O pictură-ghicitoare: Ambasadorii

Cei doi bărbați, pictați în mărime aproape naturală (tabloul este aproximativ pătrat, cu dimensiuni de 207x209 cm), confiscă privirea la început cu carura lor de oameni înstăriți, bine îmbrăcați, ei înșiși privindu-i pe vizitatorii lor în ochi. Sunt două portrete parcă paralele și cumva complementare: Jean de Dinteville, opulent, îmbrăcat cu o haină blănoasă, cu brandenburguri și mâneci bufante trei sferturi, cu o cămașă de mătase cârmâziu-ciclame și un pandantiv greu de aur la gât de care atârnă un medalion reprezentându-l pe Arhanghelul Mihail care are la picioare un craniu. De partea cealaltă, Georges de Selves, mai auster, cu haine mohorâte și cu o pereche de mănuși în mână, semn că se pregătește să plece (sau că e în trecere pe-acolo).

O doamnă plină de mistere

O femeie tânără de o frumusețe tulburătoare a cărei carnație de un roz de Carrara e în contrast cu mantila neagră îmbrăcată peste o camizolă albă, de mătase, pasămite. Are ochi pătrunzători, îndreptați către stânga privitorului, cumva neașteptat pentru portretele lui Goya (National Gallery mai are și un portret al lui Wellington care te privește direct în ochi, ca toate celelalte portrete ale pictorului). Cocul impunător este acoperit parțial cu un voal. Mâinile sunt în poziție akimbo (puse în șolduri, cu coatele în exterior), ca o dansatoare de flamenco gata de acțiune. Este îmbrăcată ca o maja, adică popular, însă la acea vreme era un obicei ca nobilii să adopte obiceiuri și vestimentație populară. Cu mantia neagră brodată suntem obișnuiți deja, nu numai pentru că o poartă „las majas” prin tablourile de epocă (inclusiv ale lui Goya) ci și pentru că, în câteva dintre portretele ducesei de Alba semnate de Goya, iubita secretă (și nu prea) a pictorului poartă o costumație identică.

Tiranul după William Blake

Ciudatul patruped bărbos, care se târăște într-un peisaj arid, pietros, cu priviri demente este opusul imaginii pe care o avem despre Nabucodonosor al II-lea, trufașul „rege al regilor” (Iezechiel 26:7), distrugător de națiuni, cel care pune să fie omorâți toți înțelepții caldeeni pentru că nu știau să-i interpreteze visele, biciul iudeilor, unealta Dumnezeului mânios veterotestamentar. Din capitolul patru al cărții lui Daniel aflăm cum Nabucodonosor, puternicul rege babilonian, este aruncat, din pricina aroganței și idolatriei, de pe tronul său, conform profeției: „Și dintre oameni vei fi izgonit, vei locui cu animalele și vei paște iarbă și vor trece șapte ani peste tine, până ce vei recunoaște că Cel Preaînalt are putere peste împărăția oamenilor și că o dă cui voiește.”Așa ajunge Nabucodonosor să fie izgonit dintre oameni și să mănânce iarbă ca animalele „și trupul lui era udat de rouă până când părul i-a crescut ca penele vulturilor și unghiile ca ghearele păsărilor.”

Ce ne face excepționali?

Trebuie să mărturisesc că m-am îndrăgostit iremediabil de această carte din primele ei pagini (sentiment care s-a cristalizat definitiv la pagina a 15-a), și simt că m-aș sufoca dacă nu aș vorbi despre ea, chiar dacă știu că inevitabil îi voi strivi corola de minuni, îndesând-o în forma unei recenzii. Citind această carte i-am conturat în minte o hartă, și aș spune că e compusă din câteva părți: cea de-a doua este despre om; a treia - despre libertate; a patra - despre viață; iar acestea trei sunt introduse de prima parte, cea care stabilește conceptul ce le reunește și le explică pe celelalte trei – ideea de excepție. Cum ajunge autorul la acest concept? 

Revărsarea unui spirit liber

M-am întâlnit cu Cehov, de curând. Am încercat în nenumărate rânduri să-l cunosc, dar mereu m-am aflat în urma lui misterioasă, iar misterul acela îmi dădea un fior; mi se părea că sunt mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit să fiu pentru a-l cunoaște. Până acum, când mi-am luat elan și m-am avântat să-l cunosc. M-a primit cu brațele deschise și am găsit printre rânduri sufletu-i revărsat. Aproape de fiecare, cunoscând, parcă, pe fiecare, pune viața în scenă, deși ne lasă să înțelegem că viața este o scenă.

Viața ca filosofie

Gheorghe Guțu (1906 – 1964) clasicist, traducător, istoric literar și profesor în filologie clasică, a scris această biografie a lui Seneca înainte de război. Ea apare inițial la Editura Casa Școalelor în 1944, dar este retipărită la Editura Humanitas în 2021. După șapte zeci și șapte de ani, cartea lui Guțu rămâne încă o sursă de cunoaștere demnă de atenție atât pentru felul în care reconstruiește contextul unei vieți memorabile, cât și pentru o mai bună înțelegere a operei lui Seneca.

Un loc pentru filosofie

Într-un fel, filosofia a dispărut în România în 1948. Reforma învăţămîntului - atît a instituţiilor, cît şi a programelor - a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”.

Să vorbim filosofic despre rest

Atunci când Alexander Baumgarten a scris o recenzie la cartea lui Andrei Cornea despre Neființă, a spus despre ea acest lucru: „înțeleg că o așteptam fiindcă le citisem pe celelalte”. Într-un mod similar și eu pot spune ceva de acest fel despre cartea filosofului Baumgarten: abia când am aflat despre existența ei mi-am dat seama că ea nu putea să nu existe, altfel spus, existența ei a fost necesară. 

Ce am aflat despre nimic din cartea lui Andrei Cornea „O istorie a neființei în filozofia greacă”

În primul și-n primul rând – despre nimic se poate vorbi, oricât de paradoxal sau straniu nu s-ar părea, și oricât nu ne-ar convinge vechiul și bunul nostru simț că așa ceva este imposibil. Apoi că – așa cum o spune autorul – „e o deosebire esențială între «a vorbi despre nimic» și «a nu vorbi nimic»