Cum ajunge știința la public?

Dana Jalobeanu

În ziua de azi suntem învățați că discursul științific este specializat, esoteric și direcționat precis; că știință se face în revistele „de specialitate” și se discută în interiorul comunităților. În același timp, spațiul public este invadat de discursuri despre știință. De tot mai multe astfel de discursuri, adesea grupate, fără discriminare, în categoria popular science. Când ele sunt, de fapt, foarte diverse.

Fenomenul popular science

E peste tot. Pe rafturile librăriilor, secțiunea de popular science e tot mai consistentă. În lumea în care mai există presă, rar dai peste o publicație care să nu aibă și pagina ei de știință. Vechile și noile media își construiesc felia lor de „popularizare” a discursului științific. În universități și instituții de cercetare se știe că o parte a meseriei, o activitate „punctată” de cei care ne evaluează este activitatea de popularizare a disciplinei (pe care administrația o vede undeva între pedagogie introductivă și „head-hunting”). Și asta nu se întâmplă doar în științele tari: istoricii, filosofii, antropologii și arheologii sunt în mod egal chemați să facă popularizarea domeniului lor, convinși că în felul acesta îl dezvoltă sau, măcar, îl țin în viață.

Pe de altă parte, avem partea de popular science care nu vine dinspre științe, ci dinspre discursurile academice despre științe. Din așa numitele science studies (studiul filosofic, antropologic, istoric sau metodologic al activităților științifice, inclusiv cele de comunicare). Și cercetătorul angajat în science studies este chemat să facă popularizarea domeniului său. Cel mai simplu exemplu sunt numeroasele cărți, articole sau filme de popularizare a istoriei științei (pe care, adesea, publicul larg le confundă cu cărți de istoria științei).

Invazia popular science creează, inevitabil, numeroase confuzii. Și lasă uneori locul manipulării ideologice (sau comerciale). Cum distingem între diferitele tipuri de popularizare a științei? Există un mod „bun” de a face popularizarea științei?

Autorii

Dacă faceți un top de cărți „bune” de popularizare a științei, e interesant să vă uitați cine sunt autorii. Ei pot fi savanții înșiși, care decid, la un moment dat, să scrie pentru publicul larg. Cu intenții pedagogice (faimoasele lecții de fizică ale lui Feynmann) sau de promovare a unui domeniu (celebra carte de popularizare a teoriei lui Einstein scrisă de nu mai puțin celebrul Eddington). Pot fi savanți care ies din domeniul lor pentru a scrie și despre altceva (din domeniile conexe). Sau pot fi ziariști, specialiști în comunicare, psihologi, antropologi, filosofi. Și lista poate continua. Un autor celebru nu e o garanție pentru o carte bună – și avem câteva exemple de mari fizicieni care au scris cărți proaste sau manipulatoare de popular science.

Scopul

Și atunci cum se face popularizarea științei? Și, poate și mai important: care este scopul ei? Iată ce vom încerca să aflăm la întâlnirea noastră de săptămâna aceasta, vineri, 18 septembrie, ora 20. Pe zoom și în direct pe canalul de youtube al Cafenelei filosofice.

Dana Jalobeanu și Grigore Vida în dialog cu Adrian Stănică și Vlad Zografi.

Pentru linkul de zoom scrieți la dana.jalobeanu@gmail.com.

Alchimia: de la piatra filosofală la știința modernă

Tradiția alchimică este aproape la fel de veche ca filosofia. Avem manuscrise alchimice antice, medievale, renascentiste, moderne, Ele au trezit curiozitatea istoricilor, dar și pe a cercetătorilor și savanților… din toate timpurile. De la Roger Bacon la Francis Bacon, de la Albert cel Mare la Isaac Newton, mulți dintre filosofii de primă mărime au avut și o reputație de alchimiști.

Ce căutau ei? Ce este piatra filosofală? Este alchimia un parcurs experimental sau unul inițiatic? O filosofie alternativă, o viziune asupra lumii, o cosmologie sau o serie de rețete practice ascunse în spatele unui limbaj cu cheie? Ce diferențe există între ezoterismul alchimic și cel filosofic?

Secolul XX a construit o serie de lentile istoriografice diferite prin care s-a uitat la manuscrisele alchimice. Unii au căutat în ele simboluri și arhetipuri; eventual, chiar, reprezentări ale inconștientului colectiv (ca în faimoasele interpretări jungiene din Psihologie și alchimie, sau Mysterium coniunctionis). Mai nou, chimiști și istorici ai științei s-au apucat să refacă experimentele alchimice, găsind reacțiile chimice din spatele figurilor misterioase ale „leului verde” etc.

Aurora consurgens (Zürich, Zentralbibliothek, Ms. Rh. 172: Aurora consurgens
Attribution-NonCommercial 4.0 International (CC BY-NC 4.0)
(https://www.e-codices.unifr.ch/en/list/one/zbz/Ms-Rh-0172).)

Cum ne mai raportăm azi la alchimie? Ce ne aduce cunoașterea alchimiei pentru înțelegerea mai bună a istoriei științei sau a istoriei filosofiei? Iată ce vom discuta vineri, 11 septembrie, cu Georgiana Hedeșan (Oxford & Welcome Trust, London) și Oana Matei (UVVG, Arad). Moderatori: Dana Jalobeanu și Grigore Vida.

Pentru linkul la zoom email la dana.jalobeanu@gmail.com. Discuția va fi transmisă în direct pe canalul de youtube Cafeneaua filosofică. Mai jos un teaser.

Filosoful întreprinzător

Dana Jalobeanu

Robinson Crusoe este o figură familiară în imaginarul modernilor. Toată lumea a auzit de el, toată lumea îl cunoaște (chiar dacă doar din interpretarea remarcabilă dar serios deforma(n)tă a lui Tom Hanks în Cast away). Cu toții ne-am simțit Robinson măcar o dată în viață: într-o excursie la munte în care ne-a prins vremea rea la un refugiu, fără lumină, căldură sau mâncare; într-o vacanță într-un loc izolat unde începi ziua cu tăiat lemne-cărat apă-făcut focul; sau în lunile din urmă, în carantină, izolați fiecare pe insula lui. Robinson, ca Don Quichote, ca „cei trei mușchetari” sunt personaje care s-au desprins de textul de plecare și trăiesc o viață a lor, adaptată contextului cultural și sensibilităților epocii. Puțină lume mai citește azi ediția originală. Deși am avea multe de învățat din ea.

Pagina de titlu a primei ediții. Daniel Defoe, Robinson Crusoe

Robinson Crusoe e considerat primul roman modern. Doar că, dacă vă uitați pe pagina de titlu a primei ediții, n-ați zice asta, nu? Povestea ne este prezentată ca o relatare de călătorie la prima mână. Numele lui Defoe nu apare nicăieri. Personaj și autor este Robinson Crusoe, marinar. Cam așa e și construită narațiunea; un Robinson bătrân și înțelepțit ne povestește aventurile vieții sale furtunoase, cu ispitele, căderile și reușitele ei. Din când în când, în poveste, mai intervine vocea unui Robinson tânăr; în fragmentele de jurnal, de pildă. Ficțiunea e frumos construită, special pentru a ne pune pe gânduri.

Continue reading Filosoful întreprinzător

Insula lui Robinson

Când a apărut, în 1719, romanul nu fusese încă inventat. Am putea spune, probabil, că Robinson Crusoe a contribuit substanțial la definirea acestui gen literar nou, care ne este, azi, atât de familiar.

A apărut anonim și a avut un succes imediat; patru ediții până la sfârșitul anului. Autorul, Daniel Defoe, ziarist, pamfletar, un om cu convingeri puternice (atât politice cât și religioase) nu era la prima lovitură de presă. Dar Robinson Crusoe i-a depășit până și lui așteptările. S-a transformat într-unul din acele mituri moderne care sunt atât de greu de explicat.

Continue reading Insula lui Robinson

Magic as a historiographic category

Dana Jalobeanu

What is Renaissance magic? What connects the seemingly very different enterprises of Marsilio Ficino (De vita libri tres), Cornelius Agrippa, Giordano Bruno (De vinculis), Giovan Battista della Porta (Magia naturalis) and Francis Bacon? In what sense their projects of a natural magic are about the same thing?

One proposal to answer this question was formulated more than 30 years ago by Ioan Petru Culianu’s book, Eros and Magic in the Renaissance. A book widely read but also very much contested by the experts. A book that still makes a very good reading today. Culianu’s proposal is to treat magic as a historiographic category. And to define it as a science of manipulating the contents of the imaginary. Or a set of sciences, since Culianu talks rather about a cluster of Renaissance sciences of the imaginary which contains not only natural (and demonic) magic, but also sciences such as the art of memory, divination, astrology etc.

What are the advantages and disadvantages of re-reading Renaissance authors with the help of this historiographic category? And in what way is Culianu’s “magic” useful to the historian of science (or the intellectual historian) today?

Join us on Friday, 31 of July, 8 pm (Bucharest time). On zoom and live on the youtube channel Cafeneaua filosofica. For the zoom link email me: dana.jalobeanu@gmail.com.

Below a trailer – as a teaser for Friday.

Ioan Petru Culianu, historiography, and the lost dimension of magic

Doina Cristina Rusu

The status of magic in the history of philosophy and science is still unclear. For some historians, magic pertains to a different worldview, a premodern one, and it is in opposition with modern science, a worldview still prevalent today. Other historians see not only a continuity between magic and science, but found the very roots of the scientific method in the magical manipulation of nature. For the former, the study of magic can be at most a curiosity, a source of entertainment, but in no way a serious endeavour. For the latter, modern science cannot be understood without first understanding the magical beliefs and theories.

Where shall we place Ioan Petru Culianu, who wrote a series of books on magic, Renaissance science, Ficino, etc.? My suggestion is that for Culianu we should create a third category. Together with the first group, he sees the Renaissance worldview in opposition with the modern one. Together with the latter, he considers that the study magic is a valuable approach, since for him every worldview is of equal value. Differently put, while most historians tend to accentuate the continuity between magic and science in order prove the value of magic, Culianu emphasises what has been lost during the Reformation and Counterreformation. And this is the phantasmagorical aspect of magic. He defines magic as “a science of the imaginary, which it explores through its own method and seeks to manipulate at will” and “a means of control over the individual and the masses based on deep knowledge of personal and collective erotic impulses.” (Eros and Magic, p. xviii)

What Culianu takes to be the most important aspect of magic is the capacity of the magicians to create images that have the power to bond the imagination of the viewer. The Renaissance universe is a bundle of forces, of sympathies and antipathies, appetites, and desires. These appetites are activated by the right images and since imagination prevails over reason, the receiver will act in such a way as to satisfy the desire. Over the seventeenth century such a view of human nature was denied, and magic condemned. In assessing Culianu’s view, two questions immediately come to mind:

(1) what are the advantages of following Culianu in analysing those aspects of magic that were not included in modern science?

(2) If the magical imagination has been censured, what happened to the human nature? Are we more difficult or easier to manipulate now by images, symbols, icons, and any kind of representations in general?

 

Bibliography:

Ioan P. Couliano, Eros and Magic in the Renaissance. Chicago: Chicago University Press, 1984.

Ioan P. Culianu, Iocare serio. Știință și artă în gândirea Renașterii. București: Polirom, 2003.

 

 

 

 

 

Adevăr științific și relativism

Să-i ceri unui om de știință să facă filosofia științei seamănă cel mai adesea cu a pune un artist să facă estetică: de altfel, cum ar putea avansa în domeniul lui, dacă s-ar preocupa neîncetat de fundamente? Să-i lăsăm pe savanți să-și vadă de lucru și să ne uităm cu un ochi filosofic la ceea ce ei fac. În ce mă privește, mereu mi s-a părut că din bagajul cu care omul de știință pleacă să cerceteze natura fac parte câteva idei pe cât de luminoase, pe atât de tradiționale: că realitatea așteaptă să fie descoperită, că există o ordine rațională a lucrurilor și că, prin urmare, adevărul poate fi, încetul cu încetul, atins. Iar dacă are cultură filosofică și știe cât de mult au scuturat filosofii aceste idei, tot mi se pare că atunci când se pune la masa de lucru acționează ca și cum ele ar ține. (În treacăt fie zis, pragmatiștii, care îndeamnă să ne uităm la ce fac oamenii de știință, nu la ce pretind ei, par să scape din vedere adevărul-corespondență care ghidează – zic eu – ceea ce face savantul). Acum, întrebarea este dacă din însăși natura științei face parte un concept robust al adevărului, altfel spus, dacă ea nu poate exista în absența lui. Filosofia a arătat cât de naiv poate fi adevărul-corespondență și, în general, mai toate teoriile care presupun o relație directă și neproblematică (de pildă, cuvintele care ar trimite direct la lucruri). Mai mult, constructivismul social pare să dizolve destul de mult din prestigiul tradițional al științei: până la urmă, știința e făcută tot de oameni. Apoi, mai e și istoria: aceasta relativizează orice demers – o idee dragă mie – și e cel mai bun leac împotriva iluziei atemporalității. Cobori o idee de pe piedestal făcându-i istoria – ceea ce face ca istoria științei să fie o disciplină cu totul specială. Dar mai e ceva: dacă teorii de tipul constructivismului social conduc la idei precum post-adevărul, te întrebi dacă cumva ele sunt mai degrabă nocive (firește, acesta e ca și cum am spune: să credem în Dumnezeu fiindcă ne face mai buni, nu pentru că ar exista). Cum nu se mai pune problema de a ne întoarce la concepții naive, probabil că e nevoie de o reîntemeire a științei în fața relativismului, așa cum a făcut Kant confruntat cu scepticismul sau, mai demult și sub altă formă, Platon cu sofiștii.

Grigore Vida

 

Vom vorbi despre toate acestea vineri, 24 iulie, de la ora 20, pe zoom și pe canalul de youtube, cu Vlad Zografi și Andrei Cornea.

Dacă doriți linkul la zoom, email la dana.jalobeanu@gmail.com. Aici pentru canalul nostru de youtube, Cafeneaua filosofică.

Filosofia pseudo-științei: de ce credem în bazaconii?

Trăim într-o lume în care informația se propagă cu o viteză amețitoare. Cine mai stă să o verifice? De aceea nici nu e de mirare că suntem bombardați cu știri false, pseudo-explicații și alte bazaconii. Dintre care, multe, iau forma explicațiilor pseudo-științifice. Să fie un semn al autorității de care se (mai)bucură încă știința că toate bazaconiile pretind să treacă drept explicații științifice?

E atât de multă pseudo-știință în jur încât a apărut și o filosofie a pseudo-științei. Cum distingem știința de pseudo-științe? Care e criteriul de demarcație? Prin ce se deosebesc teoriile de bazaconii. Și, mai ales, de ce cred oamenii în bazaconii? Continue reading Filosofia pseudo-științei: de ce credem în bazaconii?

Ultimul dintre antici, primul dintre moderni

Profesor și căutător al adevărului, Platonist, maniheist, creștin, întemeitor de comunități monastice și păstor de suflete, om al legii și administrator, filosofi… și un om cu „geniul prieteniei”. Scrierile lui sună uneori suprinzător de modern. Atunci când pare să inventeze un gen de introspecție în care seamănă mai curând cu Descartes decât cu Epictet sau Marcus Aurelius; atunci când vorbește despre felul în care filosofia este deschisă și bărbaților și femeilor; sau când ne spune cu modestie că rolul profesorului este doar acela de a-l ajuta pe elev să descopere ceea ce are deja, în sine. Sau atunci când compară, cu luciditate, obiceiurile, ritualurile și modul de a trăi al comunității africane (din care face parte) și al celei romane. Cu el se încheie o epocă și începe o alta. Este ultimul dintre antici și primul dintre moderni. Augustin, profesor de retorică la Cartagina și Roma, întemeietor de comunități monastice în Nordul Africii, episcop de Hippo, sfânt al Bisericii și reformator al filosofiei occidentale.

Vom vorbi despre Augustin la Cafeneaua filosofică de vineri seara. 10 iulie, ora 20, online pe zoom și pe canalul de youtube. Dana Jalobeanu și Grigore Vida în dialog cu Mihai Maci și Alexander Baumgarten.

Dacă doriți linkul la zoom, email la dana.jalobeanu@gmail.com. Aici pentru canalul nostru de youtube, Cafeneaua filosofică.

Filosofie și literatură în „Călătoriile lui Gulliver”

Dana Jalobeanu

Motto: „Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul dintre ochi era întors înăuntru, iar celălalt căta drept către zenit.”

Sunt cărți pe care le citești, nu le poți lăsa din mână, și abia mult după ce le-ai terminat, mult după ce te-ai impregnat de aroma lor și te-ai umplut de abundența lor imagistică, abia târziu, și abia revenind asupra lor, te pun pe gânduri. Așa e cartea lui Swift. Utopie, anti-utopie, farsă, „lume pe dos”, un text de o infinită ironie și un bubuitor sarcasm, un autor căruia căruia nu-i scapă nimic: relatările de călătorie, filosofia, știința, morala… și viața de zi cu zi. În Anglia secolului al XVIII-lea, la fel ca azi, Călătoriile lui Gulliver joacă rolul unui bisturiu care nu iartă pe nimeni.

Și totuși… Cum să citim acest text? Swift îl trimite în lume în haine de împrumut. Elaborează o complicată farsă pentru a-l publica cvasi-anonim; având ca singur autor personajul principal al poveștii, Lemuel Gulliver. Un personaj complex, plin de umbre și generator de întrebări. Continue reading Filosofie și literatură în „Călătoriile lui Gulliver”