Care sunt ideile pentru care merită să mori?

Dana Jalobeanu

(Ingrid Rowland, Giordano Bruno: Philosopher, Heretic, University of Chicago Press, 2009)

După Socrate, e primul nume care-ți vine în minte atunci când se vorbește despre filosofii care au murit pentru ideile lor. Giordano Bruno: filosof și cărturar rătăcitor într-o Europă în care ideile făceau diferența dintre viața și moartea cuiva, primit (și alungat) de la marile curți europene, răspândindu-și ideile la Oxford și Padova, Tubingen și Wittenberg, Geneva și Praga. Cartea lui Ingrid Rowland reconstruiește acest parcurs aproape incredibil al unui personaj care, într-o epocă a divizărilor religioase și a războaielor civile, a reușit să predea filosofie (uneori și magie, și arta memoriei) luteranilor, calviniștilor și catolicilor. Rowland îl urmărește pe Bruno prin periplul său european, de la Napoli la Roma, de la Veneția la Padova, apoi la Geneva, Paris și Londra, Wittenberg, Tubingen și Praga, la Wolfenbuttel și înapoi în Italia, la Veneția, unde este arestat și întemnițat. Până la stația finală a acestei vieți incredibile, Campo del Fiori, Roma, unde în 17 februarie 1600 Bruno este ars pe rug, după opt ani petrecuți în temnițele Inchiziției. Continue reading Care sunt ideile pentru care merită să mori?

Cafeneaua filosofică de vineri seara: Giordano Bruno, reformatorul

Dana Jalobeanu

Vineri, 22 martie, vom vorbi despre Giordano Bruno: filosof, poet, reformator, magician, eretic. A fost ars pe rug în 17 februarie, 1600, în Campo del Fiori, la Roma. Secolul al XIX-lea l-a transformat într-un martir al științei moderne. Procesul lui Bruno a ajuns să se suprapună, în imaginarul colectiv, cu procesul lui Galileo Galilei. Însă cei doi au prea puțin în comun, în afara susținerii acordate teoriei lui Copernicus. Bruno este o personalitate complexă şi fascinantă, specialist într-o serie de arte astăzi uitate, ca arta memoriei care-l face celebru în epocă. Bruno scrie o serie de tratate de magie şi este intens preocupat de teoria şi practica „Marii arte” (o combinaţie de divinaţie, astrologie, alchimie, magie etc.).

Bruno yatesDupă părerea lui Francis Yates, Giordano Bruno a renunțat nu doar la rasa de călugăr dominican, ci chiar la creştinism, propunând mai mult sau mai puţin deschis înlocuirea acestuia cu o altă religie, eliberată de antropomorfismul tuturor religiilor de până acum. În sfârşit, Giordano Bruno este un reformator al cunoaşterii dar şi un agitator al spiritelor: străbate Europa de la un capăt la altul cu un mesaj care îl plasează mereu în centrul unor dispute pe care le întreţine cu un talent de pamfletar rar întâlnit. E când favoritul suveranilor, când proscris și fugar, hăituit de autoritățile zilei. E mereu pe drumuri, iar spre sfârșitul vieții, Europa ajunge să fie prea mică (și prea provincială) pentru teoriile și proiectele lui de reformă.

Bruno cenaTot ce ține de Bruno are un aer de roman de aventuri: Dialogurile italiene apar la Londra, între 1584 și 1585, dar poartă pe pagina de gardă date false și nume de tipografi inventați. Despre dedicațiile lui Bruno se pot scrie monografii: ele pendulează mereu între satiră și utopie. Volumele succesive conturează un mare proiect de reformă morală, filosofică, cosmologică și teologică. Bruno ne spune că lumea, care trece prin cicluri succesive de decădere şi regenerare, se află, în prezent, în momentul în care, din străfundurile cele mai îngrozitoare decăderi, va renaşte din nou. Iar Giordano Bruno, Nolanul, va fi profetul acestei renașteri.

Tema unei mari renovatio nu e nouă: o regăsim la mulți gânditori ai veacului al XVI-lea.  Ce are Bruno în plus este o mare putere de a imagina în scris, în reprezentări extraordinar de vii, felul în care se va petrece această reformă. Alungarea bestiei triumfătoare (Spaccio della bestia triomfante) descrie o „reformă a cerurilor”, momentul în care vechiul panteon al zeilor antici ajunge să fie înlocuit cu „zeii adevăraţi”, neantropomorfi, corespunzători „adevăratei” alcătuiri a universului.

Acum Jupiter se gândeşte la ziua judecăţii, căci sorocul de 36 000 de ani sau pe-aproape, cum s-a dat de veste, bate la uşă; iar schimbarea anului lumii ameninţă să aducă la putere un alt Coelius, atât din pricina schimbării provocate de mişcarea de trepidaţie cât şi din aşezarea planetelor unele faţă de altele şi din ciclul lor, amândouă nemaivăzute şi nemaiauzite. (vol. IV, 39)

bruno opere italieneDialogurile lui Bruno sunt uluitor de libere în exprimare şi pline de idei care nu aveau cum să nu fie considerate periculoase. Se pare că, în timpul procesului, Bruno s-ar fi apărat spunând că scrierile sale se referă exclusiv la o reformă a filosofiei, la o înlocuire a aristotelianismului tradițional cu altceva, mai aproape de adevăr. Cititorul Dialogurilor italiene se lovește însă, la tot pasul,  de pasaje în care se vede că reforma anunțată la tot pasul are dimensiuni cosmice și teologice; că vizează o renovatio a întregii persoane umane și a raporturilor acesteia cu divinitatea. Bruno, de altfel, recunoaște deschis că ceea ce propune este periculos. Căci, ne spune el:

„Dacă eu…aş mâna plugul ori aş paşte oile, de-aş cultiva zarzavat ori aş cârpi haine, nimeni n-ar căta la mine, puţini ar observa că exist, doar unu-doi m-ar beşteli şi lesne le-aş plăcea tuturor. Eu, în schimb, trag brazdă în ogorul naturii, mă străduiesc să pasc sufletele, năzuiesc să cultiv mintea şi făuresc straie iscusite intelectului, şi atunci iată că oricine mă zăreşte mă ameninţă, oricine mă vede tabără pe mine, oricine mă ajunge mă muşcă, oricine mă înhaţă mă sfâşie…” (Despre infinit, univers şi lumi, Epistolă introductivă, adresată strălucitului domn Michel de Castelnau, p. 15)

Proiectul de reformă ne este prezentat ca începând cu o „răsucire” a minții, chemată să contemple dimensiunile reformei. Bruno vorbeşte în termeni de decădere, criză, renovatio, iar perspectiva nu este cea a pământenilor ci a vechilor zei ai Olimpului; marea transformare a lumii este o renovatio în care zeii (credinţele tradiţionale ale oamenilor?) au primii de suferit.

 „Zeiţa Dreptate, zeiţa Cumpătare, zeiţa Adevăr, zeiţa Mnemosine, zeiţa Sofia şi alţi zei şi zeiţe au fost izgoniţi nu doar din cer, ci şi chiar de pe pământ: iar în locul lor, în măreţe palate ridicate de Providenţă pentru a le fi lăcaş, aflăm acum delfini, capre, corbi, şerpi şi alte scârnăveli, prostii, mofturi şi uşurătăţi” (vol. IV, 57)

În acest context, Jupiter cheamă zeii la reformă morală – singura care poate „salva” lumea. Dialogul capătă astfel ecouri profetice:

„Să ne convertim la dreptate, căci depărtându-ne de ea, ne-am îndepărtat de însăşi fiinţa noastră în aşa măsură încât nu mai suntem zei, nu mai suntem noi înşine. Să revenim aşadar la ea dacă vrem să redevenim noi. Rânduiala şi calea acestei îndreptări ne cer să începem scuturând de pe umerii noştri greaua povară a greşelilor care ne apasă; să dăm apoi la o parte din faţa ochilor noştri vălul subţire de nelimpezime care ne împiedică să vedem; să ne eliberăm sufletele de iubirea de sine care ne îngreunează; să alungăm de la noi toate gândurile deşarte care ne împovărează; să fim gata să dărâmăm marea maşinărie a greşelilor şi marea zidire a stricăciunii care ne stau în drum şi ne împiedică trecerea; să stârpim ; să nimicim pe cât se poate prăznuirile şi trofeele isprăvilor noastre ruşinoase, pentru ca dinaintea tribunalului dreptăţii să arătăm o adevărată căinţă pentru păcatele noastre trecute. Haideţi, o, zei, haideţi cu toţii să alungăm din cer aceste năluci, aceste întrupări şi istorii ale lăcomiei, dezmăţului, hoţiei, furiei, ciudei şi ruşinii noastre; piară cât mai repede această noapte întunecată şi mohorâtă a greşelilor noastre, căci frumoasa auroră a noii zile a dreptăţii ne cheamă la ea; să ne pregătim să apărem în faţa soarelui ce stă să răsară nu spurcaţi precum suntem acum. Trebuie să ne curăţăm şi să redevenim frumoşi; şi nu doar noi înşine, căci şi încăperile şi lăcaşurile noastre trebuie să fie curate şi neîntinate; trebuie să ne curăţim şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Să ne pregătim, vreau să zic, mai întâi în cerul acela care se află în spiritul nostru, şi doar apoi în acesta material şi perceptibil care ni se înfăţişează ochilor.” (vol. IV, 61-2)

Scenariul tuturor Dialogurilor italiene e teatral și spectaculos; în fiecare dintre ele, Bruno construieşte o ficţiune menită să fascineze și să trezească imaginația. În acelaşi timp, așa cum a fost adesea remarcat, dialogul este şi o formă literară care se auto-protejează: numai cei puţini, numai cei aleşi vor înţelege cu adevărat despre ce este vorba. Ceilalţi vor rămâne să contemple nedumeriţi masca personajelor sau se vor supăra şi vor arunca cu pietre (o temă recurentă în scrierile lui Bruno). Selecţia discipolilor care vor beneficia de marea reformă a cunoaşterii, alegerea celor vrednici de utopia filosofică aflată în construcţie aici este un proces complicat de hermeneutică: dialogul se oferă tuturor, însă fiecare citeşte în el ce poate, și după cât îl ţin puterile. În termenii lui Bruno:

„înfăţişez domniei voastre aceste câteva dialoguri, care fără îndoială că vor părea atât de bune sau de proaste, de alese sau de bicisnice, de frumoase sau de hâde, de învăţate sau de ageamii, de înalte sau de josnice, folositoare sau nefolositoare, roditoare sau sterpe, grave sau dezmăţate, religioase sau profane, întocmai cum sunt cei în mâna cărpra vor cădea, după cum le e firea de un fel sau de altul.” (Alungarea bestiei triumfătoare, p.14).

Bruno reia recurent tema trecerii dincolo de „mască” ca exerciţiu iniţiatic şi etapă preliminară în progresul cunoaşterii. În Alungarea bestiei triumfătoare, Jupiter îi spune Minervei să caute cutiuţa pe care o ţine sub pernă şi în care se găseşte un unguent pentru ochi care ar putea ilumina minţile oamenilor, curăţindu-le atât de falsa cunoaştere cât şi de dispoziţia spre a face rău. Starea de spirit asociată acestei iluminări este „avântul eroic”. Aceasta este pusă în opoziţie cu mitul platonic al peşterii: avântul eroic este necesar pentru a scăpa condiţiei în care se află restul umanităţii care ia umbrele produse pe pereţii peşterii drept realitate. Implicit, cei capabili să scape de iluzie, să vadă realitatea, să contemple adevărul, sunt extrem de puţini, sunt eroici, sunt asemenea zeilor. Așa se explică paragrafele în care Bruno vorbește despre sine în termeni aproape religioși. Calchiind un pasaj din Lucretius (De rerum natura), ne spune

 „Nolanul….a eliberat cugetul uman şi cunoaşterea; încuiată în temniţa strâmtă a aerului rotitor, de unde doar cu mare greutate, ca prin gaura cheii, putea privi stelele foarte îndepărtate, cunoaşterea avea aripile tăiate ca să nu poate să-şi ia zborul şi să sfâşie vălul de nori pentru a vedea ce se află cu adevărat dincolo şi a se elibera de himerele celor care, deşi ieşeau din noroiul şi peşterile pământului, s-au crezut zei pogorâţi din cer şi, prin felurite şarlatanii, au umplut lumea cu aiureli, prostii şi vicii pe care le-au înfăţişat oamenilor drept virtuţi, idei divine şi ştiinţe adevărate. În felul acesta ei au stins lumina care îndumnezeia şi umplea de eroism sufletul străbunilor noştri, încuviinţând şi accepând ceţurile tenebroase ale sofiştilor şi măgarilor. …Iată-l însă pe cel care a străpuns văzduhul, a străbătut cerul, a cutreierat stelele, a păşit dincolo de hotarele lumii, a spulberat zidurile închipuite ale celei dintâi, de-a opta, a noua, a zecea sfere şi a oricâtor altora, adăugate de matematicienii găunoşi şi de orbirea filosofilor de duzină. El este acela care, în conformitate cu simţurile şi cu raţiunea, a deschis cu cheia sârguinţei şi priceperii sale acele uşi ale adevărului care putea fi deschise şi a despuiat natura, până atunci învesmântată şi ascunsă. El le-a dăruit ochi cârtiţelor, a redat vederea orbilor, care nu putea privi drept înainte pentru a-şi vedea propriea imaginea în nenumăratele oglinzi care-i înconjurau din toate părţile.” (vol. I, 162-163)

Cum funcționează, în viziunea lui Bruno, toată această reformă? Ce sunt „eroicele avânturi” care ne permit accesul către contemplarea adevărului? Care este scopul unei asemenea renovatio? Și cum arată omul reformat: este el filosof, înțelept, vizionar, asemeni zeului? Vizează Bruno, așa cum spune Francis Yates, contrucția unei noi religii, prea puțin asemănătoare cu creștinismul? Au proiectele lui un „aer” de reformă socială? Avem în față scrierile unui revoluționar sau pe cele ale unui magician (cum ne spune Ioan Petru Culianu)?

Mai general, ce sunt Dialogurile italiene? Și de ce sunt dialoguri? Cum trebuie să citim această filosofie dialogală care este, uneori, surprinzător de aproape de poezie?

Iată ce vom încerca să aflăm împreună la Cafeneaua filosofică de vineri, 22 martie. Într-o discuție cu Smaranda Elian, traducătoarea și coordonatoarea seriei de Dialoguri italiene apărute la Editura Humanitas.

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Despre prietenie: stoici, epicureici și urmașii lor

O dezbatere între Andrei Cornea și Dana Jalobeanu, moderată de Grigore Vida, despre prietenie, pornind de doctrinele anticilor, comparându-le cu cele ale modernilor și discutând relevanța lor pentru lumea de azi.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Despre prietenie

Pe 8 martie, de la ora 18.00, la Cafeneaua filozofică de vineri seara vom avea un dialog despre prietenie, pornind de la stoici, epicureici și urmașii lor. Așteptăm o dezbatere la fel de antrenantă ca de obicei, la care vor participa Andrei Cornea și Dana Jalobeanu, moderați de Grigore Vida.
Pentru a participa la discuții vă rugăm să trimiteți un email pe adresa info@lapetitebouffe.ro. ​

Texte și cărți recomandate ca lectură introductivă:
– „Epicur și epicureismul antic“, ediție îngrijită de Andrei Cornea (București: Humanitas, 2016)
– Seneca, „Scrisori către Luciliu“, traducere de Gheorghe Guțu (București: Editura Științifică, 1967) sau Seneca, „Epistole către Lucilius“, 2 vol., traducere de Ioana Costa (Iași: Polirom, 2007–2008)

Of all men they alone are at leisure who take time for philosophy, they alone really live; for they are not content to be good guardians of their own lifetime only. They annex every age to their own; all the years that have gone before them are an addition to their store. Unless we are most ungrateful, all those men, glorious fashioners of holy thoughts, were born for us; for us they have prepared a way of life. By other men’s labours we are led to the sight of things most beautiful that have been wrested from darkness and brought into light; from no age are we shut out, we have access to all ages, and if it is our wish, by greatness of mind, to pass beyond the narrow limits of human weakness, there is a great stretch of time through which we may roam. We may argue with Socrates, we may doubt with Carneades. find peace with Epicurus, overcome human nature with the Stoics, exceed it with the Cynics. Since Nature allows us to enter into fellowship with every age, why should we not turn from this paltry and fleeting span of time and surrender ourselves with all our soul to the past, which is boundless, which is eternal, which we share with our betters? (Seneca, De brevitate vitae, 14-15 (Loeb Classical Edition)).

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Când filozofia și matematica se întâlnesc

O dezbatere între Liviu Ornea și Dana Jalobeanu, moderată de Grigore Vida, despre punctele de intersecție dintre filozofie și matematică. Precum și o discuție despre ontologia obiectelor matematice (faimoasa problemă dacă matematica este invenție sau descoperire).

Înregistrarea poate fi vizionată aici

Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Iovan Drehe

Istoricul filosofiei fie că vrea, fie că nu vrea, este de la început influențat în mare măsură de tribul filosofic în care l-au așezat propriile lecturi formative sau deformative. Și în funcție de această așezare el poate cădea pradă unei game destul de largi de greșeli, de la superficialitate la anacronism, de la interpretări lipsite de caritate și excesiv de critice până la încrederi și admirații oarbe față de canon, de la scopuri proprii mai mult sau mai puțin ascunse până la urmarea scopurilor altora, de la lipsa curajului interpretativ până la aruncarea în cele mai delirante speculații.

The-Death-of-Socrates

              Continue reading Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Matematica: creație sau descoperire?

Liviu Ornea

În recenta sa conferință de la Ateneu, Jim Baggott, fizician de formație, după ce și-a prezentat cartea Origini (Humanitas, 2018), a spus, răspunzînd unei întrebări a lui Vlad Zografi, că matematica nu e altceva decît o creație a minții umane, un instrument cu care operează știința. E o afirmație tare, cu care sînt de acord mulți practicieni ai științelor naturii și unii matematicieni deopotrivă (János Bolyai, de pildă, cînd, după ce s-a convins de corectitudinea construcție sale pentru geometria neeclidiană, ar fi spus: „Din nimic am creat o lume”). Continue reading Matematica: creație sau descoperire?