Matematica: creație sau descoperire?

Liviu Ornea

În recenta sa conferință de la Ateneu, Jim Baggott, fizician de formație, după ce și-a prezentat cartea Origini (Humanitas, 2018), a spus, răspunzînd unei întrebări a lui Vlad Zografi, că matematica nu e altceva decît o creație a minții umane, un instrument cu care operează știința. E o afirmație tare, cu care sînt de acord mulți practicieni ai științelor naturii și unii matematicieni deopotrivă (János Bolyai, de pildă, cînd, după ce s-a convins de corectitudinea construcție sale pentru geometria neeclidiană, ar fi spus: „Din nimic am creat o lume”). Continue reading Matematica: creație sau descoperire?

Kant și etica kantiană

Răzvan Ioan

(Allen Wood, Kantian Ethics, New York: Cambridge University Press, 2007)

Oare câți cititori ai lui Kant n-au fost descurajați de aparenta rigiditate moralistă a scrierilor sale? De prezentarea gândirii filosofului prusac ca fiind dominată de o moralitate austeră, ascetică, în care o acțiune este valoroasă din punct de vedere etic doar dacă se opune înclinațiilor noastre? Aceasta înțelegere a gândirii etice kantiene are rădăcini vechi, și rămâne de multe ori dominantă atât in universități cât și în imaginea pe care o au mulți oameni interesați de filosofie, dar nu neapărat specialiști. Continue reading Kant și etica kantiană

La ce e bună istoria filosofiei?

Nora Grigore

four philosophersAm auzit cândva, din partea unui profesor de filozofie român că există – observase dânsul –  un anumit fel de studenți la filozofie: cei cărora le place Platon mai mult decât Aristotel, Sf. Augustin mai mult decât Toma, Pascal mai mult decât Descartes. Nu știu dacă împărțirea aceasta este reală sau nu, dar mi se pare semnificativă, mai ales că este observația cuiva care își petrecuse viața printre studenții de la filozofie. Când întrebăm “La ce bun istoria filozofiei?” tindem să ne referim mai ales la cercetarea acdemică (cum ajută cunoașterea istoriei filozofiei în formularea de argumente, rezolvarea de probleme etc.), nu neapărat la aspectul său de formare și învățare. Nici eu nu vreau sa ma refer exclusiv la acesta, dar cred că, pornind de la el, descoperim o altă fațetă a istoriei filozofiei, un alt posibil rol al acesteia: acela de a-ți descoperi afinitățile de temperament filozofic, de găsi “tribul”[1] filozofic căruia îi aparții. Continue reading La ce e bună istoria filosofiei?

Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

Tudor Mărginean

(Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life, Princeton University Press, Princeton, 2011)

Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life e o lucrare de filosofia și istoria științei care a lăsat amprente semnificative asupra modului în care se practică acum sociologia și istoria științei. Deși „turnura istorică“ în filosofia științei începuse mai devreme, în cercurile sociologilor și istoricilor științei încă se păstra convingerea că factorii externi și factorii interni demersului științific sunt categorii care trebuie riguros delimitate și tratate separat. Acest lucru apare evidențiat în introducerea la a doua ediție, din 2011 (prima apărând în 1985): “Puțini istorici sau sociologi respectabili ai științei iau în considerare acum relația dintre ceea ce cândva erau în mod curent  factori interni sau factori externi. (…) Și cu greu mai spune cineva că o istorie adecvată despre factori este vitală pentru a proteja instituția științei moderne de interferența politicii și cunoașterea științifică de deformare.”[1] Ceea ce au reușit să arate cei doi autori, într-un într-un mod convingător pentru mulți istorici ai științei, a fost că factorii sociali și politici nu pot fi riguros delimitați de practica științifică. Continue reading Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

“Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților

Dan Bragagiu

(Ian Hacking, Representing and Intervening: Introductory Topics in the Philosophy of Natural Science Cambridge: Cambridge University Press, 1983)

Ian Hacking, unul din reprezentanții Școlii de la Stanford, se încadrează (alături de Nancy Cartwright, John Dupre, Patrick Suppes și Peter Galison) în contextul turnurii experimentale prin care trece filosofia științei la începuturile anilor ’80. Acest grup se remarcă în cadrul dezbaterilor din metafizica științei prin propunerea unor noi argumente în favoarea realismului științific, producând un val de noi reacții la pozițiile populare din acea vreme (în principal la, empirismul constructiv al lui Bas van Fraassen). În Representing and Intervening, obiectivul lui Hacking nu este doar acela de a oferi argumente pentru atitudinea realistă cu privire la teorii sau entități, ci în același timp de a realiza o distincție între modurile de raportare în practica științifică, anume între reprezentare (modul de raportare preponderent teoretic) și intervenție (modul experimenalist de raportare). Prin această distincție autorul reușeste să acopere o plajă de subiecte centrale pentru filosofia științei, oferind o lectură propedeutică temeinică în acest domeniu, precum și resurse bibliografice substanțiale. Continue reading “Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților

Importanța proiectului lui Pierre Duhem într-o lume a interpretărilor multiple

Daian Bica

(Pierre Duhem, ,,The Aim and Structure of Physical Theory” (trad. de Philip P. Wiener), ed. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1982, 385 p.)

Lucrarea ,,The Aim and Structure of Physical Theory” a fost, pe rând, o biblie a pozitivismului logic, un antidot contra argumentului inferenței la cea mai bună explicație, o sursă de inspirație a instrumentalismului, și, mai nou, un soi de locus classicus a structuralismului contemporan. Proiectul lui Duhem a fost interpretat în multiple grile care, dacă ar fi acceptate toate concomitent, s-ar ajunge la contradicții logice. Aceste interpretări au apărut în cadrul unor mode filosofice care s-au succedat de-a lungul a unui secol: de la epoca  pozitivismului logic la empirismul constructiv și structuralismul worallian din perioada post-pozitivistă.

Ce mai rămâne din lucrarea lui Duhem? Mai poate fi recuperat ceva? Mai spune textul ceva pentru atitudinile noastre specializate, ceva ce să nu fi fost spus de toți acești pozitiviști, instrumentaliști sau structuraliști? Această recenzie va fi o pledoarie în favoarea unui perspectivism cu privire la cum ar trebui înțeles textul lui Duhem. Fiecare dintre interpretările identificate oferă dimensiuni interesante de discuție, prezente în textul duhemian, dar fiecare dintre ele ratează, de fapt, complexitatea acestui proiect. Complexitatea rezidă tocmai în capacitatea de a se sustrage unor interpretări și categorii filosofice. Importanța textului lui Duhem constă tocmai în faptul că toate aceste perspective care s-au succedat în filosofia analitică științei au simțit nevoia să se racordeze la filosofia duhemiană, iar acest text a fost în permanență o sursă de inspirație. Continue reading Importanța proiectului lui Pierre Duhem într-o lume a interpretărilor multiple

Frumusețea raționalului sau raționalul frumosului?

Adina Căpîlnean

(Judith Veronica Field, Kepler’s Geometrical Cosmology, London: Athlone, 1988)

Îmi amintesc cum a fost când am aflat prima oară că, înainte, se credea că Pământul se află în centrul universului, lucru care mi-a fost ușor de înțeles, adică, până la urmă, nu e greu să faci greșeala asta când te uiți la cer cu ochiul liber și eu nici constelațiile nu reușesc să le văd. Însă ce mi-a fost greu să înțeleg a fost cum de ne-a luat atât de mult timp să acceptăm asta ca fiind adevărat. Înțelegeam că înainte religia era mai importantă, dar nu puteam să mă uit la acest înainte decât prin niște ochelari ai căror lentile erau pătate de revoltă, aveau amprentele și culorile prezentului, ale înțelesurilor și viziunilor mele prezente.

Însă acum, citind Kepler’s Geometrical Cosmology, am văzut că teologia nu era folosită numai pentru a explica anumite „goluri” și nu era numai un punct de plecare; Kepler vedea universul ca pe o expresia a naturii a unui Dumnezeu creștin, geometru. Pentru el, credința reprezenta și o destinație, în sensul în care simțea că este de datoria lui să deslușească și să demonstreze armonia și perfecțiunea divină a lumii. Continue reading Frumusețea raționalului sau raționalul frumosului?