Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Iovan Drehe

Platon bei Dionys / aus Göll - Plato and Dionysius / Engraving -Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.

Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Newton versus Leibniz: Corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke

O dezbatere între Sorin Costreie și Dana Jalobeanu, moderată de Grigore Vida, despre corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke. Pornind de la problema relația lui Dumnezeu cu lumea, au fost discutate marile teme ale corespondenței: trăim în cea mai bună dintre lumile posibile? sunt spațiul și timpul relații sau entități, ori poate chiar proprietăți ale lui Dumnezeu? câtă libertate există într-un univers condus de legi și care este statutul miracolelor? cum să înțelegem misteriosul sensorium Dei?

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Iovan Drehe

Plato_by_RaphaelAristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Continue reading Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Cum ar arăta ediția ideală a corespondenței dintre Leibniz și Samuel Clarke

Grigore Vida

Corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke e cel mai faimos schimb epistolar din veacul al XVIII-lea. În fapt, e moștenirea secolului al XVII-lea pentru cel de-al XVIII-lea, un compendiu al problemelor pe care cel dintâi le-a lăsat de rezolvat celui din urmă. Nu putem înțelege celebrele argumente ale lui Kant despre spațiu și timp din Critica rațunii pure, nici Scrisorile lui Euler către o prințesă germană – pentru a da două exemple care vin rapid în minte – fără a avea drept fundal corespondența Leibniz–Clarke. E poate și cea mai bună ilustrare pentru acea sinteză unică între teologie, fizică și filosofie de care vorbea Funkenstein, căci parcă nicăieri nu e mai evidentă unitatea și interdependența dintre ele. Marea dispută dintre Newton și Leibniz s-a pe toate aceste planuri, plus cel politic, și pentru a desluși dedesubturile Corespondenței e nevoie de o investigație minuțioasă care să înceapă cel puțin din anii 1670, de la primul schimb de scrisori, foarte amical, dintre cei doi. Contextul e stufos, printre cele mai fascinante pentru istoric; însă nu mai mică e delectarea pentru filosoful fără astfel de veleități și care citește textul pur și simplu: din punct de vedere filosofic, Corespondența e – cu un cuvânt cam tocit, dar precis – o bijuterie. Continue reading Cum ar arăta ediția ideală a corespondenței dintre Leibniz și Samuel Clarke