Vicisitudinile istoriei, fertilitatea crizelor și alte forme de psihoterapie culturală

Uneori, când lucrurile merg prost în lume, ajungi să te întrebi dacă nu cumva vremurile sunt de vină; dacă nu cumva trăim într-unul dintre veacurile blestemate ale istoriei. Începi să faci paralele cu alte timpuri întunecate. Și ai de unde alege. Suntem asaltați cu imagini care ne aduc aminte de al doilea război mondial, și cu declarații care par scoase din războaiele religioase ale secolelor Renașterii. Atunci, trăsăturile specifice popoarelor (motivate astrologic) erau la mare căutare: italienii erau convinși că englezii sunt reci și barbari, englezii ar fi jurat că italienii sunt în mod natural mincinoși, sau că francezii sunt cruzi și fără scrupule. Azi vorbim de „sufletul rus” și de apetența lui pentru dictatură. Și nici măcar nu mai avem justificări astrologice când susținem asta.

Delia

Povestea Deliei Bacon nu poate să nu te impresioneze. E o colecție de manual de prejudecăți și idei fixe, un exemplu perfect al constrângerilor și barierelor culturale artificiale ale societății victoriene. E atât de bună, încât e foarte greu să n-o romanțezi. Mai ales azi, e atât de tentant să repovestești istoria Deliei Bacon din perspectiva victimei. Ai tot instrumentarul: o femeie frumoasă și inteligentă, autodidactă, de o erudiție remarcabilă, capabilă să vorbească cu talent, convingere și entuziasm, capabilă să convingă sau cel puțin să intrige. O minte originală, o teorie stranie dar ingenioasă, ani de muncă asiduă și, în cele din urmă, un volum consistent, de peste 700 de pagini. Un volum a cărui posteritate ne intrigă și în ziua de azi. Căci e volumul de la care a început totul. Pe urmele Deliei Bacon, oameni de marcă din generații diferite au fost convinși că piesele lui Shakespeare n-ar fi putut fi scrise de actorul care semna cu numele William Shakespeare. Că William Shakespeare, din Stratford upon Avon nu avea nici anvergura culturală, nici sensibilitatea, nici educația potrivită pentru a scrie Hamlet și Regele Lear, Iulius Cesar sau Coriolan.

Revărsarea unui spirit liber

M-am întâlnit cu Cehov, de curând. Am încercat în nenumărate rânduri să-l cunosc, dar mereu m-am aflat în urma lui misterioasă, iar misterul acela îmi dădea un fior; mi se părea că sunt mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit să fiu pentru a-l cunoaște. Până acum, când mi-am luat elan și m-am avântat să-l cunosc. M-a primit cu brațele deschise și am găsit printre rânduri sufletu-i revărsat. Aproape de fiecare, cunoscând, parcă, pe fiecare, pune viața în scenă, deși ne lasă să înțelegem că viața este o scenă.

Un loc pentru filosofie

Într-un fel, filosofia a dispărut în România în 1948. Reforma învăţămîntului - atît a instituţiilor, cît şi a programelor - a făcut tabula rasa din tot ceea ce se realizase în veacul precedent. Pînă în 1989 structura curriculară a rămas stabilă şi fidelă lucrării lui Stalin “Materialismul dialectic şi materialismul istoric”, rescrisă în 1958 sub titlul “Fundamentele filosofiei marxiste”.

Spațiul filosofiei

Organizarea spațiului ne spune foarte multe despre ce știe și ce poate o societate. Multe societăți tradiționale sunt organizate la fel: centrul e în satul nostru, ceilalți sunt dincolo. Și dincolo stă străinul și barbarul. Cel de care trebuie, poate să ne ferim. Căci dincolo e altfel. Spațiul nu e omogen – între al nostru și al celorlalți există granițe care marchează adesea o distincție între ordine și dezordine, între grec și barbar, între cultura ogorului strămoșesc lucrat cu grijă și jungla lui hic sunt leones.

Impostură și tratament

Etimologic, impostura e mai curînd o poziție decît o activitate: înseamnă a ocupa locul cuvenit altuia, a trece drept altcineva. Într-o taxonomie a excrocheriei, impostorul are o statură diferită de șarlatan sau de trișor. Șarlatanul este cineva care te înșală cu cuvintele, cineva care „te face din vorbe” – o provocare pentru care există soluție: o atenție trează și un simț critic alert. Alături, trișorul este cineva care încalcă regulile jocului, cineva care îi păcălește pe ceilalți – iar aici, din nou avem un răspuns: facem regulile mai strice și angajăm un arbitru. Impostorul însă are un avantaj, el are deja un loc; el nu pledează și nu joacă, el este deja prezent în geometria discuției.

Cele două culturi IV: Nostalgia unității pierdute

La început, ceea ce numim acum științe, literatură sau filosofie erau una. O aceeași căutare și, în același timp, o expresie (imperfectă) a unei unități mai profunde, pe care filosofii au exprimat-o și ei cum au putut. De obicei în termeni de corespondențe, similarități și analogii, făcând apel la un întreg arsenal de metafore pentru a vorbi despre „globul lumii intelectuale,”[1] despre „cercul perfecțiunii”[2] sau chiar despre „căsătoria dintre minte și Natură”.[3] În anii 50-60, istoricii ideilor vorbeau despre revoluția științifică în termenii unei rupturi, a unei destrămări a acestei unități inițiale. Un fel de „breaking of the circle”.

Cele două culturi III: Ce înseamnă un om educat?

Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă un om educat?” nu e deloc evident. Am vrea să-i găsim câteva trăsături universale. N-am recunoaște ca om educat pe cineva care nu cunoaște și nu înțelege măcar câteva dintre marile capodopere ale moștenirii culturale ale umanității. Asociem educației un anumit savoir-faire în societate; dar și o doză de auto-reflexivitate, și una de înțelegere a lumii.

Expertiza: arta distincțiilor fine

Dacă privim în perspectivă istorică, am putea spune că nu e mare diferență între expertul din științele umaniste și cel din științele tari. Ei au uneori chiar un aer de familie, căci fac adesea același lucru. Evaluează, apreciază, compară, cântăresc; au capacitatea de a judeca corect în cazuri sau situații hiper-spercializate, complet non-transparente pentru non-expert. O caracterstică a expertizei este marea cantitate de cunoaștere tacită cu care operează expertul. Gândiți-vă la un expert care evaluează tablouri (pentru a identifica dacă sunt autentice). Explicitarea cunoașterii tacite a fost adesea ironizată; gândiți-vă la Sherlock Holmes cu monografiile lui („Cele 14 tipuri de soluri din sudul Angliei”, adică exact cunoașterea care-i permitea să identifice noroiului de pe galoșii criminalului).

„Cele două culturi”: câteva manifeste apocaliptice

Puține sintagme au ajuns atât de celebre ca „cele două culturi”. Un termen folosit masiv în secolul XX pentru a desemna prăpastia care se cască între științe și disciplinele umaniste. O prăpastie care trebuie eventual umplută cu o „a treia cultură”. Sau peste care trebuie aruncate punți. Pe ce se întemeiază, oare, succesul și fascinația exercitată de această dezbastere?