Doina-Cristina Rusu Prelungirea vieții, întinerirea, sau orice alte ‚anomalii’ ale timpului reprezintă subiecte cheie în literatura fantastică. Pentru cafeneaua filosofică de astăzi, mi-au venit in minte două exemple, Tinerețe fără de tinerețe si Les trois graces, ambele scrise de Eliade. In prima nuvelă, un bărbat de 70 de ani este lovit de trăsnet si are … Continue reading Mircea Eliade și prelungirea vieții în proza fantastică
Niciun episod din viața omului nu a creat atât de multe mituri si ritualuri precum moartea. Oamenii au creat diverse forme prin care să sugereze că moartea nu este un sfârșit definitiv. Fie prin zei nemuritori, fie prin imaginea unei vieți eterne după moarte, nemurirea a fost mereu un ideal, un vis, o speranță, și moartea o trecere spre dincolo. Dar poate ca urmare a incertitudinii că dincolo există cu adevărat, sau doar din dorința de petrece mai mult timp aici, prelungirea vieții a ocupat mai mereu un rol important. Într-un fel, se poate spune că medicina însăși are ca scop prelungirea vieții, chiar dacă acest aspect pare secundar: oamenii au învățat să vindece boli care altfel ar fi ucis, sau măcar să le amelioreze și să țină sub observație pentru o perioadă de timp și au înțeles că o viață sănătoasă este mai lungă.
Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).
În scurta prezentare a lui Origen (a omului, despre care nu știm atît cît am dori, și a operei, despre care știm mai puțin decît am fi putut dacă scrierile sale ar fi fost tratate cu o mai bună înțelegere a valorii lor patrimoniale), voi accentua cea ce mi se pare o evidență, anume că tocmai cel care a articulat decisiv sistematica/dogmatica teologică, pedagogia catehetică, filologia scripturală și exegeza biblică, a sfîrșit prin a ocupa o poziție neobișnuită în memoria europeană. Origen este acel om indispensabil dar în plus; nu tocmai indezirabil dar amintit mereu cu o anumită perplexitate. Deși în toate disciplinele fundate sau articulate de el Origen se cuvine tratat drept o somitate, el a sfîrșit ca neînregimentat și, foarte probabil, neînregimentabil.
Etimologic, impostura e mai curînd o poziție decît o activitate: înseamnă a ocupa locul cuvenit altuia, a trece drept altcineva. Într-o taxonomie a excrocheriei, impostorul are o statură diferită de șarlatan sau de trișor. Șarlatanul este cineva care te înșală cu cuvintele, cineva care „te face din vorbe” – o provocare pentru care există soluție: o atenție trează și un simț critic alert. Alături, trișorul este cineva care încalcă regulile jocului, cineva care îi păcălește pe ceilalți – iar aici, din nou avem un răspuns: facem regulile mai strice și angajăm un arbitru. Impostorul însă are un avantaj, el are deja un loc; el nu pledează și nu joacă, el este deja prezent în geometria discuției.
Fie-mi îngăduit să încep cu o constatare antropologică: nu toţi (şi probabil nu majoritatea) oamenilor care fac lucruri inavuabile sunt “ticăloşi” de la natură. Cred că cei mai mulţi se dedau la practici imorale (şi – uneori – ilegale) pur şi simplu pentru că se poate, pentru că nimeni (persoană sau instituţie) nu sancţionează abaterea de la norma corectitudinii. Cumulate, lucrurile aflate la limita bunului simţ ajung să-şi genereze propriile lor norme. Şi, astfel, ne trezim cu “filiere” în care un anumit tip de impostură tinde să se formalizeze.
Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. E de găsit în rândul ambelor sexe. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gândim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, integră favorizând dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți. Nu ne gândim, în cazul omului politic Tartuffe, la pagubele, greu de evaluat, pe care impostura sa le produce în sfera publica. Tartuffe ca om politic votează/propune legi. Dar el/ea are probleme cu integritatea, cu legea. Nivelul său de competență nu e cunoscut în mod real, știm numai forța sa de disimulare a competenței, a expertizei, oasele sale moi care nu îi mai permit să stea drept/dreaptă și să spună electoratului: "Sunt un ticălos/o ticăloasă. V-am mințit și (nici măcar nu) mi-am dat seama. Iertați-mă."
Cînd spunem excelență, pare din capul locului redundant a complica mental lucrurile. De la vlădică la opincă, lumea cam știe despre ce e vorba: o sumă de calități înalte. Etimologic, deja, excelența indică întinderea pe verticală a unei reușite. A excela înseamnă a depăși, prin performanța ta, monotonia standardului prezent. Cu fiecare nouă ispravă, aproximezi plafonul unei îndemînări, zenitul meseriei tale...
Mai întâi, excelența, așa cum o înțelegem noi, mi se pare a fi ușor de definit: e vorba de normativizarea performanței. Dacă în trecut performanța era un lucru deosebit (fiind, adesea, apanajul zeilor), acum ea a devenit un soi de (meta)industrie care e ținută a funcționa după aceleași criterii ca orice industrie: crearea unei baze materiale mai bune, investiții mai mari, muncă mai bine organizată, specializarea producției, concurență la vârf etc.
Cu toții credem că știm ce este iubirea. Ea poate fi ușor de identificat, chiar dacă reprezintă o noțiune abstractă, dar v-ați fi gândit că sunt mai multe tipuri de iubire? Voi câte feluri de iubire cunoașteți? Eros și agape, prefaceri ale iubirii creștine scrisă de Anders Nygren, ne oferă o reprezentare inedită a evoluției sensului ideii creștine de iubire și cum s-a transformat ea de-a lungul istoriei, în relație cu ideea platoniciană a iubirii.
