Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Raluca Bujor

O poveste

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Narațiunea propriu-zisă începe cu o întrebare adresată în chip „naiv” preotesei lui Apollo de către Chairephon: este cineva mai înțelept decât Socrate?, se întreba acesta nerăbdător în incinta templului, 21a. Privită critic, afirmația lui Chairephon ascunde în faldurile ei un înțeles cât se poate de serios, întrucât se referă în mod esențial la noțiunea de „înțelepciune”, sophia în textul grec. Într-adevăr, identificarea celui mai înțelept om presupune vehicularea implicită a unui anume sens al înțelepciunii ca atare, o poziție prealabilă cu privire la întrebarea „ce este sophia?”. Trebuie să știm ce este cea din urmă pentru a putea ulterior identifica persoana ce întrupează respectiva cunoaștere, înțelepciune, știință.

trial socrates

Or, în Apologie, întâlnim patru instanțe care propun un sens pentru sophia: oracolul, cetatea în ansamblul ei, acuzatorii vechi ai lui Socrate și Socrate însuși. În chip nefericit însă, cu excepția vechilor acuzatori, nici unul dintre aceste înțelesuri nu este explicit cu privire la „obiectul” înțelepciunii: este oare vorba de o cunoaștere ce viza natura, de o anume pricepere în diverse practici, de orientarea mai degrabă etică în viață? Oricum ar sta lucrurile, la capătul povestirii închipuite de Platon, sensul dat de Socrate înțelepciunii proprii va face corp comun cu cel atribuit oracolului, cetatea se va dovedi a fi în mod radical într-o stare de autoamăgire, iar vechii acuzatori, niște calomniatori ce-i atribuiau fără nici un fundament empiric studiul cerului și al profunzimilor pământului (19b).

 

Enigma

Totul începe însă cu enigma delfică ce afirma că „nimeni nu este mai înțelept [decât Socrate]”, 21a. În primul rând, ne putem întreba de la bun început de ce această propoziție a constituit pentru Socrate o „enigmă”? Pentru noi astăzi, e drept, ea poate fi interpretată în cel puțin două moduri, fiind astfel ambiguă:

  1. fie Socrate este cel mai înțelept, dar, în același timp, și ceilalți sunt, doar că mai puțin – caz în care am avea de-a face cu o ierarhie pozitivă a cunoașterii de care dispuneau în acele vremuri vechii greci, ierarhie culminată de însuși Socrate;
  2. fie nici Socrate, nici ceilalți nu sunt înțelepți, scara sau ierarhia mărturisită de oracol fiind de fapt una negativă. În acest al doilea caz, Socrate câștigă premiul I nu atât în virtutea unei științe pozitive ce i-ar fi aparținut, ci tocmai fiindcă era singurul care își realiza propria ignoranță („știu că nu știu”).

Narațiunea Apologiei înclină, până la urmă, balanța către acest al doilea sens. În orice categorie de înțelepți populari s-ar fi mișcat (oameni politici, poeți sau artizani), Socrate a găsit mereu un rest în știința lor și o împotrivire a acestora în a-l recunoaște ca atare: cazul cel mai dramatic este al poeților și al artizanilor care, deși în mod evident aveau acces fie la o formă de inspirație, fie la o anume pricepere, un savoir-faire, extindeau neînțelept cunoașterea lor limitată și asupra subiectelor „cele mai însemnate”, 22d, picând astfel testul socratic.

Revenind, oracolul a constituit pentru Socrate o enigmă: deși era uzual ca Pythia să se exprime într-o manieră obscură, totuși nedumerirea socratică se înrădăcinează în altceva decât în această obișnuință culturală.

Ulterior primirii sentenței proferate la Delphi, Socrate rămâne timp îndelungat într-o stare de aporie, 21b-c. Platon nu oferă însă nici o explicație pentru a explica apariția întocmai a acestei stări de nedumerire. Socrate ar fi putut la fel de bine accepta fără ezitare răspunsul laudativ al Pythiei, mergând fericit acasă, încununat de zeu drept omul cel mai înțelept în viață; dar nu o face, dimpotrivă. La primirea enigmaticului oracol se simte aruncat la rândul său într-o enigmă de proporții: „Auzind eu acele lucruri, am început să mă gândesc astfel: « Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc? Eu îmi dau seama că nu sunt înțelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gândi când spune că eu sunt cel mai înțelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte; doar nu-i e îngăduit ». Și multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună; apoi, greu de tot, m-am hotărât să cercetez lucrul cam în felul următor: m-am dus la unul dintre cei care erau socotiți înțelepți, pentru ca acolo, mai degrabă decât oriunde, să dezmint oracolul și apoi să-i arăt Zeului: « Omul acest e mai înțelept decât mine, în timp ce tu ai spus că eu aș fi ».”, 21b.

Oracolul aduce așadar cu sine o situație de criză, întreaga coerență cu sine a lui Socrate fiind pusă sub semnul întrebării: acesta nu se considera savant nici în mică, nici în mare măsură, dar iată că zeul îl indică nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai înțelept. Apare astfel o teribilă tensiune între ceea ce eu-ul știe și ceea ce un plan ontologic superior afirmă: într-un anumit sens, ulterior acestui oracol, cunoașterea lui Socrate cu privire la sine (și implicit cu privire la ce înseamnă a fi înțelept) nu mai poate rămâne privată, ci trebuie să își caute propria confirmare sau infirmare în afară. Tăunul (30e) primordial, dacă vrem, este însuși zeul, iar „victima” sa, Socrate, deși, e drept, una cât se poate de trează de la bun început.Socrate trial

 

Cetatea ca teren de joacă

Deja prin structura inițială a întrebării lui Chairephon, Socrate era pus într-un raport cu ceilalți, însă cu atât mai mult în virtutea deciziei sale de a chestiona răspunsul preotesei de la Delfi și de a găsi pe cineva mai înțelept decât el, se găsește „aruncat” în cetate și expus posibilelor reacții ostile la iscodirile sale cu privire la sensul curajului, al dreptății, al virtuții sau pietății.

Cu alte cuvinte, cetatea este adusă în chip ingenios în joc tocmai ca teren de rezolvare a enigmei oracolului, respectiv a aporiei socratice. Confruntarea celor reputați pentru sophia lor este prezentată de Platon nu atât drept un capriciu malițios sau resentimentar al lui Socrate (cum va spune Nietzsche), ci drept o urmare a încercării acestuia de a respinge oracolul.

Sub condeiul lui Platon, ceea ce bunul său prieten va fi cucerit cu prețul deloc neglijabil al unui proces este tocmai certificarea, atestarea ca formă de înțelepciune în spațiul cetății a necunoașterii umane, de pildă cu privire la „cele mai însemnate” lucruri (este acesta un mesaj protokantian cu privire la limitele rațiunii omenești?). Or, nimic nu era mai greu de înghițit pentru o cultură iubitoare de faimă, glorie și strălucire în ochii celorlalți decât negativitatea, ezitarea, interogativitatea acestui bizar Socrate care făcuse din dialog un spațiu de încercare a persoanelor implicate mai aprig decât orice Olimpiadă.

 

Întrebările care rămân

Ce legătura au însă toate acestea cu filosofarea? Căci Socrate afirma răspicăt în Apărare: „câtă vreme voi mai avea suflare în mine și voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filozofez și să vă îndemn, precum și să atrag atenția mereu oricui mi-ar ieși în cale, spunându-i după obicei (…)”, 29d. Mai mult, de ce odată admisă pertinența oracolului primit, Socrate continuă să interpeleze pe oricine îi ieșea în cale, fie el autohton sau străin, și să îi pună public în evidență propria ignoranță (23a-b)?

 

 

Socrate în căutarea adevărului despre Socrate

Cătălin Cioabă

„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.

socratesDar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?

Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.

Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:

Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.

Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.

Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.

Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.

Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.

Timpul filosofiei (un manifest)

Dana Jalobeanu

(Anul trecut, cam la vremea asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat  aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)

Motto: Obiceiul din vechime – păstrat până în vremea mea – era să se pună în capul scrisorii cuvintele: “dacă eşti sănătos, e bine; eu unul, sunt sănătos”. Noi avem însă dreptate să spunem: “dacă te dedici filosofiei, e bine”. Căci, în cele din urmă, a fi sănătos, asta înseamnă; fără filosofie, spiritul este bolnav: ba chiar şi trupul, oricât de viguros ar fi, nu poate avea parte decât de sănătatea unuia cuprinsde furii sau de delir.“ (Seneca, Scrisori către Lucilius, 15, 1)

 

Când spațiul public răsună de vacarmul zvonurilor, când vă asurzesc discursuri găunoase și vă amețesc știrile false… e timpul filosofiei. Filosofia nu a fost niciodată o activitate pentru momentele de răgaz. Chiar dacă filosofii și-au imaginat uneori societăți utopice, pace universală, insule izolate, sau măcar o cabană la munte, prea puțini au avut parte de ele. Socrate și-a îmbărbătat concetățenii pe câmpul de luptă, Wittgenstein a scris în tranșee. Continue reading Timpul filosofiei (un manifest)

Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Iovan Drehe

Platon bei Dionys / aus Göll - Plato and Dionysius / Engraving -Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.

Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)