Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Și, oarecum, nu e de mirare că Platon a ajuns în această situație. În urma celei de-a doua călătorii în Sicilia, înapoierea lui la Atena a fost însoțită de îndoieli serioase cu privire la șansele lui Dionisios cel Tânăr de a putea învăța cele necesare pentru a fi monarhul desăvârșit, nu din lipsa unei capacități și înclinații naturale în această direcție, ci mai ales din cauza vanității și orgoliului tineresc (Platon, Scrisoarea a VII-a, 338b, 338d-339a, 339e). Pe lângă aceasta se adăuga și relația nesigură existentă între tiran și unchiul său, Dion, ca urmare a unei concurențe bolnăvicioase între nepot și unchi pentru favorurile bătrânului filosof, Dion fiind admirat în mai mare măsură de către Platon.

În urma revenirii din Siracuza, Platon a încercat să-și țină promisiunea față de Dionisios cum că nu va încuraja o revoluție împotriva sa în Siracuza, iar pe Dion îl va înfrâna de la asemenea inițiative, mai ales fiindcă tiranul i-a promis că imediat ce situația politică din Siracuza se va ameliora, îi va rechema atât pe Dion din exil, căruia îi va restitui totul, cât și pe Platon, pentru a duce mai departe cele plănuite. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, dar totuși Dion continua să primească venituri de pe urma proprietăților sale (Platon, Scrisoarea a VII-a, 338a-b; Plutarh, Viața lui Dion, XVI, 4-6). Dion se alătură lui Platon la Academie, unde se dedică filosofiei și dezvoltă o relație apropiată cu nepotul lui Platon, Speusip. În această perioadă faima virtuții lui Dion creștea și tot mai multe orașe grecești îi ofereau onoruri, ajungând chiar cetățean al Spartei, fostă cetate aliată Siracuzei (Plutarh, Viața lui Dion, XVII). În același timp gelozia lui Dionisios creștea proporțional, acesta hotărând într-un final să nu-i mai trimită lui Dion veniturile cuvenite, risipind proprietățile acestuia din urmă printre apropiații de la curte (Plutarh, Viața lui Dion, XVIII, 1). În urma acestei încălcări de făgăduință, pentru a mai drege ceva din reputația sa în fața lui Platon, a început să adune filosofi la curte, dorința sa cea mai mare fiind ca Platon să revină din nou în preajma sa. Drept consecință, îl invita repetat și insistent pe Platon să revină în Siracuza. Platon s-a gândit că, fiind deja prea înaintat în vârstă, ar fi mai bine să nu se mai amestece în viața politică a Siracuzei și a încercat să refuze invitația. O scrisoare a lui Dionisios trimisă lui Platon, în care-l amenința mai mult sau mai puțin voalat cu privire la Dion, pare să fi avut următorul conținut: „Dionysios lui Platon, (…) Dacă asculți de noi și vii acum în Sicilia, mai întâi toate chestiunile privitoare la Dion vor fi rezolvate potrivit dorințelor tale (știu că aceste dorințe vor fi moderate și ți le voi satisface); dacă, însă, nu vii, nu va avea sfârșitul dorit de tine nici una din chestiile privitoare la Dion: nici cele în legătură cu treburile lui, nici cele în legătură cu persoana lui.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 339b-c, trad. Șt. Bezdechi). Până la urmă tiranul, cu toate reținerile lui Platon, a reușit să-l convingă pe bătrânul filosof, încercând în prealabil orice stratagemă persuasivă, convingându-l chiar pe Archytas al Tarentului să se pună gaj pentru buna-credință și așa-numitele progrese filosofice ale tiranului (Plutarh, Viața lui Dion, XVIII; Platon, Scrisoarea a VII-a, 338b-339e).

Dion_of_Syracuse

Astfel, în 361 î.e.n. Platon, având deja în jur de 67 de ani, se îmbarcă din nou într-o călătorie obositoare către Siracuza, deși de această dată lipsit de marile speranțe avute în primele două ocazii. Imediat după ce ajunge în cetate, Platon este primit în cea mai fastuoasă manieră, toată lumea părând nespus de bucuroasă de sosirea sa, iar Dionisios încearcă să-l acopere în daruri. Filosoful le-a refuzat însă (Plutarh, Viața lui Dion XIX, 1-3). Primul lucru pe care Platon l-a făcut în continuare a fost să-l testeze pe tânărul tiran ca să vadă în ce măsură veștile primite despre el privind redresarea acestuia pe calea filosofiei au fost adevărate. Testul consta în a-i prezenta tiranului ce înseamnă studiul filosofiei, nenumăratele lucruri care trebuie învățate și aprofundate, truda spirituală, respectiv modul de viață auster pe care aceste învățături îl implică. Dionisios era, din contră, dedat unei vieți ușoare, iar cu privire la învățături prefera frânturi și opinii auzite ocazional unor îndeletniciri sistematice în această direcție. Mai mult, Platon auzise, fără să fie sigur, că tiranul chiar a scris un tratat și l-a pus în circulație sub nume propriu (ca orice politician de ieri și de azi care se respectă) unde vorbea de probleme discutate cu Platon și alți filosofi, neavând însă pătrunderea mentală necesară pentru a înțelege acele lucruri. Cum era de așteptat, Dionisios nu a trecut testul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 340b-341c). Dar nu a trecut mult timp și Platon a adus în discuție situația lui Dion și i-a cerut tiranului să-și onoreze cuvântul dat. Dar Dionisios nu avea de gând să repare în vreun fel situația lui Dion, iar din amânare în amânare răspunsurile sale s-au transformat în refuz, culminând cu confiscarea și vânzarea proprietăților lui Dion (Platon, Scrisoarea a VII-a, 345c-347e). Deși a înțeles că nu se mai poate face nimic, orbit de pasiuni, Dionisios fiind mai mult zoon decât politikon, totuși Platon nu putea să plece. În tot acest timp încerca să mențină aparențele după care între el și tiran nu există nici o disensiune; a fost chiar implicat, de către tiran, într-un conflict între Dionisios și mercenarii săi, unde Platon, deși îndemnat să mintă, refuză să o facă (Platon, Scrisoarea a VII-a, 348a-349c). În urma acestei întâmplări Platon începe să fie bănuit de complot împotriva tiraniei, iar Dionisios, pentru început, sub diverse pretexte, îl mută afară din palat, pentru ca în final să-l trimită să locuiască printre mercenari, aceștia din urmă având toate motivele să urască un om care dorea dispariția tiraniei și implicit a nevoii tiranului de angaja mercenari pentru protecție personală. Realizând că se află într-o situație foarte gravă, Platon îi scrie lui Archytas (Platon, Scrisoarea a VII-a 349d-350a; Plutarh, Viața lui Dion, XIX, 4-8). Archytas împreună cu ceilalți pitagorei apropiați lui Platon gândesc imediat un plan de salvare și trimit o ambasadă la Siracuza sub conducerea lui Lamiscos. Dorind să păstreze bunele relații, Dionisios se învoiește să-l lase pe Platon să plece (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b; Plutarh, Viața lui Dion, XX).

Platon ajunge înapoi în Grecia continentală, iar la Olimpia îl întâlnește pe Dion. Acesta îl îndeamnă pe Platon să pornească împreună într-o expediție militară pentru a-l pedepsi pe Dionisios pentru nedreptățile comise față de ei. Dar Platon îl refuză, spunându-i că îi va ajuta doar în măsura în care există vreo dorință de împăcare între ei, nu de război (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b-d). Bineînțeles, gândurile de pace ale lui Platon nu au avut nici o influență, iar Dion, în fruntea unei armate de mercenari, atacă Siracuza și-l detronează pe Dionisios pentru scurt timp. Dion nu reușește să țină mult frâiele puterii fiindcă moare asasinat, în mod surprinzător, în urma complotului lui Callipus, un apropiat intim al său în urma șederii la Atena și în același timp discipol al lui Platon  (Plutarh, Viața lui Dion, XXII sqq.). În Scrisoarea a VII-a Platon privește înapoi cu regret: „mă săturasem de nenorocita mea aventură în Sicilia. Iar ei, fiindcă nu mi-au dat ascultare și n-au urmat sfatul meu să se împace, ajunseră pricinuitorii tuturor nenorocirilor care au dat peste ei.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350d, trad. Șt. Bezdechi). În finalul scrisorii, Platon recunoaște cauza căderii lui Dion în cecitatea acestuia din urmă în ce privește limitele decăderii caracterului uman: „Aceasta i-a adus și căderea lui în cel mai scurt timp: de netrebnicia celor ce l-au răpus el își da seama, dar cât de adânc era abisul prostiei, răutății și lăcomiei lor… de asta nu-și putuse da seama. Datorită acestei greșeli zace acum în mormânt, înveșmântând Sicilia în zăbranicul unui doliu fără pereche.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 351d-e). Nimeni nu poate fi un simplu animal politic printre animale politice sălbatice.

Așa s-a încheiat povestea relației celor trei. Dion a murit asasinat în 354 î.e.n., iar apoi, după aproape un deceniu, și Dionisios trece în împărăția umbrelor (în jurul anului 344 î.e.n.), nu înainte de a fi pierdut Siracuza și de a-și fi trăit ultimele zile în mizerie în cetatea Corintului (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XVI, 70). Iar Platon, cât timp a mai stat pe această lume, și-a realizat cât a putut mai bine visul pe plan spiritual, locul unde se pot clădi cetățile perene.

plato-aristotle

Dar acesta nu înseamnă că încercările sale nu au dat roade și în lumea de jos. Cariera celor care învățau în Academie trebuia să fie totuși politică. De pildă,  Erastus și Coriscus, doi discipoli din Academie, au ajuns apropiați ai lui Hermias, conducătorul cetății Atarneus, pe coasta Asiei Mici (Platon, Scrisoarea a VI-a). De asemenea Eudoxos, un alt discipol, a fost primit cu mare cinste ca legiuitor în orașul natal Cnidos (după mărturia lui Hermip în cartea sa Despre cei șapte înțelepți – Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, VIII, 88). Dar acești discipoli trimiși în cetăți mici sunt umbriți în încercările lor de ce a reușit să realizeze cel mai mare dintre discipolii lui Platon. După ce sufletul lui Platon a urcat în lumea formelor (348/7 î.e.n.), sălașul care purta numele de „Casa cititorului” îl găzduia încă, probabil pentru ultimele nopți, pe cel numit de însuși Platon „inteligența școlii”, acela care-i va instrui peste câțiva ani pe următorii stăpâni ai lumii vechi.

Surse:

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, ed. R. Hîncu & V. Iliescu, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Platon, Opere, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974-1993.

Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, traducere introducere și note de Șt. Bezdechi, Editura univers enciclopedic gold, București, 2011.

Plutarh, Vieți paralele, ed. N. I. Barbu, Editura Științifică, București, 1960-1971.

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.

2 thoughts on “Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s