Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa?

Intuițiile au o presă mai proastă în filosofie. În parte, datorită caracterului aparent aleator al acestui fenomen. Găsim deja la Platon, în dialogul numit Theaitetos, o nemaipomenită critică a unui model de cunoaștere în care cunoștințele acumulate de-a lungul timpului sunt adăpostite în minte precum păsările de curte într-un coteț. Când avem nevoie de o idee, mergem să o prindem, așa cum mergeau bunicile noastre să prindă o găină pentru supă. Ce ne garantează că ideile astfel capturate, la întâmplare, nu sunt false? Bucuria la prinderea unei păsări mă poate face să exclam „Evrika”, dar ideea pe care o scot la iveală se poate foarte bine dovedi falsă. Oricâtă bucurie mi-ar produce descoperirea. Ceva din neâncrederea funciară a filosofilor în psihologie permează mai toate discuțiile despre intuiții. E ceva suspect în bucuria produsă de „Evrika”. Poate și în siguranța celui care e convins că a ajuns la o mare descoperire.

V-aș propune să ne uităm la discuția filosofică despre intuiție ca pe o încercare de îmblânzire și domesticire. Filosoful încearcă să raționalizeze, să explice și să transforme în ceva familar aparenta dezordine din cotețul lui Platon. Există mai multe astfel de rețete de raționalizare și îmblânzire a intuițiilor. Una își are rădăcinile în matematică. Distingem între intuițiile adevărate și cele false printr-un proces post-factum, numit demonstrație. Cam cum face Miss Marple când rezolvă un caz; trebuie să găsească dovezile că cel bănuit de la început este criminalul. Trebuie ca dovezile să excludă din discuție pe oricare dintre ceilalți suspecți. Putem oare generaliza acest procedeu? Descartes a crezut că se poate. Că putem transfera proprietatea matematică a evidenței (la care ajungem atunci când, la sfârșitul demonstrației, adăugăm, satisfăcuți, Quod erat demonstrandum) și altor conținuturi ale intelectului. Pe care le-a numit intuiții. Dacă ne gândim din nou la păsările din cotețul lui Platon, intuițiile sunt niște înaripate speciale. Precum adevărurile matematice, au proprietatea de a fi clare și distinte. Și ca în matematică, ajung la ele printr-un proces de excluziune pe care Descartes îl numește îndoială metodică. Îndoiala metodică este adesea expediată în grădina metafizicienilor. Dar asta doar pentru că Descartes ne comunică (în Meditații metafizice) că a descoperit, cu ajutorul ei, acele idei clare și distincte pe care se poate construi întreaga știință. Și pentru că scenariul Meditațiilor ni se înfățișează cu întreaga recuzită pretențioasă a metafizicianului care vorbește despre individuație, identitate personală și argumentele existenței lui Dumnezeu. Dacă citim însă Discursul asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și de a descoperi adevărul în științe, vedem cum îndoiala metodică este folosită ca procedeu de problem-solving pentru a stabili două lucruri: principiile fundamentale sau axiomele pe care se poate construi un sistem, respectiv un criteriu general de adevăr și de „recunoaștere” a intuițiilor. Gânditorul care trece prin exercițiul îndoielii metodice ajunge să poată recunoaște modul în care se vede, felul distinct în care se poate simți, sau mai general, alura adevărului.

La capătul acestui antrenament, intuițiile sunt îmblânzite. Știm să le recunoaștem, știm să le demonstrăm, ba putem chiar încerca să le provocăm. Sau să refacem mental traseul către ele, printr-un raționament analitic. Acest procedeu are mai puțin de-a face cu Miss Marple și mai mult cu metoda detectivistică inventată pentru un alt personaj celebru din aceeași categorie, Sherlock Holmes. Înfățișat ca un fel de emblemă a raționalismului științific al secolului al XIX-lea, Sherlock Holmes este, totuși, un personaj care funcționează foarte mult pe bază de intuiții. În el se împletește talentul și inspirația cu puterea de calcul și cu raționamentul prin excluziune, dus până la limită. Adică până în locul în care, după ce ai eliminat toate alternativele probabile, dar neadevărate, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, este chiar adevărul. A căuta adevărul este, pentru domnul Holmes, un procedeu analitic de excludere a legăturilor cauzale invalide. Un „raționament invers” în care, prezentat cu o serie de fapte, gânditorul trebuie să descopere cauza care a dus la producerea lor. Prin ceea ce Arthur Connan Doyle numește „știința exactă a deducției și analizei” (frumos explicată în Un studiu în roșu). În mai toate aventurile sale, îl regăsim pe Sherlock Holmes practicând  o versiune a exercițiului cartezian al îndoielii metodice. Acest lucru nu e întotdeauna evident întrucât personajul lui Arthur Connan Doyle afișează un empirism ostentativ: susține mereu că pleacă de la observații, că își ține mereu mintea departe de teorii și de ipoteze (care pot altera, ne spune el, calitatea raționamentului). Sherlock Holmes la lucru face mare paradă de adunarea faptelor: mucuri de țigară, forma atent prelevată a urmei de pași pe pământul moale al grădinii, biletul de tramvai ascuns în mâneca stângă, pălăria pătată într-un singur loc cu ceară de lumânare.Jeremy-Brett-720x1024

Cititorul neatent are senzația că raționamentul analitic are de-a face cu observarea și selectarea faptelor. De fapt, însă, toată această muncă preliminară nu este decât un antrenament al minții; și ține de educarea ei în stricta disciplină a cunoașterii. În lipsa acestui antrenament, mintea noastră umple golurile de raționament cu produse ale imaginației. Scopul raționamentului analitic este însă să ajungă dincolo de toate aceastea, la ideea sau ipoteza din care toate decurg. Ipoteza care verifică toate faptele. Cea care, oricât de improbabilă, se dovedește adevărată. Și la care Sherlock Holmes ajunge adesea după multe nopți nedormite, eventual în momentul în care cântă la vioară (ca și adunatul de clu-uri, cântatul la vioară este un procedeu terapeutic și de antrenament intelectual care ține mintea limpede și alertă în așteptarea inspirației). Odată intuiția astfel obținută, urmează o reconstrucție a problemei pe drumul pe care merg mințile obișnuite: cel al raționamentului sintetic, prin care intuiția inițală, îmblânzită, colorează fiecare pas al gândirii în culorile adevărului.

Articol apărut în revista Dilema veche.

Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Dana Jalobeanu

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supra-naturalul.

Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și tratat îndoielile, Hamlet recurge la un… experiment științific. Continue reading Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Raluca Bujor

O poveste

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Narațiunea propriu-zisă începe cu o întrebare adresată în chip „naiv” preotesei lui Apollo de către Chairephon: este cineva mai înțelept decât Socrate?, se întreba acesta nerăbdător în incinta templului, 21a. Privită critic, afirmația lui Chairephon ascunde în faldurile ei un înțeles cât se poate de serios, întrucât se referă în mod esențial la noțiunea de „înțelepciune”, sophia în textul grec. Într-adevăr, identificarea celui mai înțelept om presupune vehicularea implicită a unui anume sens al înțelepciunii ca atare, o poziție prealabilă cu privire la întrebarea „ce este sophia?”. Trebuie să știm ce este cea din urmă pentru a putea ulterior identifica persoana ce întrupează respectiva cunoaștere, înțelepciune, știință.

trial socrates

Continue reading Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Socrate în căutarea adevărului despre Socrate

Cătălin Cioabă

„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.

socratesDar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?

Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.

Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:

Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.

Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.

Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.

Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.

Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.

Timpul filosofiei (un manifest)

Dana Jalobeanu

(Anul trecut, cam la vremea asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat  aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)

Motto: Obiceiul din vechime – păstrat până în vremea mea – era să se pună în capul scrisorii cuvintele: “dacă eşti sănătos, e bine; eu unul, sunt sănătos”. Noi avem însă dreptate să spunem: “dacă te dedici filosofiei, e bine”. Căci, în cele din urmă, a fi sănătos, asta înseamnă; fără filosofie, spiritul este bolnav: ba chiar şi trupul, oricât de viguros ar fi, nu poate avea parte decât de sănătatea unuia cuprinsde furii sau de delir.“ (Seneca, Scrisori către Lucilius, 15, 1)

 

Când spațiul public răsună de vacarmul zvonurilor, când vă asurzesc discursuri găunoase și vă amețesc știrile false… e timpul filosofiei. Filosofia nu a fost niciodată o activitate pentru momentele de răgaz. Chiar dacă filosofii și-au imaginat uneori societăți utopice, pace universală, insule izolate, sau măcar o cabană la munte, prea puțini au avut parte de ele. Socrate și-a îmbărbătat concetățenii pe câmpul de luptă, Wittgenstein a scris în tranșee. Continue reading Timpul filosofiei (un manifest)

Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)