Ce înseamnă a trăi bine?

Daniela Maria

Matthew L. Jones, The good life in the Scientific Revolution – Descartes, Pascal, Leibniz, and the Cultivation of Virtue, University of Chicago Press, 2006

Când ne gândim la Descartes, Pascal sau Leibniz, avem oare în minte sintagma „viață bună”?

Ce ar fi dacă am schimba pentru o clipă perspectiva prin care-i privim pe acești trei filosofi? Să nu-i mai citim ca pe niște creatori de sistem, așa cum am învățat la școală. Este ceea ce ne propune Matthew L. Jones, care ne poate convinge să vedem filosofia ca pe o disciplină practică. Sau ca pe o disciplină în care filosofia se îmbină cu tehnici practice de îmbunătățire a judecății. Printre acestea, chiar matematica.

Conform lui Jones, Descartes, Pascal și Leibniz ne propun, cu această îmbunătățire a judecății însemna pentru aceștia o contribuție decisivă la trai, la privirea exersată asupra vieții. Dar cum ar putea matematica cultiva sinele și cum apare acest aspect în filosofia modernă?

Matthew Jones pornește, printre altele, de la următoarea remarcă:

„Convingerea lor cum că matematica și experimentarea puteau contribui la o cultivare a sinelui, i-a făcut pe Descartes, Pascal, și Leibniz să valorifice anumite aspecte în cercetarea lor în detrimentul altora, să accepte anumite practici ca legitime și să găsească dificultăți acolo unde alții nu văzuseră. Eforturile lor de a îmbunătăți viața și gândirea bună a influențat: specificul matematicii și experimentelor practicate, ceea ce au gândit ca constituind o matematică și o metodă destoinice, dar și ceea ce au privit ca tâlcul cuprins în inovațiile lor.” (pag. 2)

În acest sens, e de văzut felul în care această practicare a studiului matematicii cuprinde și trimiteri spre o îmbunătățire a vieții.

Cartea este structurată în trei părți, fiecare parte fiind axată pe legătura dintre dezvoltarea și studierea matematicii și a implicațiilor pe care aceasta le are în însăși dezvoltarea capacităților de cunoaștere, adică de îmbunătățire a raționării. Iar cum această îmbunătătire a capacităților de cunoaștere nu exclude aplicarea lor în viața de zi cu zi, aveam de-a face și cu un aport de valori morale care poate construi imaginea vieții bune la fiecare dintre cei trei filosofi.

În prima parte, Matthew Jones îl aduce în fața noastră pe Descartes, un Descartes care pare a prelua limbajul unei boli a spiritului, iar asta îl leagă de Cicero: „Viciile le numesc boli ale sufletului, boli care nu sunt atât de ușor de diagnosticat precum bolile trupului. În timp ce foarte des experimentăm sănătatea trupului, niciodată nu am experimentat sănătatea minții.” (pag 15) Studiul matematicii vine, desigur, ca o dezvoltare a cunoașterii, dar în aceeași măsură, această practicare a ei aduce și alte beneficii, printre acelea fiind, mai cu seamă faptul că reprezintă în sine un mod de exersare a gândirii. Această gândire aflată pe o cale a dezvoltării aduce cu sine și o mai bună cuprindere a însuși studiului matematicii, astfel această ramură nu mai este văzută exclusiv ca scop în sine, ci dinspre imaginea pe care Descartes o avea asupra vieții și asupra felului în care matematica ar putea contribui la bunul mers al acesteia. Ni se atrage atenția asupra faptului că Descartes susținea că „matematica este un exercițiu, probabil cel mai bun pe care îl avem la îndemână în a gândi cum trebuie”.

„Aceste reguli sunt atât de folositoare în căutarea unei înțelepciuni mai profunde, încât nu ezit să spun că această parte a metodei noastre a fost construită nu doar de dragul problemelor matematice; intenția noastră a fost, mai degrabă, axată pe cum problemele matematicii ar trebui studiate exclusiv de dragul exercițiului excelent pe care acestea ni-l dau în metodă” (pag. 16)

Ce ne spune Matthew Jones despre acest fel al lui Descartes de a vedea înțelepciunea? Nu este suficient să ai în posesie anumite unelte pentru a-ți îmbunătăți viața, ci trebuie să exersezi această manieră de a folosi tehnicile învățate și de a le aplica tot timpul. Un exemplu menționat aici de autor constă în opoziția pe care Descartes a avut-o față de Fermat. Deși i-a apreciat calitățile intelectuale, Descartes l-a criticat pentru felul în care făcea matematica să pară, anume „producătoare de mirare, dependență și extravaganță”, în timp ce metoda lui geometrică este superioară prin aceea că procesul prin care este construită reflectă ordinea, reflectă un anumit fel de a raționa. În acest fel, Descartes era împotriva matematicii ca rezolvare de probleme specifice deoarece prin aceasta nu se construiau reguli sau metode folositoare și în alte locuri:

„Toate problemele din geometrie pot fi cu ușurință reduse în anumiți termeni, în așa fel încât nu mai este nevoie de acolo înainte de a ști mai mult decât lungimea anumitor linii drepte în vederea construirii lor” (pag. 22)

În această parte avem de-a face și cu menționarea anumitor exemple din geometria și algebra acestuia, unde, din nou, accentul pus de Jones, este asupra construirii unei metode, unui set de reguli capabile să contribuie la un anumit fel de a raționa, putând fi aplicat într-un mod generalizat în mai multe contexte.

Dar cum ar putea contribui această generalizare la o viață (mai) bună? Răspunsul dat de Jones în cazul lui Descartes se axează pe felul în care acesta din urmă caracteriza voința: „în studierea acestor principii, voința se obișnuiește pe sine, treptat, să judece mai bine orice altceva cu care se întâlnește, iar în acest fel devine mai înțeleaptă.” (pag 25) Voința joacă, deci, un rol principal în asimilarea și folosirea bunurilor practicării matematicii. Însă, intelectul, una dintre facultățile umane, trebuie exersată individual pentru a se dezvolta. Iar, în acest sens, pentru ca voința să devină mai înțeleaptă, trebuie cu precădere ca atenția să cadă asupra exersării intelectului, căci fără acesta, voința nu se obșnuiește cu această privire exersată. De aceea matematica reprezintă o îndreptare potrivită a intelectului, deoarece contribuie la felul în care identificăm anumite principii, principii care odată internalizate ne ajută să ne conducem adecvat viața.

Tot în această parte sunt trecute în revistă și opiniile lui Descartes cu privire la artă, istorie, imitarea rezultatelor anticilor, poeți și ce legătura au acestea cu internalizarea unei anumite ordine aplicată în raționare: „poeții scriu din entuziasm și prin puterea imaginației, asta pentru că avem sclipiri de cunoaștere în noi ca într-un cremene: acolo unde filosofii le extrag prin rațiune, poeții le forțează prin imaginație și de aceea sclipesc mai puternic.” (pag. 28)

După Jones, așa vedea și Descartes formularea propriului discurs, prin arta retoricii, printr-o manieră de a ajunge eficient la cititor: „Pentru a mișca pe cineva era nevoie de ceva prezent, de a preface discursul în viziune…abilitatea de a imagina acel ceva într-un mod viu înainte de a-l aduce la viață pentru ascultători…” (pag. 70) … Iar asta pare că se reflectă și în felul în care își construiește matematica.

A doua parte, cea axată pe Pascal, continuă această idee a exercițiului minții realizat prin matematică. Asemenea lui Descartes, și Pascal îi transmite lui Fermat câteva gânduri. De data aceasta însă, Pascal subliniază faptul că Fermat îmbină talentul său matematic cu onestitatea, unde tocmai această îmbinare era de apreciat:

„Oamenii universali nu sunt numiți poeți sau matematicieni sau altele asemănătoare. Ci ei sunt toate aceste lucruri și le și judecă pe toate.” (pag. 90)

Matthew Jones ne arată ce anume din experiența lui Pascal, fie conversații, fie întâlniri, pot exemplifica foarte bine sociabilitatea lui, o sociabilitate văzută la baza dezvoltării raționării. Căci și în matematică este nevoie de un anumit limbaj și de un anumit fel de a vorbi, pe lângă o bună judecată. Jones ni-l arată pe Pascal în mijlocul oamenilor care considerau arta conversației ca o cultivare a sinelui: „Cineva își formează mintea și sentimentul prin conversații; dar tot acel cineva își poate păta mintea și sentimentul prin conversații” (pag.92) Îl putem vedea pe Pascal în această parte ca membru al unei comunități, comunitate ce i-a structurat și modelat discursul, fie ea compusă din membrii mai mult sau mai puțini potriviți, căci era o artă și în alegerea partenerilor de discuție, dar și în filtrarea conținutului primit.

În continuarea acestei prezentări, Jones trece prin mai multe etape ale felului în care imaginea artei conversației apare la Pascal, printre care felul în care corespondează cu iezuitul Noël, cum stilul discursiv al acestuia din urmă era mult prea încărcat metaforic, caracterizat de Pascal ca o folosire artificială a retoricii.

Apoi ni se arată cum anumite exemple matematice oferite de Pascal sunt menite să stimuleze cititorul, cum ar fi metoda prin care înfățișează relația dintre sumele de puteri și triunghiul aritmetic. Jones spune că acest mod de raționare îl face pe Pascal să dea cititorului un model de conectare a enunțurilor din matematică, enunțuri ce la prima vedere pot părea izolate. Iar asta ne trimite cu gândul la ce poate creea stilul discursiv al cuiva care se ocupă de studiul matematicii, o capacitate de aducere laolaltă a unor enunțuri, dar și de o dezvoltare a judecății ce poate cuprinde și alte domenii:

„În Tratatul lui, Pascal a produs o legătura suprinzătoare cu o metodă care ajută la cultivarea unei minți inventive. O asemenea minte posedă o amplitudine care îi permite să prindă mai multe principii deodată, dar păstrându-le distincte… o asemenea minte poate răsturna anumite enunțuri pentru a dezvălui noi relații dintre seturi diferite ale acestor principii.” (pag. 117)

Interesant de urmărit este și contrastul dintre tipul de exerciții spirituale acceptate de Descartes și cele acceptate de Pascal. Jones ne arată cum Pascal nu vede cu ochi buni influența epicureicilor sau a stoicilor. Acesta merge pe un soi de creștinism, un catolicism înrădăcinat în dovezile empirice ale Bibliei, unde natura umană era cel mai bine explicată (pag133). Așa cum afirmă Jones, Pascal se folosea de cunoașterea despre lumea naturală și matematică pentru a șoca cititorii, pentru a-i face să recunoască că la baza acestei cunoașteri există ceva ce depășește capacitățile umane.

În partea dedicată lui Leibniz avem, printre altele, o prezentare a răspunsului pe care acesta îl dă față de limita capacităților umane descrisă de Pascal. Leibniz ne este înfățișat cumva asemenea lui Descartes și Pascal, cu o grijă față de formularea limbajului matematic, dar și a structurii ei. În acest sens, el era în căutarea unor anumite caracteristici care să întrunească calitatea de a face discursul adecvat descoperirii și judecării raționale:

„Așă cum limitele vederii umane ar trebui să ne încurajeze să îmbunătățim telescopul, limitele raționării noastre ar trebui să ne motiveze să îmbunătățim uneltele prin care reprezentăm și scriem…” (pag. 207)

Sunt numeroase lucruri legate de Leibniz care pot stârni curiozitatea în acestă parte, cum ar fi: interesul său pentru construirea anumitor unelte care să îmbunătățească studiul matematicii, faptul că a dezvoltat un fel reprezentațional al perspectivei prin care se pot vedea mai multe obiecte într-un mod distinct și simultan – unde această îndeletnicire făcea parte din aceea a anamorfozei, o unealtă văzută ca instructivă, intrigantă și încântătoare (pag. 183) – felul în care voia să stârnească emoții în ascultători pentru a-i convinge la un studiu serios în filosofie, interesul acestuia de a compensa pentru limitele umane prin diverse unelte și reprezentații grafice și multe altele.

De ce e nevoie să vedem și o astfel de viață a filosofiei lor, a matematicii lor? Se poate ca în urma lecturii să descoperim o altă fațetă a filosofiei moderne, o față care poate ne lipsește acum în momentul în care îi citim pe Descartes, Pascal și Leibniz: o față care ne-ar putea face să vedem care sunt punctele prin care aceștia vor să ajungă până la noi.