Prelungirea vieții: între filosofia nemuririi și proiectele melioriste

Filosofii au fost mereu conștienți că visul nemuririi „în trup” presupune o transgresiune; că proiectele de prelungire indefinită a vieții intră în conflict cu parcursul natural al sufletului între „aici” și „dincolo”. Și, ca atare, s-au împărțit în două tabere: cei preocupați de felul în care va arăta „viața de apoi” (ca Dante), și cei interesați de proiecte melioriste de prelungire a vieții în datele umanului (ca Marsilio Ficino).

Mircea Eliade și prelungirea vieții în proza fantastică

Doina-Cristina Rusu Prelungirea vieții, întinerirea, sau orice alte ‚anomalii’ ale timpului reprezintă subiecte cheie în literatura fantastică. Pentru cafeneaua filosofică de astăzi, mi-au venit in minte două exemple, Tinerețe fără de tinerețe si Les trois graces, ambele scrise de Eliade. In prima nuvelă, un bărbat de 70 de ani este lovit de trăsnet si are … Continue reading Mircea Eliade și prelungirea vieții în proza fantastică

A Brief Review of Immortality in Literature (and Film)

It is perhaps not a surprise that the first epic poem known to humanity deals with the subject of immortality. The Epic of Gilgamesh (c. 1800 BC) has the eponymous hero, shocked by the premature death of his best friend, Enkidu, travelling in search of eternal life. Gilgamesh seeks out Utnapishtim (‘the Distant’) and his wife, who were the only mortals to ever be granted immortality by the gods. After numerous wanderings, he comes to their abode, but fails in the basic test that Utnapishtim gives him, not to fall asleep for seven nights in a row. Having thus proven his unfitness to be immortal, Utnapishtim sends him home, but gives him a consolation prize – a plant that restores Gilgamesh’s youth. Even this is lost, however, when Gilgamesh goes bathing in a lake; a snake comes and picks it up, shedding its own skin and becoming young again.

Bibliotecile mele (2)

A doua bibliotecă-refugiu pe care am descoperit-o când eram studentă nu era chiar așa de ușor de accesat. Prima oară când am ajuns acolo a fost la capătul unei lungi călătorii de noapte cu trenul, la clasa a II-a, într-o friguroasă noapte de februarie (pe vremea când grănicerii te dădeau jos din tren, la 3 am, să-ți controleze pașaportul). Era biblioteca Central European University, de la Budapesta.

Revenim printre rafturi de bibliotecă

Cât de mult vă lipsesc bibliotecile? O parte din noi trebuie să admitem că de mult n-am mai răsfoit cărți, n-am mai explorat printre rafturi și nici n-am mai dat search-uri prin baze de date livrești. Cafeneaua filosofică vă propune o vizită virtuală în una din cele mai notabile biblioteci britanice. Alături de profesorul Scott Mandelbrote (Ward & Perne Librarian), vom intra în biblioteca de carte veche a colegiului Peterhouse din Cambridge.

Bibliotecile mele (1)

Prima mea bibliotecă-refugiu a fost, fără discuție, Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Mai era biblioteca de la Fizică, dar acolo era mai degrabă prilej de socializare; era și biblioteca de la Filosofie, unde se discutau multe. Dar cărți nu prea erau nici în una, nici în cealaltă. În biblioteca de la Fizică, numerele de reviste bune se opreau, brusc, la sfârșitul anilor 70 (când cercetarea românească se închidea definitiv și începea să producă exclusiv „pentru interior”). La Filosofie, în anii 90, mai găseai câte ceva, din întâmplare - cărți aduse de profesori din primele „stagii de cercetare” de după Revoluție. Dar adevărata comoară era la BCU. Acolo, într-un fișier separat (dulapuri întregi de sertare și cartonașe) se găsea „arhiva secretă” - cărțile care, înainte de 1989 erau interzise, și deci inexistente.

Despre materialitatea textelor. Scurt ghid ilustrat

Istoria filosofiei sau a științelor poate fi văzută drept ocupându-se cu idei. Cumva surpinzător, uneori ideile astea sunt ”divorțate”, rupte de orice materialitate. Uneori ele există în mințile gânditorilor, alteori nici acolo, ci pe un tărâm de dincolo (poate numit chiar tărâm ”logic”). De pildă, în Originile filosofiei analitice, Michael Dummett ne spune că principalul său precept metodologic e că ”ideile sunt, cum ar veni, în aer”. Se conturează astfel o ”istorie a gândirii”, prin opoziție cu ”istoria gânditorilor” particulari. Pentru cea dintâi, cauzalitatea istorică e doar de importanță secundară. E o istorie privită de sus.

Traducerea: artă sau spectacol?

Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).

Traducerea filosofică: câteva paradoxuri

În scrierile lui Cicero apare de mai multe ori un paradox legat de traducerea filosofică – el, marele traducător, trebuie că a reflectat mult asupra acestei activități – care ar putea fi formulat astfel: cine e interesat de filosofie îi va citi pe filosofi în greacă, nu în traducere latină; cine nu e interesat de … Continue reading Traducerea filosofică: câteva paradoxuri