Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Stagira era o colonie grecească a cetății Andros, situată pe țărmul nordic al Egeei în peninsula Calcidică (Tucidide, Istoria războiului peloponeziac, IV, 88). Acolo s-a născut Aristotel în 384 î.e.n., avându-i ca părinți pe Phaistis și pe Nicomachos, medic asclepiad la curtea lui Amyntas al III-lea (m. 370 î.e.n.), regele Macedoniei (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 1, 9).

La șaptesprezece ani, Aristotel ajunge la Atena, la Academia lui Platon, unde petrece aproximativ douăzeci de ani, până la moartea lui Platon în 347 î.e.n. (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 9). Împrejurările exacte care au determinat alegerea Atenei și Academiei de către Aristotel nu se cunosc, dar există două variante menționate de un medic și istoric arab din secolul XIII, Ibn Abi Usaibia, în cartea sa Despre viețile medicilor (cap. 5, dedicat lui Aristotel), ambele ajunse la acesta probabil pe filieră neoplatonică: prima variantă susține că Aristotel i-a fost încredințat lui Platon în urma îndemnului Oracolului Phytic, iar cea de-a doua, mai plauzibilă, relatează că, după moartea tatălui său, Aristotel a devenit protejatul unui anume Proxenus, iar acesta, în virtutea relației de prietenie pe care o avea cu Platon, l-a trimis pe adolescentul Aristotel la Academie. Acest Proxenus, originar din cetatea Atarneusului, a fost și tatăl lui Nicanor, care s-ar putea să fi fost același cu generalul macedonean din timpul lui Alexandru Macedon și al diadohilor (aceste informații, greu verificabile, mai apar și în Vita Aristotelis scrisă de un autor numit de exegeză Pseudo-Ammonius; apud Eduard Zeller, Aristotle and the Earlier Peripatetics, vol. 1, London, New York: Longmans, Green and Co., 1897, p. 5).

În Atena acelor zile existau cel puțin câteva opțiuni paideice pentru tinerii doritori, pe lângă sofiști și profesori itineranți ei având la dispoziție și instituții concurente precum Școala de retorică a lui Isocrate (436-338 î.e.n.) sau Academia lui Platon. Atunci când Aristotel a ajuns la Atena, în jurul anului 367 î.e.n. se prea poate să nu-l fi întâlnit pe Platon, care era în acea perioadă plecat în a doua sa călătorie siciliană și avea să se reîntoarcă, cu greu după cum am văzut în textele precedente, aproximativ trei ani mai târziu.

Aristotel, nefiind cetățean atenian, avea statutul de metec și astfel nu putea participa la viața politică a cetății sau să dețină vreo funcție publică, deși, ca în cazul fiecărui metec, nu scăpa de obligațiile pe care aceștia le aveau față de cetate în materie de taxe de exemplu, iar în cadrul Academiei se presupune că ar fi studiat matematici, dialectică, metafizică sau politică, cu alte cuvinte discipline care se regăseau în interesele curente ale platonicienilor. Nu se știe exact care a fost relația sa cu Platon și cercul său, dacă a fost una de apropiere, după cum reiese din celebrul pasaj amicus Plato din Etica Nicomahică: (I, 6, 1096a11-15: „Este preferabil, poate, să examinăm caracterul universal al binelui (..) deși o asemenea cercetare va fi îngreunată de faptul că cei ce au introdus doctrina ideilor ne sunt prieteni. Credem însă că, pentru a salva adevărul, este mai bine și chiar să renunți la sentimentele personale (…) Căci, deși le iubim pe amândouă, este pentru noi o datorie sacră să punem adevărul mai presus de prietenie”, trad. Stella Petecel) sau una tensionată, conflictuală (de pildă în lucrarea Despre viețile și doctrinele filosofilor aflăm de la Diogene Laertios – V, 2 – că Aristotel a plecat din Academie pe când Platon încă trăia, iar Platon însuși i-ar fi comparat gestul cu cel al mânjilor „care dau cu piciorul în mama care i-a născut”, trad. C. I. Balmuș). Ceea ce e destul de sigur e că a rămas în Academie până în jurul anului 347 î.e.n., cel mai probabil până după moartea lui Platon. O cauză a plecării sale poate fi considerată a fi și de natură politică, anume sentimentul atenienilor față de regatul Macedoniei, cu care se crede că Aristotel ar fi fost în relații apropiate, dat fiind și trecutul tatălui său la curtea regală.

800px-Plato_Aristotle_della_Robbia_OPA_Florence

În jurul anului 350 î.e.n. situația geo-politică în zona mării Egee era următoarea: statele grecești încercau să păstreze un echilibru de putere într-o regiune în care rolul principal îl jucau Imperiul Persan și regatul Macedoniei, acesta din urmă aflat în plină ascensiune. În acest context, atenienii, urmați de alte cetăți-state s-au orientat mai degrabă către favorurile și prietenia perșilor, încercând să contracareze amenințarea mai apropiată și mai directă a Macedoniei. În anul 348 î.e.n. a avut loc însă un eveniment marcant pentru lumea greacă din jurului Egeei: Filip al II-lea al Macedoniei (382-336 î.e.n.) a invadat Peninsula Calcidică și a cucerit cetatea Olynthus, devastând-o și vânzându-i pe supraviețuitori în sclavie. Ca urmare a respectivei campanii, peninsula Calcidică a fost încorporată în regatul Macedoniei. Se presupune că în timpul respectivei campanii și orașul de origine a lui Aristotel, Stagira, a fost distrus. Respectiva expansiune a regatului Macedoniei a rămas adânc întipărită în memoria colectivă ateniană, până și Aristotel fiind acuzat postum că și-ar fi trădat cetatea mamă, Stagira, macedonenilor. Acest lucru s-a întâmplat în cadrul unei invective publice împotriva filosofilor realizată la aproape jumătate de secol de la eveniment, în 306 î.e.n., de către un nepot al lui Demostene (384-322 î.e.n.), retorul Demochares (355-275 î.e.n.), probabil la fel de spumantă în expunere ca în conținut (Eusebius din Caesareia, Praeparatio evangelica XV, 2). Dar vom mai avea ocazia să ne întâlnim cu aceasta.

După moartea lui Platon în 348/7 î.e.n. și alegerea lui Speusip, nepotul lui Platon, în fruntea Academiei, Aristotel părăsește Atena și ajunge în Atarneus, unde era tiran Hermias, un apropiat al Academiei, urmând să rămână acolo trei ani (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 9). Aristotel părăsește cetatea Atenei într-un context de tensiune politică, în care partida anti-macedoneană condusă de Demostene preia puterea. Nu este sigur dacă Aristotel s-a decis să părăsească cetatea din motive de tensiuni interne în Academie, cum ar fi de pildă intenția nerealizată de a deveni următorul scolarh, sau din motive de climat politic anti-macedonean, dat fiind faptul că el ar fi fost văzut ca reprezentat al agresorului din nord.

În perioada de după plecarea din Academie se crede că ar fi stat inițial în Atarneus și Assos, pe coasta Asiei Mici, iar apoi pe insula Lesbos, la Mytilene (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 9-10). Aristotel nu pare a fi primul discipol al lui Platon care ajunge în cetatea Atarneusului, Erastus și Coriscus, după cum am menționat la finalul textului precedent, fiind deja la curtea acestuia (v. Platon, Scrisoarea a VI-a). Aristotel pare să fi avut o relație foarte apropiată cu acest Hermias, căsătorindu-se chiar cu fiica (sau nepoata) acestuia din urmă (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 3). După ce ajunge în Atarneus, împreună cu Xenocrate, alăturându-se lui Erastus și Coriscus deja prezenți acolo, formează un cerc filosofic, localizat la Assos și se pare că-l conving pe tiran să transforme guvernarea într-una mai moderată, cu consecințe pozitive. Dar poate nu ar trebui exagerată influența eventuală a educației în acest caz. Hermias s-a ridicat totuși la putere de la o condiție umilă, de eunuc, iar prin ingeniozitatea sa a ajuns în timp, de la câteva sate pe care le avea în stăpânire, la un mic stat controlat cu mercenari în vecinătatea unei satrapii persane (v. Werner Jaeger, Aristotle. Fundamentals of the History of His Development, tr. R. Robinson, Oxford: Clarendon Press, 1948, p. 112). Deja ceea ce Platon visase să realizeze în Sicilia părea a se înfăptui pe coasta Asiei Mici. Nu doar că Hermias îi primește bine pe filosofii veniți din Atena, ci se și dedică învățăturilor necesare cerute de Platon (Platon, Scrisoarea a VI-a, 322-3).

Din Assos și Atarneus, Aristotel se îndreaptă apoi spre insula Lesbos, unde va petrece o perioadă la Mytilene alături de Teofrast (cca. 370-280 î.e.n.), considerat cel mai important discipol al lui Aristotel, originar din Lesbos (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 36). Aici a stat aproximativ între 345 și 343 î.e.n. pentru a pleca apoi în Macedonia.

După cum am văzut, Hermias, prin modul în care guverna, se apropia cu mult mai mult decât Dionisiosos al Siracuzei de idealul filosofului rege. Dar această situație nu a durat foarte mult, Hermias, aliat al Macedoniei, sfârșind în mâinile perșilor, în urma capturării lui de către Mentor din Rhodos, general al regelui persan (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică XVI, 52, 4-7). Aristotel i-ar fi dedicat o inscripție și un imn în care sunt pomenite mârșăvia greco-persană, respectiv virtutea lui Hermias: „Mult râvnită virtute de toate-ale lumii noroade!” (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, V, 6-8, trad. C. I. Balmuș).

În aproximativ aceeași perioadă Aristotel ajunge în Macedonia. Modul în care Aristotel a ajuns la curtea regală este povestit într-un mod interesant de Werner Jaeger (W. Jaeger, Aristotle, ed. cit., pp. 119-120): Filip al Macedoniei ar fi format o alianță militară cu Hermias al Atarneusului în urma căreia o eventuală armată de invazie macedoneană ar fi fost ajutată de poziția favorabilă a micului stat condus de Hermias. În continuare, Werner Jaeger speculează că Aristotel a fost trimis în mod sigur de Hermias într-o misiune diplomatică la curtea Macedoniei, fiind imposibil de crezut că Aristotel ar fi fost ignorant sau neinteresat de situația politică din jurul său. Aristotel ajunge la curtea Macedoniei în jurul anului 343-2 î.e.n., iar un an mai târziu, în 341, Hermias moare în mâinile persanilor (Demostene, A patra filipică, 32).

Între timp fiul regelui macedonean se apropia de vârsta adolescenței, iar tutorii locali nu păreau a reuși să-l strunească prea mult. În tradiție antică se spune că Filip l-a ales pentru educarea fiului său pe cel mai faimos și mai erudit dintre filosofii de atunci (Plutarh, Viața lui Alexandru, 7, 2). Deși nu e sigur că faima lui Aristotel în acel moment era chiar atât de mare încât să-l recomande în mod nemijlocit pentru un asemenea rol, el a ajuns totuși să-l educe pe viitorul moștenitor al tronului. Astfel, în 343 (sau 342) î.e.n. Aristotel este invitat și ajunge la curtea lui Filip al II-lea al Macedoniei. I se oferă un loc de școală în templul nimfelor din Mieza, iar apoi îi sunt încredințați câțiva învățăcei: Casandru, Ptolemeu și Hephaistion, aleși dintre fiii nobililor macedoneni, pentru a-l însoți pe drumul învățăturii pe fiul regelui, Alexandru.

20160518_092_mieza_nympheum

Surse:

Demosthenes, Orations – vol. 1, tr. J. H. Vince, Loeb Classical Library 238, Harvard University Press, 1930.

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, ed. R. Hîncu & V. Iliescu, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Eusebius of Caesarea: Praeparatio Evangelica  (Preparation for the Gospel). Tr. E.H. Gifford, 1903. De aici: https://drive.google.com/file/d/0Bw9DD8Hgvs_HNDY0OTExM2UtZWU3Yy00MTg3LTg2NjYtNzZiNWMyMzhhNTIx/view?hl=en_GB

Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, traducere introducere și note de Șt. Bezdechi, Editura univers enciclopedic gold, București, 2011.

Plutarh, Vieți paralele, ed. N. I. Barbu, Editura Științifică, București, 1960-1971.

Werner Jaeger, Aristotle. Fundamentals of the History of His Development, tr. R. Robinson, Oxford: Clarendon Press, 1948.

Eduard Zeller, Aristotle and the Earlier Peripatetics, vol. 1, London, New York: Longmans, Green and Co., 1897.

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s