Ioan Petru Culianu, historiography, and the lost dimension of magic

Doina Cristina Rusu

The status of magic in the history of philosophy and science is still unclear. For some historians, magic pertains to a different worldview, a premodern one, and it is in opposition with modern science, a worldview still prevalent today. Other historians see not only a continuity between magic and science, but found the very roots of the scientific method in the magical manipulation of nature. For the former, the study of magic can be at most a curiosity, a source of entertainment, but in no way a serious endeavour. For the latter, modern science cannot be understood without first understanding the magical beliefs and theories.

Where shall we place Ioan Petru Culianu, who wrote a series of books on magic, Renaissance science, Ficino, etc.? My suggestion is that for Culianu we should create a third category. Together with the first group, he sees the Renaissance worldview in opposition with the modern one. Together with the latter, he considers that the study magic is a valuable approach, since for him every worldview is of equal value. Differently put, while most historians tend to accentuate the continuity between magic and science in order prove the value of magic, Culianu emphasises what has been lost during the Reformation and Counterreformation. And this is the phantasmagorical aspect of magic. He defines magic as “a science of the imaginary, which it explores through its own method and seeks to manipulate at will” and “a means of control over the individual and the masses based on deep knowledge of personal and collective erotic impulses.” (Eros and Magic, p. xviii)

What Culianu takes to be the most important aspect of magic is the capacity of the magicians to create images that have the power to bond the imagination of the viewer. The Renaissance universe is a bundle of forces, of sympathies and antipathies, appetites, and desires. These appetites are activated by the right images and since imagination prevails over reason, the receiver will act in such a way as to satisfy the desire. Over the seventeenth century such a view of human nature was denied, and magic condemned. In assessing Culianu’s view, two questions immediately come to mind:

(1) what are the advantages of following Culianu in analysing those aspects of magic that were not included in modern science?

(2) If the magical imagination has been censured, what happened to the human nature? Are we more difficult or easier to manipulate now by images, symbols, icons, and any kind of representations in general?

 

Bibliography:

Ioan P. Couliano, Eros and Magic in the Renaissance. Chicago: Chicago University Press, 1984.

Ioan P. Culianu, Iocare serio. Știință și artă în gândirea Renașterii. București: Polirom, 2003.

 

 

 

 

 

Navigând prin Divina Comedie

Anita Drella

Jacek Grzybowski, The Cosmological and Philosophical World of Dante Aligheri. The Divine Commedy as a Medieval Vision of the Universe, Peter Lang, 2015.dante (1)

Divina Comedie este greu de caracterizat. Poezie, filosofie, cosmologie, teologie se întrepătrund în versuri de o mare frumusețe. Într-una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate capodopere ale culturii europene. În Divina Comedie, Dante sintetizează într-un soi de compendiu mai toate marile concepții filosofice ale vremii sale, trecând, în același timp, dincolo de ele. Căci Dante Alighieri nu trebuie înțeles doar ca fiind printre cei mai desăvârșiți poeți ai umanității  ci trebuie privit și ca un filosof, teolog și om politic. Continue reading Navigând prin Divina Comedie

The art and science of prediction

Ion Burcea

(Tetlock, Philip E., and Dan Gardner. Superforecasting: The Art and Science of Prediction. First edition. New York: Crown Publishers, 2015).

We are all forecasters…

We are all forecasters, and we base our daily routines on all kinds of small scale predictions. We predict that there will be a traffic jam at peak hour, so we plan accordingly and avoid driving at that time, and we expect that the rainy forecast for tomorrow is accurate, hence we decide to post pone the organized trip for another time. Such predictions are usually successful, since traffic jams are easily predictable and weather forecasts are trustworthy. But when it comes to more complex events, such as political or financial ones, we might not be as successful. When it comes to such matters, common sense seems to dictate that forecasts are best left to well-informed experts. Continue reading The art and science of prediction

Rațiune și imaginație, sau ce ne face mai umani in lumea lui Jonathan Swift (Partea a II-a)

Doina-Cristina Rusu

În ultimul capitol din partea a patra, Gulliver ne spune care este, în concepția lui, cel mai dăunător viciu: mândria. Și se întreabă cine ar putea să citească despre virtuțile cailor Houyhnhnm fără să se rușineze de propriile sale vicii? Mai mult, capitolul are ca scop criticarea literaturii de călătorie, plină de invenții și exagerări, și a colonialismului. În contrast, Gulliver menționează ori de câte ori are prilejul, că descrierile lui sunt adevărate, dar aceste lumi, chiar dacă ar putea fi colonizate, nu prezintă niciun interes.

Și totuși, cine ar putea să creadă că insulele acestea, și mai ales locuitorii lor, există? Insule cu pitici, insule cu giganți, insule cu cai vorbitori. Nu e clar că totul nu este altceva decât fantasy? Ei bine nu. Continue reading Rațiune și imaginație, sau ce ne face mai umani in lumea lui Jonathan Swift (Partea a II-a)

Rațiune și imaginație, sau ceea ce ne face mai umani în lumea lui Jonathan Swift (Partea I)

Doina-Cristina Rusu

În istoria gândirii, diferența dintre oameni și brute era ilustrată de absența rațiunii în cazul celor din urmă, si unul dintre cele mai uzuale exemple erau omul rațional și calul irațional. În Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift inversează aceasta asociere și descrie o societate în care caii sunt animalele raționale si oamenii, sau mai degrabă niște ființe humanoide, sunt iraționali. Putem citi această inversare în diverse moduri, dar pentru moment aș dori să propun o interpretare care o pune nu doar în contextul călătoriilor lui Gulliver, dar și a criticii unei raționalități duse la extrem, raționalitate folosită ca justificare pentru superioritatea oamenilor față de animale și restul naturii, a europenilor față de nativi (având ca urmare colonizarea), a bărbaților față de femei, si a experimentatorului față de natura pe care o putea obliga, în numele raționalității, să ia toate formele pe care acesta le dorea. Continue reading Rațiune și imaginație, sau ceea ce ne face mai umani în lumea lui Jonathan Swift (Partea I)

An intellectual journey for the discovery of new worlds

Doina Cristina Rusu

Re-reading the New Atlantis, one aspect in particular caught my attention in the beginning of the story. I noticed that the sailors’ attitude is very similar to the one described by the Spanish conquistadores, as it appears, for instance, in Bernal Diaz del Castillo’s story of Conquering the Aztec Empire. In the case of the New Atlantis and the arrival of the Spanish sailors, the Bensalemites take up the role of the natives, with only one difference. While both the natives and the Bensalemites are offering gifts to the respective ‘visitors’, the natives’ gift to the Spaniards is gold, the Bensalemites’ gift is the method of science. Before describing Salomon’s House, the Father says: “I will give thee the greatest jewel I have. For I will impart unto thee, for the love of God and men, the relation of the true state of Salomon’s House.” Continue reading An intellectual journey for the discovery of new worlds

Teologie politică și profeție

Ana Petrache

Tommaso Campanella - Wikipedia

 „Epoca viitoare ne va judeca, pentru că prezentul îi răstignește întotdeauna pe beneficiarii săi, apoi vom învia a 3-a zi sau al 3 lea secol”. (Campanella către  Frederic al II-lea Medici în 1638)

 

Campanella este omul total al Renașterii care deschide calea către modernitate. Este filosof, poet, revoluționar și profet, un om de știință care face disecții pe ascuns, un călugăr dominican care a stat mai bine de 27 de ani în pușcărie. Printr-un joc de cuvinte în italiană, Campanella spune despre sine că el este  clopotul (campanella) care anunță o lume nouă. Este un om independent și incomod pentru toți contemporanii săi:  pentru regi pentru că le recomandă să fie supuși papei și le spune că fără puterea religiei nu vor putea guverna, pentru cei din Inchiziție pentru că simulează nebunia ca să nu fie condamnat la moarte, pentru frații călugări pentru că le spune că sursa cunoștințelor sale este că a consumant mai mult ulei de lampă decât vin au băut ei, pentru cei care îl torturează pentru că afirmă că, în adâncurile sufletului, ei sunt, de fapt, plini de admirație pentru în fața rezistenței sale. Puterii politice îi spune că nu poate rezista fără cea spirituală, puterii spirituale că nu poate interzice dorința de a cunoaște și că nu are deja acces la toate adevărurile. E un om care propune, și pretinde, reforma radicală atât a științelor cât și a religiei. Continue reading Teologie politică și profeție

Angoase. „Mașinării ca mine” și ”Solaris”

Paula Tomi

”Noi…noi întruchipăm obișnuitul…suntem iarba Universului și, mândrindu-ne cu generalizarea naturii noastre, socotim că totul poate fi cuprins în ea. Pe această bază ne-am lansat, temerari și entuziaști, spre alte lumi depărtate.” (Stanislaw Lem, Solaris, p. 181)

Într-o perioadă în care totul pare că ia avânt și evoluează într-un mod fulminant, omul nu are altă opțiune decât să țină pasul. Ne autodepășim zilnic. Găsim noi metode să fim în competiție cu noi cei de ieri. Sau cel puțin încercăm.Sau spunem că o facem. Continue reading Angoase. „Mașinării ca mine” și ”Solaris”

Despre reziliență

Ciprian Mihali

Trăim fără îndoială un moment de răscruce în istoria omenirii, a Europei și, poate, și a României. După COVID19 multe lucruri nu vor mai fi la fel. Societățile noastre vor fi puse la încercare în numeroase dintre certitudinile, obișnuințele și dimensiunile confortului câștigat în ultimele decenii. O parte din trecutul nostru se va închide definitiv. Iar o parte din viitorul nostru se va deschide inevitabil. Nu este deloc sigur că acestea sunt amândouă vești bune.

Ceea ce se măsoară și se decide acum este ceea ce mulți experți numesc reziliență, altfel spus capacitatea unui sistem (social sau instituțional) de a-și reveni în urma unei perturbări grave, a unei catastrofe naturale, tehnice sau sanitare. Continue reading Despre reziliență

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Gabriel Istrate

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Pentru cei grăbiți (sau care preferă vizualul) o conferință a lui Michael Weisberg la Munich Center for Mathematical Philosophy bazată pe ideile cărții este disponibilă aici. V-o recomand cu căldură, cu speranța că veți citi și restul rândurilor care urmează.

Înainte de orice, pentru a adăuga credibilitate diagnosticului meu, o paranteză de ordin biografic: nu am pregătire filosofică. Sunt informatician, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Mare parte din activitatea mea științifică se petrece nu (doar) programând ci demonstrând teoreme – s-ar putea spune că sunt un matematician, dar unul care nu tratează subiecte proprii unui matematician “pur”, ci (și) unele care au legătură cu înțelegerea științifică a dinamicii societății în care trăim. Mi-am petrecut aproape opt ani din viață ca cercetător la Los Alamos National Laboratory, într-un grup (intre timp mutat la University of Virginia, și care oferă informații interesante despre pandemia curentă) care dezvolta unele din cele mai mari simulări multiagent existente la acel moment, cu scopul de a înțelege fenomene sociale precum traficul auto, comunicațiile mobile. Și da, pentru transmiterea bolilor: pentru grupul din care am făcut parte simularea unei pandemii era parte a preocupărilor de zi cu zi încă de prin anii 2002-2003.

Putem înțelege societatea cu modele matematice și simulări multiagent ? Suntem aproape de a rescrie, științific, “psihoistoria” lui Asimov ? Un răspuns onest la aceste întrebări ar trebui să fie, în momentul de față, fără îndoială negativ. Da, înțelegem infinit mai mult despre funcționarea societății decât o făceam acum 20 de ani. Putem “recrea” la nivel macro și cu scop limitat unele fenomene sociale: avem modele destul de interesante (și bune) pentru fenomene precum mișcările mulțimilor în situații de panică sau circulația auto. O armată interdisciplinară de fizicieni, informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni s-a aruncat cu furie asupra “minei de aur” pe care o reprezentată datele experimentale despre comportamentul uman, în primul rând “urmele” pe care le lasă fiecare dintre noi pe internet. Au apărut zeci de mii de articole, conferințe și jurnale, noi sinergii și colaborări între disciplinele implicate, aplicații, de exemplu la subiecte de interes istoric, de la dinamica formării și dizolvării statelor (la un Peter Turchin sau Lars-Erik Cederman) la generarea unor explicații posibile pentru dispariția tribului anasazi (Robert Axtell și coautorii) și multe altele.

Și cu toate astea nu suntem mai aproape de a putea prezice și diagnostica societatea. Multitudinea de studii a condus la o cacofonie de formalisme și idealizări, de modele cu ontologii incompatibile și concluzii care deseori se contrazic, cu rezultate dependente într-un mod necontrolat de varietatea de parametri și cu o lipsă de robustețe și predictibilitate care le face la drept vorbind improprii aplicării în lumea reală. O ilustrare perfectă a acestui fenomen este controversa de dată recentă legată de modelul epidemiologic folosit de National Health Service din Marea Britanie, model care părea să recomande o strategie de dobândire a imunității prin infectare de masă (așa numita herd immunity), și care a fost abandonat după proteste, între altele și ale comunității științifice, înarmată cu modele cu concluzii contrare.

Cum putem avea încredere în calitatea recomandărilor pe care ni le oferă uneltele analitice pe care le dezvoltăm? Iată o întrebare cu evidente conotații filosofice, și care a făcut pe un informatician ca mine, exasperat de fragilitatea instrumentelor pe care colegii mei (cu o minusculă contribuție personală) le dezvoltau voios și “inginerește” (citește relativ fără discernământ) cândva la Los Alamos, să caute lumina în scrierile unor filosofi precum Peter Machamer, Carl Craver, Uskali Mäki, N. Emrah Aydinonat, Till Grüne-Yanoff, Nancy Cartwright sau autorul cărții de față, Michael Weisberg, sociologi precum Peter Hedström, Gianluca Manzo sau Petri Ylikoski, economiști precum Robert Sugden sau Itzhak Gilboa.

În acest context intelectual trebuie situată cartea lui Weisberg pe care v-o propun. Ea încearcă să formuleze începuturi de răspunsuri la întrebarea de mai sus, fără a oferi, la drept vorbind, practicianului o soluție direct aplicabilă. Nu cred că e o lectură ușor accesibilă amatorului casual de filosofie continentală. Unui astfel de cititor (presupunând că nu s-ar speria de prezența unor ecuații diferențiale precum cele ale modelului Lotka-Volterra de pe pagina 12-13, șau a codului sursă al unor programe, precum cele de la pagina 38) cartea lui Weisberg s-ar putea să i se pară lipsită de “fior metafizic” și plină de idei simpliste. Eu am găsit însă în ea destule lucruri care mi-au dat de gândit.

Care ar fi acestea ? Pe scurt: Taxonomia modelelor științifice pe care o prezintă Weisberg (modele concret-fizice, matematice, respectiv computaționale); rolul pe care îl joacă descrierea modelelor (spre deosebire de modelele propriu-zise); taxonomia din capitolul 6, a unor diferite tipuri de idealizare și scopurilor lor distincte: idealizarea ‘galileană’ având ca scop simplificarea, ‘idealizarea minimalistă’, orientată spre identificarea principalilor factori cauzali, respectiv ‘idealizarea prin modele multiple’, practică științifică având drept caracterizare studiul unor modele multiple ale aceluiași fenomen, fiecare cu predicții diferite despre natura și structura cauzală a fenomenului. Capitolul 8, care discută diverse accepțiuni ale conceptului de similaritate, de la scurta prezentare a argumentelor lui Quine și Goodman la secțiunea 8.5, care prezintă o schiță de model matematic bazată pe “weighted feature matching” pentru cuantificarea similaritatății a două modele.

În sfârșit, capitolul 9, cel mai interesant pentru mine, analizează comparativ diferitele sensuri ale conceptului de robustețe a unui model (robustețe a parametrilor, structurală, respectiv reprezentațională). Aceasta e problema cea mai mare a modelelor existente: sunt de multe ori afectate de presupuneri introduse implicit în formalismul matematic sau în specificarea lor computațională și sensibile la schimbări aparent mici în regulile lor.  Nu există încă o metodă sistematică de a forța modelele, de a le sili să mărturisească legăturile cauzale între componente și presupozițiile implicite care stau la baza validității concluziilor lor. Weisberg dă un exemplu (dezvoltat mai pe larg într-o lucrare publicată într-un articol publicat în 2008 în revista Philosophy of Science), discutând robustețea principiului Volterra, care descrie efectul aplicării unor biocide în modele predator-prey de tipul Lotka-Volterra. Împărtășesc, mărturisesc, cu Weisberg preocuparea pentru robustețea teoremelor și simulărilor, pentru testarea robusteții acestor concluzii în condiții adversariale. E o problemă importantă, și nu una rezervată oamenilor de știință.

Există teme care nu mi s-au părut abordate (satisfăcător) în carte ? Evident, era inevitabil pentru un volum de sub două sute de pagini. Doar două exemple: mi-aș fi dorit să găsesc o discuție a problemei extragerii de informație cauzală din simulări multiagent (în genul abordărilor promovate în ultimii ani de Judea Pearl), respectiv a rolului distribuțiilor de simulări (rulări repetate ale aceluiași scenariu, urmat de o interpretare probabilistă a distribuției scenariilor) în fundamentarea deciziilor; o carte de pionierat în această privință mi se pare un volum cu un ecou nemeritat de mic în literatură, “Shaping the Next One Hundred Years: New Methods for Quantitative Policy Analysis”, al lui R. Lempert, S. Popper și S. Bankes.

Cu ce am rămas, în concluzie, în urma lecturii cărții ? Cu sentimentul vag că există destul “adevăr” ascuns în scrierile filosofilor pe această temă, ale lui Weisberg în particular. Dar și cu impresia că eforturile de clarificare conceptuală (în acest fel înțeleg eu filosofia) ar avea mai mult succes dacă s-ar desfășura în colaborare directă cu practicieni ai modelării sociale: meritele, respectiv limitele unor abordări precum cele din secțiunea 8.5 ar fi, poate, mai evidente în contextul unei operaționalizări într-o simulare reală.

Nu în ultimul rând, mi-aș dori să simt că astfel de probleme și preocupări au mai mult ecou în rândul comunității filosofice din România și, prin iradiere, în societate: Nu cred că suntem pregătiți să înțelegem corect, ca societate, complexitatea și interconectarea lumii contemporane, nu avem modele mentale corecte pentru a putea reacționa în mod adecvat. O lume întreagă descoperă zilele acestea un adevăr tulburător, pe care nu l-a interiorizat din cărțile de matematică (deși era acolo): funcțiile exponențiale cresc foarte rapid. Filosofii comunică mai bine cu societatea românească decât o fac oamenii de știință – e un fapt obiectiv, datorat probabil formației lor umaniste, dificultății tehnice a subiectelor științifice, și terorii pe care o stârnesc disciplinele științifice tari (matematica, fizica, chimia în primul rând) în mentalul colectiv românesc. Filosofia nu stârnește astfel de frici. Cred că ei (filosofii) ar putea avea un rol de mediere între știință și societate.

Pe de altă parte chiar cred că există destule probleme actuale în știință în care aportul filosofilor s-ar putea dovedi important: de la probleme de interes pentru Inteligența Artificială (precum încercările de analiză logică a noțiunii de concepte vagi în cărțile recente ale unor filosofi precum Timothy Williamson  sau Dominic Hyde) la probleme, după cum se vede, de viață și de moarte în cel mai literal sens al cuvântului, precum transformarea modelelor matematice și computaționale ale dinamicii sociale dintr-o joacă pentru copii mari într-o tehnologie, una care să nu ne știrbească libertățile individuale și drepturile democratice.

Cantonarea în clasici și refuzul modernității nu mi se pare o atitudine productivă. Mi-aș dori ca filosofii români să își depășească barierele de pregătire și de deschidere intelectuală și să converseze mai mult cu oamenii de știință. Dacă o fac bine s-ar putea să găsească parteneri dispuși să-i asculte.