Legile educației care nu sunt despre educație

Săptămâna aceasta, la Cafeneaua filosofică, am discutat despre noile legi ale educației. Cu oameni care știu ce vorbesc: profesori preocupați de soarta învățământului din România, îngrijorați de direcția în care merg lucrurile. Oameni care trag de ani de zile semnale de alarmă în legătură cu problemele mari, structurale, fundamentale cu care se confruntă educația. Și care pot fi rezumate în câteva cuvinte: analfabetism funcțional (i.e., absolvenți de liceu care citesc dar nu înțeleg ce citesc), abandon școlar, emigrarea masivă a elevilor performanți, formarea unor absolvenți de liceu care nu sunt pregătiți pentru lumea de azi.... și cu atât mai puțin pentru cea de mâine.

Produsul școlii

Cu ceva ani în urmă, prietena mea, profesoară la o prestigioasă universitate americană, mi-a trimis patru studenți de anul întâi la școala de vară pe care o organizam în fiecare an, la Bran. Un fel de jumătate seminar, jumătate tabără de vacanță, cu profesori și cercetători din toată lumea și doctoranzii lor. Rar aveam studenți, de obicei veneau mai degrabă masteranzi, uneori câte unul-doi de anul trei, aduși de profesorii participanți, cu recomandare specială. Recunosc că ideea celor patru tineri americani de 18 ani venind singuri în România și petrecând nesupravegheați în tabăra noastră de vară mi-a pus mult pe gânduri în vara aceea. Îi judecam după studenții mei. Nu văzusem încă produsul unor colegii americane de prestigiu. A fost o experiență pentru toată viața.

Fascinația subversivității

Educația mea, câtă a fost, a fost făcută pe canale alternative. Underground. Cât și cum se putea în acei ani, cei mai oribili, ai ceaușismului național-socialist. Mă întreb uneori cum am supraviețuit întregi la minte unui deceniu (cel puțin) de spălare pe creier. Și știu, din păcate, că n-am supraviețuit toți. Școala era, în acei ani, spațiul paradoxal în care elanul entuziast și un anumit tip de eroism fără speranță se împleteau cu disperarea dublei măsuri și a nou-vorbei (ca să citez din Orwell).

Educația ca „trans-formare” a ființei umane

Deși m-am așezat la masa de scris cu intenția de a așterne pe hârtie câteva gânduri despre educație, încă nu sunt sigură cum le voi exprima: dacă-mi voi prezenta reflecțiile lipsite de autoritate, dacă o voi face sub forma unei recenzii a cărții „Cum și de ce (mai) educăm?”[1], scrisă de profesorul Doru Căstăian, ca perspectivă a unei autorități sau dacă voi realiza un melanj între cele două. De ce această nehotărâre? Ei bine, pentru că această carte, inclusiv prefața scrisă de Mihai Maci, redă în mare măsură o concepție, la care subscriu, a ceea ce este, sau ar trebui să fie, educația.

Memoriile și travaliul reamintirii

Sunt o cititoare de memorii. Acele memorii care, deși parte din biografia cuiva, nu sunt autobiografie și nu sunt jurnal. Autobiografia vizează întreaga viață a unei persoane, pe când memoriile compun, re-compun un moment al trecutului pornind de la propriile observații, percepții, trăiri. Ele sunt o rememorare, este ceea ce Paul Ricoeur numea „reîntoarcere, în conștiința trează”[1] a unor evenimente trecute. Ele nu urmăresc un fir cronologic, de asta se ocupă jurnalul care prezintă, pe lângă succesiunea evenimentelor, și impulsul momentului. Autobiografia și jurnalul sunt despre individ ca subiect, pe când memoriile urmăresc să redea  în mod coerent o amintire, un moment în care evenimentele exterioare au prins în vâltoarea lor pe autorul acestora. Narațiunea memorialistică nu este despre cel ce scrie, despre povestea vieții lui, ci este despre lumea exterioară.

Femeile care duc lumea în spate

Aș vrea să încep prin a spune că titlul nu e nici o luare de poziție, nici o declarație de război. Nu e despre femei; și, cu siguranță, nu mă recunosc printre aceste făpturi despre care vreau să vă vorbesc, cu totul speciale prin eroismul lor în același timp solid și terifiant. Un spirit de sacrificiu care nu se manifestă la scara familiei sau a neamului, ci la cea a speciei umane - și, prin asta, iese din determinările noastre biologice. Făpturile despre care vreau să vă vorbesc sunt cele cărora le datorăm mai mult decât viețile noastre obișnuite pot plăti. Grație lor, lumea e mai obiectiv mai bogată, mai frumoasă și, parcă, are o speranță de salvare în plus.

Cum mor democrațiile?

Valorile libertății n-au făcut parte din educația generației mele. La școală am fost educați să fim conformiști. Acasă ni se spunea adesea să nu ieșim în evidență, să nu vorbim cu străinii, în general, să avem grijă ce și cum vorbim. Foarte devreme am învățat că trăim într-o mare închisoare în care nu ai decât două soluții de supraviețuire. Prima era „să te pui bine” cu gardienii, să cooperezi, să-ți trădezi prieteni, să torni. A doua era să îți construiești o cochilie de supraviețuire, eventual într-un grup cu foarte puțini prieteni, pe modelul unor societăți secrete: cu coduri de acces și ritualuri de admitere și excludere.

Câteva întrebări  ale unei suflet viu

Gogol și „Suflete moarte”. Despre ce este vorba? Oare ce a vrut să transmită autorul? Încruntarea aglomerării zilnice m-a făcut să caut, în încercarea de a găsi răspunsuri,  o cale mai rapidă, astfel că am audiat teatrul radiofonic „Suflete moarte”, distribuție impresionantă, dar nu mi s-a părut suficient, ceva parcă lipsea; simțeam că îmi scapă ceva, intuiam că ironia fină a autorului nu transpare suficient, așa că am trecut la citirea cărții, ceea ce recomand tuturor.

Fascinația ambiguității

Până la urmă, ne place misterul. Teoriile conspirației „prind” pentru că apelează la această latură a noastră. Cea iubitoare de umbre. Cea care speră că dincolo de întuneric se găsește o poveste (mai) frumoasă. Și de multe ori, așa și e. Doar că asta se numește literatură. Care este mecanismul mental care încurcă literatura cu știința și ficțiunea cu realitatea? Nu mi-e foarte clar. S-ar putea să fie vorba despre un deficit de antrenament de lectură, de o abordare literală a unui text. Cam ca în obsesia celor care vor să găsească într-o operă „urmele” vieții autorului. Shakespeare era catolic, iar Hamlet este despre asta. Shakespeare descrie lumea curților nobiliare ca un nobil, și furtuna ca un marinar; trebuie să fi fost la curte și pe mare. Unele dintre personajele lui Shakespeare - suspect de multe, pentru secolul al XVI-lea, sunt filosofi. Trebuie că cineva cu studii filosofice a scris Hamlet. Francis Bacon, de pildă.