„Mă revolt, deci suntem”

Aida Șmalbelgher

Albert Camus, Omul revoltat, Polirom, București, 2019

În vremuri ca ale noastre, pline de indivizi revoltați, eseul lui Camus ar trebui să fie considerat o carte de căpătâi. Înainte de a ne repezi la a repeta greșelile din istorie, înainte de a ne angrena într-o luptă pentru o ideologie pe care abia dacă o înțelegem, ar fi poate mai indicat să luăm o pauză în care să ne axăm pe înțelegerea propriilor sentimente și lupte interioare. „Omul revoltat” ajută foarte mult în privința asta, datorită analizei și criticii minuțioase a tendinței nihiliste, a contradicției esențiale revelată de raționamentul absurdului, și a sentimentului de revoltă, care se pierde, de cele mai mule ori, atunci când ne lăsăm prinși de ideologii și uităm de ce suntem atât de revoltați.

Intenția autorului și contextul apariției

În acest eseu, Camus urmărește să înțeleagă înclinațiile criminale ale epocii sale. Situat după două războaie mondiale și două secole pline de revoluții și sacrificii umane, toate făcute în numele unor ideologii, filosoful încearcă să identifice sursa și motivele tendințelor suicidale și criminale de care suferă societatea occidentală.

Eseul este împărțit în cinci subdiviziuni majore: Omul revoltat, Revolta metafizică, Revolta istorică, Revoltă și artă, și Gândirea de amiază. În prima parte, Camus definește revolta și condiția omului revoltat. În partea a doua este analizat cazul omului revoltat în gândire mai mult decât în acțiune, cum ar fi cazul poeților, filosofilor și a altora a căror revoltă se manifestă doar în imaginație sau la nivel metafizic. În cea de-a treia, punctul atins în primele două părți va fi extins la a demonstra cum acesta ar trebui pus în aplicare în contextul revoluțiilor istorice. În cea de-a patra extinderea va merge până în lumea esteticii și a artei, iar în ultima parte se prezintă limitele morale acceptabile ale revoltei.

„Omul revoltat” a fost publicat pentru prima dată în 1951, iar imediat după apariția sa au apărut multe critici și reacții violente din partea existențialiștilor, în frunte cu Jean-Paul Sartre, și din partea extremei stângi franceze. Ca răspuns în fața acestor reacții ostile, Camus a scris Apărarea „Omului revoltat”, în care și-a prezentat motivațiile care au generat reflecția dezvoltată în acest eseu. Totuși, a renunțat să-l mai publice atunci, iar textul a fost editat postum. Volumul în limba română de la Polirom, din 2019, include, pentru prima dată într-o ediție românească, și acest text.

În Apărare, Camus își descrie cartea ca fiind despre „căutarea unei valori elementare” (p. 366). În privința asta are o atitudine foarte optimistă, considerând că se poate găsi o astfel de valoare dacă acceptăm condiția de a nu o despărți vreodată de refuzul original, de negația față de tot ce consideram a fi valori până atunci și față de revolta pe care această valoare o presupune. De asemenea, ar trebui să fim dispuși să ne angrenăm „într-o luptă neîncetată împotriva mistificărilor pe care ni le propuneau propriile slăbiciuni și dogmatismul celorlalți”. (p. 366) Totuși, „Omul revoltat” nu propune o morală formalizată sau o dogmatică; ci ne spune, doar, că o morală este posibilă și că prețul ei este mare.

Raționamentul absurdului

Demersul lui Camus începe prin acceptarea realității momentului, i.e. crima logică, căutând să-i examineze justificările. Crima logică este cea care pune mai mult preț pe o ideologie sau o dogmatică decât pe viață în sine, cea care ajunge la acte teribile în numele iubirii față de ceva considerat a fi superior individului, și care, pe deasupra, se consideră a fi nevinovată. Problema cu crima logică sau bazată pe rațiune e că atunci „când crima ascultă de rațiune, împrumută din figurile silogismului” (p. 11), astfel ea devine universală ca știința. „Ieri judecată, astăzi ea face legea”. (p. 11)

Provocarea epocii lui Camus este că „nevinovăția înșăși este somată să furnizeze propriile justificări” (p. 11) pentru care recurge la crimă. De fapt, orice acțiune din acea epocă duce la crimă. Așadar, Camus caută să determine motivele pentru care se ajunge în acest punct. Totuși, el accentuează faptul că nu este important să ajungem la rădăcina lucrurilor, ci să știm cum să ne purtăm în ea. Pe vremea negării, a nihilismului, se chestiona problema sinuciderii. Acum, pe vremea ideologiilor, care îi neagă doar pe ceilalți, nu și pe sine, se chestionează problema crimei.

Astfel, fiind puși în fața crimei și a revoltei, Camus își propune să urmărească o reflecție începută în jurul sinuciderii și a noțiunii de absurd. Pentru început, furnizează doar noțiunea de absurd, care aduce doar o contradicție în ceea ce privește crima.

Sentimentul absurdului face crima indiferentă și posibilă. Dacă nimic nu are sens, atunci nu există nicio valoare și nimic nu are importanță; asasinul nu are nici vină, nici dreptate, iar „răutatea și virtutea sunt hazard și capriciu”. (p. 13) Totuși, în cele din urmă, chiar dacă pornește de la indiferență față de crimă, analiza absurdă ajunge să o condamne.

În urma analizei raționamentului absurd, ne trezim în fața unei contradicții. Raționamentul absurd ne asigură că putem și că nu putem să ucidem; că nimic nu poate împiedica sau legitima crima; astfel, „rezultă o epocă de amenințători și amenințați, înfierbântată de nihilism și totuși în singurătate, cu arma-n mână și gâtuiți de frică”. (p. 16)

Totuși, acest raționament admite viața ca singurul bun al tuturor oamenilor, care este necesar tocmai pentru că permite confruntarea disperată dintre interogația umană și tăcerea lumii. Vizavi de confruntare, crima și sinuciderea reprezintă același lucru, care trebuie respins sau acceptat în totalitate. Astfel că „nu i se poate da o coerență crimei dacă i se refuză sinuciderii”. (p. 15) Sinuciderea fiind inacceptabilă în această situație, deoarece reprezintă o fugă sau o eliberare.

Nașterea revoltei din sentimentul absurdului

Absurdul, ca și îndoiala sistematică a lui Descartes, a făcut tabula rasa, ne-a lăsat în impas. Dar ele pot să revină asupra lor înșile, să orienteze o nouă cercetare. Ce e cert e că ajungi să creezi doar în strigătul, în protestul tău, iar singura evidență va fi revolta.

În fața unei condiții nedrepte și de neînțeles, când se pierde rațiunea, se naște revolta, iar grija revoltei este să transforme. Însă procesul de transformare presupune acțiunea, iar în acest caz pare că soluția cea mai optimă este crima. Problema e că, în lipsa unei valori fundamentale, va deveni neclar dacă această crimă este legitimă. În încercarea de a găsi un răspuns, revolta e nevoită să-și extragă rațiunile din ea însăși și trebuie să se învețe cum să se poarte.

Spre deosebire de absurd, în cazul revoltei întâlnim speranța unei creații. În înfăptuirile revoltei se poate afla o regulă de acțiune sau o indicație în legătură cu dreptul sau datoria de a ucide.

Pentru a descoperi care ar putea fi această regulă oferită de revoltă, Camus își începe eseul prin a defini condiția omului revoltat, atât din punct de vedere istoric, cât și metafizic. La partea metafizică, Camus pune accent pe Dostoievski, Nietzsche și Sade. Dostoievski și Nietzsche pentru că au extins revolta împotriva lui Dumnezeu de la cea care se limita la Dumnezeul crud și nemilos la cea îndreptată chiar și împotriva Dumnezeului iubirii. Iar Sade este pus în lumină ca fiind primul blasfemator din istorie, care a adunat „într-o singură și enormă mașină de război argumentele gândirii libertine”. (p. 50)

Revolta este strâns legată de solidaritate, iar acesta reprezintă primul progres pe care îl imprimă revolta față de sentimentul absurdului. În experiența absurdului, suferința este individuală, însă odată ce începe mișcarea de revoltă, ea are conștiința de a fi colectivă și devine aventura tuturor. Răul de care era încercat un individ devine crimă colectivă. De aici se naște sintagma „Mă revolt, deci suntem”. (p. 33)

De fapt, în acest eseu Camus evidențiază conexiunea extrem de strânsă dintre revoltă și revoluție. Una fără cealaltă eșuează și doar ele între ele se pot chestiona. De asemenea, fiecare reprezintă limita celeilalte. Revoluția are nevoie să păstreze intact principiul revoltei care i-a dat naștere pentru a refuza teroarea organizată și poliția; iar revolta are nevoie de o prelungire revoluționară pentru a găsi un corp și un adevăr.

Soluțiile propuse de Camus

Pentru a se realiza scopul propus, adică determinarea unei valori fundamentale pe baza căreia să se creeze o morală nouă, Camus propune o serie de atitudini necesare.

În primul rând va fi nevoie ca individul (i.e. revoltatul) să conlucreze cu colectivul (i.e. revoluția). Se recomandă dorința și păstrarea păcii, astfel încât să putem anihila nihilismul și alte forțe furioase, având în vedere că războiul aduce doar agonie.

Actul creativ devine vital, deoarece doar cu ajutorul creației putem rezolva problemele conștiinței și ale spiritului care se simte neîndreptățit (prea inocent) sau care își alocă mai multă vinovăție decât e necesar în fața unor crime în care implicarea sa nu a fost și nici nu ar fi putut fi prea mare. Va fi necesar să se păstreze o măsură în toate, iar aici măsura trebuie înțeleasă în spiritul anticilor, ca o cale de mijloc între extreme.

De asemenea, este nevoie să fim permanent conștienți de faptul că cel din afara noastră, vocea și reacția sa, reprezintă, de fapt, o parte din noi; iar prin încercarea de a-l accepta și înțelege (chiar dacă este complet opus) vom putea ajunge la o înțelegere supremă, armonioasă și absolută a lumii. Asta ne-ar putea scoate din contradicția absurdității. Astfel, fraza de încheiere a eseului e că „Nimic nu este inutil”, ceea ce dă naștere speranței că totul ar avea un sens.

Analizele și argumentele lui Camus reușeșc să ofere o perspectivă mai largă asupra evenimentelor istorice din ultimele secole, tendințelor autodistructive și distructive atât individuale, cât și colective, dar mai ales sentimentului inutilității și lipsei de sens existente în fiecare individ conștient de condiția sa.

„Omul revoltat” e un eseu esențial în biblioteca fiecăruia atât pentru ideile elaborate, cât și pentru structura sa exemplară în ceea ce privește coerența și consistența.

GEB. O explorare atipică a cunoașterii

Aida Șmalbelgher

Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach. Brilianta Ghirlandă Eternă, Editura Humanitas, București, 2015.

„Gödel, Escher, Bach. Brilianta Ghirlandă Eternă”, de Douglas R. Hofstadter, este o carte care își găsește cu greu locul pe rafturile librăriilor datorită complexității temelor abordate. O carte ideală pentru „copiii mari” care caută provocări intelectuale și extinderea orizonturilor gândirii, a conceptualizării și a imaginației. La o astfel de carte poți reveni oricând cu toată încrederea că vei primi un mic antrenament intelectual pentru generarea unor idei și întrebări noi.

Continue reading GEB. O explorare atipică a cunoașterii