Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Dana Jalobeanu

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supra-naturalul.

Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și tratat îndoielile, Hamlet recurge la un… experiment științific.

Cursa de șoareci

Să ne amintim ce se întâmplă. Peste măsură de tulburat de propriile bănuieli (unchiul meu l-a ucis pe tata și a luat-o pe mama de nevastă… Se poate așa o ticăloșie?) și de apariția fantomei (un spirit cu chipul regelui Danemarcei bântuie meterezele castelului și cere răzbunare), Hamlet angajează o companie de actori să joace „scena crimei” în fața criminalului. Apoi, plasează în câmpul experimentului un observator imparțial: Horatio, prieten, dar mai întâi de toate filosof, și deci prieten al adevărului. Împreună, inițiator și observator al experimentului, vor observa dacă expresia feței presupusului criminal se modifică, trădându-l. Vinovăția ascunsă va fi astfel adusă la suprafață, expusă public în fața întregii curți. Și „cursa de șoareci” se va închide. Sau poate nu?

See the source image

Ipoteza pe care experimentul este menit să o testeze se întemeiază, la rândul ei, pe două elemente. Primul este bănuiala lui Hamlet, proaspăt întors acasă de la universitate pentru a-și găsi mama măritată cu unchiul. Versul celebru

the funeral baked meats

Did coldly furnish forth the marriage table[i].

Vedem cum, treptat, această bănuială ia amploare până când pune în joc însăși individualitatea celui care-și vede mintea astfel luată în stăpânire de îndoială. Este locul în care apare primul monolog splendid al piesei

O, that this too too solid flesh would melt

Thaw and resolve itself into a dew!

(O, trupu-mi prea-prea greu de s-ar topi,

În valuri prefăcute-apoi în rouă)

Al doilea element este mărturia fantomei, cea care pretinde că este „duhul viu al tatălui tău mort” (I am thy father spirit/Doomed for a certain term to walk the night) și cere răzbunare pentru omorul „mârșav, cumplit, ciudat și nefiresc”. Cititorul piesei s-ar putea întreba: de ce nu sunt suficiente aceste dovezi, cumulate? Ce nu-i este de-ajuns lui Hamlet, când își vede bănuiala confirmată de mărturia fantomei, de trebuie să pună în scenă un complicat experiment științific pentru a mai aduna niște dovezi? Și de ce e dovada „schimbării la față” a criminalului mai credibilă decât povestea fantomei?

Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer…

S-a scris foarte mult despre îndoiala lui Hamlet; și despre reacția cu care întâmpină el mărturia fantomei. Aici, cititorul modern are de recuperat elemente contextuale pentru a înțelege de ce Hamlet pune sub semnul îndoielii ceea ce ar părea că este de domeniul irefutabilului: mărturia directă a victimei. Mă rog, a ceea ce a mai rămas din victimă…. Răspunsul este formulat deja din celebra scenă a întâlnirii. Orice ai fi, spune Hamlet – duh curat (spirit of health) sau demon blestemat (goblin damned) – te voi asculta. Fantoma e numită, succesiv, „apariție”, „iluzie”, spirit, semn (că ceva „e putred în Danemarca”). Niciunul dintre protagoniști, nici măcar Hamlet, nu o identifică însă cu victima. Apariția seamănă cu regele mort, dar nu este regele.

Cred, în ciuda demonstrației lui Greenblatt, că Hamlet, Horatio și auditoriul protestant căruia i se adresează Shakespeare rezistă interpretării care invocă Purgatoriul și elemente ale teologiei catolice[ii]. Când Hamlet îi spune lui Horatio „Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer decât spune filosofia ta, Horatio”, el nu se referă nici la catolicii reprimați în Anglia încă elizabetană, nici la doctrina acum interzisă a Purgatoriului. Hamlet și Horatio vin de la Wittenberg; iar Universitatea din Wittenberg este, la sfârșitul secolului al XVI-lea, un bastion al aristotelianismului reformat în interesul teologiei luterane. Un loc unde înflorește cunoașterea noilor teorii despre univers; precum și a noilor teorii despre suflet; unde se învață medicină, astronomie, filosofie naturală și metafizică.

See the source imageÎn această filosofie, apariția unei fantome este echivalată, în esență, cu o dereglare a imaginației – fie a imaginației individuale a privitorului, fie a organului imaginativ colectiv al statului (apariția fostului rege pe metereze indică, literalmente, o boală politică, ceea ce personajele numesc a strange eruption in the state). Și tot în cheie medicală citește și Hamlet episodul cutremurător: mărturia fantomei nu este evaluată în termeni de adevăr și fals, ci în termeni medicali: ea se imprimă în mintea celui care o ascultă – o minte deja predispusă, pregătită de bănuielile inițiale – și șterge de acolo toate celelalte conținuturi ale memoriei. La încheierea scenei cu fantoma, Hamlet nu mai este cel de la început. Și știe foarte bine asta. El nu mai este nici studentul-filosof, nici prințul Danemarcei, nici iubitul Ofeliei. Este purtătorul poveștii auzite de la fantomă; pagina pe care povestea omorului a fost scrisă. Sau, cu cuvintele lui Shakespeare:

From the table of my memory

I’ll wipe away all trivial fond records/…../

And thy commandment all alone shall live/

Within the book and volume of my brain[iii]

Experiment și teorie medical-judiciară

Dar este adevărată povestea fantomei? Iată ce testează experimentul „cursei de șoareci”. Și iată de ce are Hamlet nevoie de un observator extern. Nu orice observator, ci Horatio, colegul său de la Wittenberg, cel care este ceea ce Hamlet nu mai e: un martor imparțial. Din punctul de vedere al ochiului nostru modern, imparțialitatea asta e relativă: Horatio e prietenul, Horatio a văzut și el fantoma. Va sta, desigur, de partea lui Hamlet. Doar că nu așa se pune problema. Cursa de șoareci nu testează doar vinovăția lui Claudiu, ci și nebunia lui Hamlet. Este ideea fixă pusă în capul lui de fantomă o pecete a demonicului? Este melancolia lui una care-l va pierde, trimițându-l în infern? Sau spiritul răzbunării este, în acest caz, de partea adevărului? Horatio este chemat să decidă – și, cu el, cititorul, care-l vede pe Claudius schimbându-se la față și repezindu-se afară din încăpere, urlând: Lumină! Aduceți lumină!

De ce susțin că avem de-a face cu un experiment științific? Pentru că testarea ipotezei se bazează pe o teorie de background care reprezintă, la ora în care Shakespeare scrie, varianta up-to-date a practicii medicale și judiciare a momentului. Este teoria rezonanței simpatetice dintre ucigaș și victimă. Semnele acestei rezonanțe sunt cunoscute de toți auditorii lui Shakespeare; iar faptul că trupul celui ucis sângerează la aproprierea ucigașului este recunoscut ca „dovadă” în practica judiciară până la mijlocul secolului al XVII-lea. Ce e nou la Shakespeare e doar haina poetică în care e îmbrăcată teoria medicală. Căci, în experimentul cursei de șoareci nu este exhumat corpul defunctului rege. Cuvintele actorului sunt cele care vor declanșa fenomenul rezonanței simpatetice. Vinovatul este „lovit până-n suflet” de cuvintele „atent pregătite”; și, văzându-se în oglindă, în acțiunea de pe scenă, se dă de gol.

Culorile îndoielii

Și totuși, piesa nu se încheie aici. Experimentul reușit are un rezultat neașteptat. Regele cuprins de remușcări se refugiază în biserică și pare că se roagă. Iar Hamlet începe să chestioneze eficiența propriului plan și se vede, cumva, prins în propria sa cursă de șoareci. Ce fel de răzbunare este aceasta care duce la pocăirea ticălosului? Suntem în situația paradoxală în care victima arde în flăcările Purgatoriului iar ucigașul se căiește și se duce în Rai? Este momentul în care Hamlet nu mai are alături un observator imparțial; și cel în care se lasă înșelat de aparențe. Căci regele, deși îngenuncheat, nu se poate ruga; ci își plănuiește propria sa răzbunare. Viciul se acoperă din nou de masca virtuții. Iar îndoiala lui Hamlet își schimbă obiectul și se generalizează. Nu mai e vorba, în continuare, de întrebarea simplă „Cine e ucigașul?” ci de întrebarea, mult mai complicată: „Cine, și cum are dreptul să judece și să pedepsească crima”? Iar experimentul nu poate răspunde la această întrebare.

 

O primă variantă a acestui text a apărut în Dilema veche. Textul a apărut ca urmare a unui curs și seminar cu studenții mei de anul trei, la cursul de Filosofia științei. Vreau să le mulțumesc pe această cale.

 

Note și referințe

[i] Recile bucate/Pentru comând au fost și ale nunții (traducere de Vladimir Streinu).

[ii] Stephen Greenblatt, Hamlet in Purgatory, Princeton University Press, 2014 (2nd edition).

[iii] Din tablele aducerii-aminte/Voi șterge orice zilnice-nsemnări/…../ Și-n mintea mea, scriptură sfântă, numai/Porunca ta, ferită de-orice-adaos/Ea singură va sta (traducere de Vladimir Streinu).

 

Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Raluca Bujor

O poveste

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Narațiunea propriu-zisă începe cu o întrebare adresată în chip „naiv” preotesei lui Apollo de către Chairephon: este cineva mai înțelept decât Socrate?, se întreba acesta nerăbdător în incinta templului, 21a. Privită critic, afirmația lui Chairephon ascunde în faldurile ei un înțeles cât se poate de serios, întrucât se referă în mod esențial la noțiunea de „înțelepciune”, sophia în textul grec. Într-adevăr, identificarea celui mai înțelept om presupune vehicularea implicită a unui anume sens al înțelepciunii ca atare, o poziție prealabilă cu privire la întrebarea „ce este sophia?”. Trebuie să știm ce este cea din urmă pentru a putea ulterior identifica persoana ce întrupează respectiva cunoaștere, înțelepciune, știință.

trial socrates

Continue reading Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Socrate în căutarea adevărului despre Socrate

Cătălin Cioabă

„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.

socratesDar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?

Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.

Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:

Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.

Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.

Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.

Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.

Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.

Timpul filosofiei (un manifest)

Dana Jalobeanu

(Anul trecut, cam la vremea asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat  aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)

Motto: Obiceiul din vechime – păstrat până în vremea mea – era să se pună în capul scrisorii cuvintele: “dacă eşti sănătos, e bine; eu unul, sunt sănătos”. Noi avem însă dreptate să spunem: “dacă te dedici filosofiei, e bine”. Căci, în cele din urmă, a fi sănătos, asta înseamnă; fără filosofie, spiritul este bolnav: ba chiar şi trupul, oricât de viguros ar fi, nu poate avea parte decât de sănătatea unuia cuprinsde furii sau de delir.“ (Seneca, Scrisori către Lucilius, 15, 1)

 

Când spațiul public răsună de vacarmul zvonurilor, când vă asurzesc discursuri găunoase și vă amețesc știrile false… e timpul filosofiei. Filosofia nu a fost niciodată o activitate pentru momentele de răgaz. Chiar dacă filosofii și-au imaginat uneori societăți utopice, pace universală, insule izolate, sau măcar o cabană la munte, prea puțini au avut parte de ele. Socrate și-a îmbărbătat concetățenii pe câmpul de luptă, Wittgenstein a scris în tranșee. Continue reading Timpul filosofiei (un manifest)

Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)