O poveste despre manuscrise, biblioteci și atomi

Anita Drella

Stephen Greenblatt, Clinamen, cum a început Renașterea, Humanitas, București, 2012.

„Nu știu că le aducem ciuma?” i-ar fi spus Freud lui Jung „în momentul în care acostau în portul New York pentru a primi ovațiile admiratorilor lor americani”[1]. Nu doar psihanaliza s-a răspândit „ca ciuma” – ne spune cartea lui Greenblatt – ci și ….atomismul. Un manuscris pierdut, redescoperit, copiat și re-copiat a cucerit Europa în zorii Renașterii. Provocând-o, poate.

Cam asta e povestea ce ne însoțește atunci când citim cartea lui Stephen Greenblatt, Clinamen sau Cum a început renașterea, plimbându-ne din Grecia antică până în perioada modernă, de la filosoafa Hypathia până la francezul Montaigne. În fiecare capitol suntem mereu pe drum, Greenblatt ne trimite în miezul anumitor întâmplări pentru a ne contura ceea ce pentru el este un răspuns la întrebarea cum a început renașterea.

Clinamen, sau în engleză The Swerve, este o carte apreciată și premiată însă și datată și foarte criticată pentru neglijențele sale istorice; astfel că ceea ce eu propun este o lectură a cărții ce nu urmărește exactitatea datelor și viziunea unui cărturar, ci o lectură ce urmărește povestea aventurii unui anume Poggio din Florența. O întâmplare despre întâmplări, care este, cred eu, și ceea ce vrea să sublinieze autorul prin alegerea cuvântului Clinamen în titlu – lanțul cauzal și contingent pe care îl declanșează o acțiune.

Titlul lucrării Clinamen, se referă la termenul  introdus de Lucrețiu, de altfel întâlnit și ca declinatio sau inclinatio. Acesta desemnează cea mai mică mișcare posibilă, „suficientă pentru a genera o serie neîntreruptă de coliziuni. Toate lucrurile din univers își datorează existența acestor coliziuni accidentale ale particulelor minuscule”[2]. Abaterea este responsabilă pentru existența voinței libere. Datorită acestei abateri accidentale din mișcarea atomilor se face posibilă combinarea lor în nesfârșite chipuri ce duc la infinita diversitate a lumii; tot despre un accident este vorba și în cartea de față. Poemul lui Lucrețiu, spune Greenblatt, a reprezentat acea abatere în preocupările oamenilor ce a făcut cu putință Renașterea.

Cartea lui Greenblatt ne propune  de-a lungul multiplelor capitole în primul rând o biografie a lui Poggio Bracciolini, apoi o poveste despre redescoperirea unui poem, despre cum au supraviețuit anumite texte de-a lungul timpului, o introducere în epicureanismul lui Lucrețiu, amenințarea ce o aducea poemul său, precum și influența pe care Lucrețiu a avut-o asupra filosofilor ce i-au urmat, de la Thomas More la Thomas Jefferson. Volumul se împarte în unsprezece capitole: I – Căutătorul de cărți, II – Momentul descoperirii, III – În căutarea lui Lucrețiu, IV- Dinții Timpului, V – Naștere și Renaștere, VI – La Fabrica de Minciuni, VII – O cursă de prins vulpi, VIII – Ordinea firii, IX – Întoarcerea, X – Abateri,  XI – Dăinuiri.

În prefață Greenblatt ne confesează cum a ajuns el să citească prima dată poemul  Despre natura lucrurilor al lui Lucrețiu. Găsit într-o librărie la un preț foarte scăzut, se decide să îl cumpere pentru a-l studia pe timpul verii. Achiziția s-a dovedit a fi chiar folositoare, căci voia să te ajute să treci mai ușor peste moarte. Subiect ce pare-se că l-a traumatizat în copilărie pe autor. Mama sa nu ezista niciodată să îi amintească despre inevitabilitatea morții. Greenblatt vede poemul lui Lucrețiu ca pe o abatere în sensibilitatea modernă; ideile pe care acesta le descoperă în poemul lui Lucrețiu le consideră  surprinzător de moderne.

Primul capitol ne prezintă contextul întâmplării: în 1417, Poggio Bracciolini, un umanist florentin călătorește spre nordul Germaniei, către o mănăstire pe urmele manuscriselor antice. Bracciolini era secretarul Papei Ioan XIII, iar la acel moment Papa fusese decăzut din drepturi și arestat, așa că Bracciolini se vede  liber și hotărăște să meargă pe urmele manuscriselor în mănăstiri. Contextul în care Poggio ajunge în Germania este schisma apuseană și necesitatea prezenței  sale la Consiliul din Konstanz.

În capitolul II, continuă povestea drumului lui Poggio către mănăstire. La acel timp, regulile pentru copiști erau foarte severe; ei nu aveau voie să intervină asupra textului, însă uneori aceștia ștergeau textele vechi și rescriau altele, biblice, peste paginile rămase. Motivul pentru care deseori vechile texte erau șterse era criza materialelor de scris, a suportului fizic pentru texte, în special a celor de bună calitate. Astfel că miza acestei practici era de cele mai multe ori una dublă: pe de-o parte, una pragmatică, refoloseau suportul deja scris, pe de altă parte, distrugeau texte contrare cu învățătura creștină. Faima posibilelor manuscrise ascunse în Germania și Elveția îl atrag pe Poggio, liber acum de obligații față de Papa. Mulți umaniști și-ar fi dorit să aibă norocul de a nu avea nicio obligație față de nimeni și de a putea porni într-o căutare de cărți antice; cel mai renumit exemplu este Petrarca, acesta a făcut descoperiri importante motivându-l și pe Poggio să plece în căutarile sale. Pe lângă avantajele de a avea o caligrafie impecabilă și un rang apreciat în cercul umaniștilor, Poggio era și un personaj fermecător, lucru ce l-a ajutat în călătoriile sale, ne spune autorul. Era nevoie de o persoană deosebită pentru a recunoaște valoarea operei lui Lucrețiu într-o astfel de perioadă.

Poggio se desparte de prietenul său Bartolomeu în 1417 și decide să călătorească singur în căutarea manuscriselor către abația benedictină Fulda. Odată ce găsește manuscrisul lui Lucrețiu, îl copiază în grabă și îl trimite la Florența, la prietenul său Niccolo Niccoli[3]. Având o caligrafie mult mai renumită pentru frumusețea sa decât a lui Poggio, Niccoli copiază textul și nu îi mai returnează copia lui Poggio; la moartea sa, manuscrisul va fi găsit în biblioteca pe care Niccoli o va înființa, cu privire la care va lăsa reguli foarte stricte pentru a nu sfârși desființată.

După însuși numele capitolului III, În căutarea lui Lucrețiu, Greenblatt pornește în căutarea sa prin conturarea unui portret precum și a așezării lui Lucrețiu într-un context. Sau, poate, mai curând, prin așezarea într-un context al redactării și transmiterii Poemului naturii. Ceea ce-i dă lui Greenblat ocazia de a ne introduce în  modul de viață al copiștilor, al celor care au dat viață multiplelor manuscrise de-a lungul timpului și fără de care Poemul naturii s-ar fi pierdut. Aflăm astfel care tip de piele era mai apreciată pentru copierea manuscriselor, cum se ștergeau literele greșite, prin ce gesturi se cerea, în scriptoriu, cerneală (când cea de pe masă se termina) și, fine, cum era văzută responsabilitatea de copist. Căci multe atârnă de un cuvânt sau de o literă scrisă greșit. În sfârșit, aflăm câte ceva despre soarta acestor copii, adunate în biblioteci; unele pierdute, altele încă în funcțiune: biblioteca Laurențiană, biblioteca din Alexandria, biblioteca de la Veneția, biblioteca de la Herculaneum (a cărei soartă o prezintă în acest capitol), diverse biblioteci private: a lui Niccolo Niccoli, prietenul lui Poggio spre exemplu.

Capitolul IV, Dinții timpului, este capitolul în care Greenblatt ne întoarce în antichitate, într-o lume în care, în Alexandria, se consolida cea mai importantă bibliotecă. În Atena, nu este clar cât de pregătiți erau scribii, dacă aveau un maestru sau dacă învățau pe cont propriu, însă în Egipt, totul era mult mai organizat: „59 de scribi, cinci notari, doi secretari, un reparator de cărți”[4]. Comerțul de cărți era în floare, conducătorii Alexandriei cereau manuscrise pentru a le copia și erau dispuși să plătească garanții destul de mari pentru ele (deoarece li se dusese vorba că nu mai returnau manuscrisele). Chiar și așa, prețul era plătit și manuscrisele nu se mai întorceau la proprietar de cele mai multe ori. Goana după cărți se încheie odată cu pășirea lui Chiril în orizontul religios. Asasinarea Hypatiei marchează „prăbușirea vieții intelectuale alexandrine”[5] și totodată sfârșitul întregii tradiții intelectuale aflată „la baza textului pe care Poggio avea să-l recupereze”[6].

În acest capitol ne întâlnim cu personaje precum Cleopatra, Pompei, Cicero, Ieronim. Greenblatt reușește să pună împreună toate aceste personalități marcante fără a se depărta de subiectul capitolului: manuscrisele supuse probei timpului. Numele capitolului este dat după fluturele ce se hrănea cu paginile manuscriselor.

Naștere și Renaștere, capitolul V, este capitolul dedicat Florenței și oamenilor săi: Salutati, Niccoli, Poggio, Petrarca ș.a.m.d. Aici prinde viață renașterea: Petrarca și Salutati credeau că doar clasicii ne pot învăța frumusețea și retorica ce lipsea de peste 1 000 de ani. Petrarca este considerat precursorul științelor umaniste; Bracciolini și Niccoli erau discipolii lui Salutati, amândoi aveau o caligrafie renumită și erau obsedați de reconstituirea exactă a textelor anice.

Acest interes pentru antichități se datora și influenței pe care Salutati, maestrul său a avut-o asupra sa și asupra lui Niccoli Niccolo, care spre deosebire de Poggio, își permitea să colecționeze artefacte și manuscrise. Poggio însă nici nu visa să „i se servească masa în farfurii romane antice sau să plătească cu monede de aur camee antice pe care le-ar fi zărit din înâmplare la gâtul copiilor de pre stradă”.[7] Petrarca și Boccaccio visaseră și ei să colecționeze texte și să alcătuiască o bibliotecă, însă dintre toți singurul care a reușit să își atingă acest vis a fost Niccoli, care a pus bazele marii Biblioteci Laurențiene a orașului.

Capitolul VI oferă o imagine asupra curții papale înundate de ipocrizie și corupție, motiv pentru care Poggio o disprețuia atât de mult, însă și o imagine despre statutul lui Poggio la curtea papală. De la un „parvenit provincial și ambițios”[8] Bracciolini devine „cel mai important dintre oamenii Papei”[9]. Tocmai datorită disprețului ce îl purta acestui loc, Bracciolini refuză să devină preot și își continuă interesul pentru cărțile vechi.

În capitolul următor, Greenblatt ne introduce în viața lui Poggio la curtea papală. Umanistul devine secretar apostolic al Papei Ioan XXIII (pe numele său, Baldassare Cossa) în jurul anului 1410, la vârsta de 30 de ani. Deși avea o poziție foarte importantă și solicitantă, Poggio își găsea timp pentru a copia texte antice. Iar tocmai acest contrast între o Roma coruptă și violentă și ideile mult iubite pe care timpul nu le putea atinge venite dintr-o Roma antică ideală îl necăjea pe Poggio. Umanistul împărțit între îndatoririle politice și visul singurătății creatoare are însă o șansă: exilul papei, ca urmare a marii schisme apusene. Acesta a durat din 1378 până în 1417. Conflictul a pornit odată cu dorința italienilor de a restaura sediul papalității la Roma, și nu la Avignon pe motiv că nu mai voiau un papă francez. Astfel, în urma acestui conflict, s-a ajuns la situația ca doi bărbați să pretindă funcția de Papă în același timp. S-a produs deci o ruptură temporară în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Pentru a rezolva această probema s-a întrunit consiliul la Konstantz unde Bracciolini bineînțeles trebuia să fie prezent.

Papa Ioan XXIII este exilat iar Poggio se vede liber. Neinteresat în a mai lucra la curtea papală, profită de această întâmplare și pleacă în căutarea manuscriselor.

Capitolul VIII este capitolul în care, în sfârșit, aflăm ce conține misteriosul manuscris al cărui destin l-am urmărit până aici. Cititorului i se prezintă un Lucrețiu pe scurt, un fel de „the essential Lucretius”: douăzeci de idei cheie din poemul lucrețian Despre natura lucrurilor. Câteva dintre ideile expuse sunt următoarele: totul este făcut din particule invizibile, toate aceste particule se află în mișcare într-un vid infinit, universul nu are un creator, deci Providența nu există, deci nu este niciun sfârșit sau un scop al existenței, tot ce intră în existență este rezultatul unei abateri, această abatere este sursa liberului arbitru, universul nu a fost creat pentru oameni, deci oamenii nu sunt unici, sufletul moare și nu există o viață după moarte; religiile esunt iluzii superstițioase, nu există îngeri sau demoni, scopul ultim al omului este plăcerea.Motivul pentru care aceste idei au stat întotdeauna în umbră, a fost în principal acuzația de ateism din spatele lor. Într-o perioadă în care populația se ferea de acuzațiile de erezie, ideile lui Lucrețiu păreau destul de periculoase: Providența nu este implicată în viața oamenilor, sufletul este muritor, sunt doar câteva dintre ideile ce făceau orice creștin să închidă manuscrisul imediat. Interpretările cu privire la ateismul său provoacă încă dispute între cercetători.

Următorul capitol, încheie biografia lui Bracciolini și reîntoarcerea sa la Roma. Ultimii ani ai vieții sale s-au desfășurat în jurul familiei, a celor cinci băieți: Pietro Paolo, Giovanni Battista, Jacobo, Giovanni Francesco, Filipo și o fată, Lucreția. Se spune că Poggio ar fi avut paisprezece copii.

Poggio Bracciolini a fost îngropat în Santa Croce, Florența însă ulterior a fost mutat. Orașul său a fost denumit Terranuova Bracciolini și a primit în centrul orașului statuia sa. De altfel, tot în acest capitol aflăm și de nenumăratele scrisori pe care Poggio i le scrie lui Niccoli pentru a-i returna manuscrisul, însă fără răspuns. Poggio nu a mai primit manuscrisul înapoi.

Capitolul X urmărește povestea manuscrisului lui Lucrețiu. Odată ce a reapărut în cercurile umaniste, a continuat să tot fie copiat însă datorită faptului că în secolul  XV ereticii erau torturați și arși pe rug ideile sale nu erau discutate sau acceptate. Apare povestea unei Florențe dominate de piozitatea lui Savonarola. Însuși Macchiavelli a realizat o copie a poemului deși nu îl menționează niciodată în lucrările sale. În acest capitol Greenblatt ne arată influența directă pe care Lucrețiu a avut-o asupra lucrării lui Thomas Moore, Utopia.

Ultimul capitol este cel în care autorul continua lista celor influențați de Lucrețiu. „Odată ce poemul lui Lucrețiu s-a reîntors în lume, cuvintele acestui poet vizionar al experienței omenești au început să aibă un ecou puternic în lucrările scriitorilor și artiștilor renascentiști”[10]. Ideile lui Lucrețiu se extind dincolo de literatură, influențându-i în pictură pe Botticelli, Pierdo di Cosmio, Leonardo da Vinci. În afara multor artiși și poeți italieni, Greenblatt îi menționează și pe Shakespeare, Ben Jonson, Michel de Montaigne, Marsilio Ficino, Galileo Galilei, Isaac Newton, Thomas Jefferson ca fiind influențați de ideile poetului.

O sursă recurentă în cartea lui Greenblatt este cea a Adei Palmer, Reading Lucretius in the Renaissance[11]. Acest studiu reprezintă o lucrare de referință pentru cei interesați de receptarea operei lui Lucrețiu, Palmer preocupându-se de modul în care era citit și interpretat Lucrețiu de renascentiști, precum și de răspândirea diferitelor copii și ediții ale poemului Despre natura lucrurilor. Spre deosebire de aceasta, Grenblatt ne aduce în prim – plan povestea lui Poggio, pe care Palmer o menționează doar în treacăt în lucrarea sa.

Cititorii interesați de o analiză mai restrânsă și concentrată asupra influenței avute de poemul lui Lucrețiu vor găsi cartea Adei Palmer cu mult mai edificatoare, pe când cei care caută o viziune de ansamblu asupra contextului în care Lucrețiu și-a conceput opera, a surselor sale de inspirație precum și a celor pe care le-a inspirat la rândul său  și mai cu seamă a portretului unui intelectual angajat într-un efort pasionant de salvare și conservare a acestei opere – și anume, Poggio Bracciolini – ar prefera probabil studiul lui Greenblatt, cu structura sa narativă și bogăția de informatii. Cititorii mânați de pură curiozitate ar fi de preferat să înceapă cu cartea lui Greenblatt, care funcționează ca o introducere prietenoasă în universul lui Lucrețiu. Având în spate această lectură, cei interesați să afle și mai multe pot consulta apoi și studiul Adei Palmer.

Clinamen, cum a început renașterea poate fi înțeleasă ca o dublă biografie; o biografie a umanistului Poggio Bracciolini și o biografie a poemului Despre natura lucrurilor. Greenblatt construiește o poveste ce ne plimbă din Grecia antică până în Roma, Germania și Elveția, din antichitate până în modernitate, făcând să apară pas cu pas povestea lui Poggio și a poemului lucrețian. Ceea ce face povestea lui Greenblatt fluidă și cu adevărat savuroasă este tocmai acest mod cumpătat de a construi acțiunea. El nu ne introduce direct în opera lui Lucrețiu ci preferă să contureze treptat orizontul în care acest poem s-a profilat: manuscrisele, bibliotecile, povestea căutătorului și mai apoi ideile poemului. Ce ține însă laolaltă această carte este ideea de clinamen implicită în fiecare capitol. Ideea de abatere întâmplătoare și lanțul cauzal ce îi urmează. Și tocmai aceasă abordare îi unește pe Lucrețiu și Greenblatt. „Toate lucrurile din univers își datorează existența acestor coliziuni accidentale ale particulelor minuscule”[12]. În toate aceste capitole subiectul central a fost pierderea și regăsirea.


[1] Stephen Greenblatt, Clinamen, cum a început renașterea, Humanitas, București, 2012, pag. 226.

[2] Ibidem, pag. 232.

[3] Niccolo Nicooli (1364-1437), umanist italian. Acesta a fost un mare iubitor de antichități, iar faima sa de colecționar de antichități s-a răspândit înafara Florenței.

[4] Ibidem, pag. 107.

[5] Ibidem, pag. 119.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, pag. 165.

[8] Ibidem, pag. 172.

[9] Ibidem, pag. 180.

[10] Ibidem, pag. 294.

[11] https://letstalkaboutbooks.blog/2021/03/10/privindu-l-pe-lucretiu-prin-ochii-unui-renascentist

[12] Ibidem, pag. 232.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s