Diana Moldovan
(Lucretius. On the nature of things, traducere de Cyril Bailey, Clarendon Press, Oxford, 1910; Lucrețiu. Poemul naturii, traducere, prefață și note de Dumitru Murărașu, Minerva, 1981; Lucrețiu. Poemul naturii, traducere din latină de Th. Naum și note de G. Brătescu, Th. Naum și E. Toth, Editura Științifică, 1965)
L-am redescoperit pe Lucrețiu (mai degrabă l-am „dezgropat” dintr-un morman de amintiri vagi ale tinereții) citind The Swerve: How the World Became Modern de Stephen Greenblatt (Clinamen. Cum a început Renașterea, Humanitas, 2012), în excelenta traducere a Adinei Avramescu. Mi-am amintit de fizica tocită la școală pe parcursul multor ani și de átomos cel indivizibil. Profesorii noștri ne vorbeau pe fugă despre Democrit, poate îl pomeneau în treacăt și pe Epicur. Nu am auzit nici un cuvințel despre poemul lui Lucrețiu. Se pare că îmbinarea rară între strălucirea poeziei și profunzimea cunoașterii avea puțin loc în programă, fie ea și de nivel universitar.
Continue reading „De rerum natura” în lectura unui diletant (cu câteva cuvinte despre traducerea filosofică)
Când am ținut în mâini pentru prima dată lucrarea lui Koyré, nu puteam spune că aveam habar în ce mă bag, însă aveam bănuiala că va fi strâns legat de științele naturale, științe cu care abia de m-am tatonat de-a lungul adolescenței mele. Voiam, deci, să mă provoc și să-mi ies din zona de confort.
Am încercat să citesc „Infernul” lui Dante când aveam șaisprezece ani. Treceam printr-o perioadă în care credeam că modul cel mai sigur în care poți să ajungi o persoană mișto e să îi citești pe clasici și auzisem că Dante ar fi unul dintre ei. Pe lângă asta, credeam că toate traducerile în română sunt semnificativ inferioare celor în engleză, limbă pe care aș fi pus mâna în foc că o stăpânesc cel puțin la fel de bine, așa că mi-am luat o ediție de la Collins Classics. Rezultatul a fost, evident, unul dezastruos. După cercul al cincilea, nici măcar nu mi-am mai dat seama ce păcat reprezenta fiecare dintre nivelurile iadului. Citeam cu voce tare doar ca să mă asigur că trec prin toate cuvintele. La finalul cărții, am rămas doar cu un gust al întunericului și al profunzimii, ceea ce, deloc neașteptat, m-a făcut să cred că eram un pic mai cultă, chiar dacă nu reușisem să înțeleg mai nimic. Mă rog, până prin clasa a unsprezecea m-am prins că nu am asimilat nimic din „Infernul”, dar tot era ceva faptul că l-am citit și nu l-am înțeles, nu? 
Sunt în aeroport în Geneva mă îmbarc către București, pe drum mi-am luat ceva de citit : Olivier Roy, En quête de l’Orient perdu, un interviu între profesorul Oliver Roy de la European University Institut din Florența și Jean-Louis Schlegel, filosof și sociolog al religiei, cunoscut pentru traducerile sale în franceză ale lui Carl Schmitt. Numele lui Oliver Roy este sinonim în Franța cu o anumită încercare de a înțelege islamul plecând de la o analiză sociologică și antropoligică. L’Échec de l’Islam politique, (Paris, Le Seuil, 1992), L’Islam mondialisé, (Paris, Le Seuil, 2002), La Sainte ignorance. Le temps de la religion sans culture, (Paris, Le Seuil, 2008) sau Islam et Occident, (Paris, Éditions sonores De Vive Voix, 2005) sunt doar câteva dintre cărțile care l-au făcut celebru pe Olivier Roy atât în Franța dar și în mediu anglofon. Cărțile sale reunesc analize politice și sociologice, cu observații și anchete de teren, scriitura sa este în același timp bine documentată și inteligentă, punând sub semnul întrebării ideile de-a gata.