Am citit cartea asta demult de tot. Nu mai știu dacă terminasem liceul sau eram în primii ani de facultate. Nu mai știu dacă era înainte sau după Revoluție – dar țin minte, intens, sentimentul cu care am citit-o. Nu mai văzusem niciodată ceva care poate fi, în același timp, atât de inactual, și atât de subversiv. O carte care ar fi fost dinamită pură dacă n-ar fi fost la mii de kilometri depărtare de focarele ce trebuiau, poate, detonate.
De câțiva ani, Stephen Fry s-a apucat să repovestească, pentru noi, marile mituri ale antichității. După Mythos și Heroes urmează, firesc, războiul troian: marele rezervor de povești al Europei educate. Povești care se spun de mii de ani, fără să-și piardă din interes și prospețime. Despre măreața cetate de la malul mării ale cărei ziduri au fost construite de Apollo și Poseidon; despre cei cinzeci de fii și fiice ale marelui Priam; despre frumosul și blestematul chip care a pus în mișcare sute de corăbii. Despre marele război, viclenia lui Ullyses și calul său „troian”. Despre Ahile și Patrocle, despre moartea lui Hector și despre acel moment, mai frumos decât toate, în care Ahile, înnapoindu-i lui Priam trupul fiului ucis, ajunge să dea valențe noi noțiunii de uman și umanitate. Sunt povești care s-au spus de sute de ori, în toate registrele. Pentru erudiți și pentru publicul larg, pentru școlari și pentru părinții lor.
În anul care tocmai a trecut am primit parcă mai mult ca niciodată întrebarea standard: Cu ce cărți să încep să mă apropiu de filosofie? E o întrebare la care răspund, de obicei: De filosofie vă puteți apropia pornind de oriunde. Puteți porni dinspre marea literatură și problemele existențiale. Puteți porni dinspre știință și neliniștile generate de ea. Puteți porni de la dialogurile lui Platon sau de la cugetările lui Marcus Aurelius. De unde nu trebuie să porniți, aș zice, sunt chiar introducerile în filosofie. Cu foarte mici excepții, introducerile în filosofie sunt caricaturi.
Dacă anul acesta a fost și pentru voi un an greu, dacă ați avut senzația că orizontul se întunecă și speranțele se îngustează, că trecerea de la o zi la alta e, uneori, o mare victorie, merită să citiți noul roman al lui Vlad Zografi ca pe o serie de mărturii ale unor colegi de suferință.
Încep cu o mărturisire: am ajuns să mă bucur de cartea asta abia în 2021 din cauza unei prejudecăți. N-am citit-o până acum din cauza titlului - căci nimic din titlu nu dezvăluie regalul din interior. Cartea lui Wilding e spectaculoasă, pasionantă și provocatoare. E acel tip bun de a reconstrui contextul istoric care aduce cu investigația detectivistică și ține cititorul cu răsuflarea tăiată. Biografia e doar urzeala pe care se țese, spectaculos, o tapiserie barocă pe care împletesc armonios contextul în care Galileo Galile scrie și publică două dintre cele mai importante cărți ale istoriei științei: Mesagerul stelar (1610) și Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii (1632), cu povești spectaculoase despre inchiziție, spionajul internațional al republicii venețiene, piața europeană de carte și instrumente științifice, sistemul de patronaj și istoria universităților.
Dintre cărțile de ficțiune care mi-au luminat momentele întunecate ale acestui an, cea la care mă gândesc mereu cu drag este noul roman al Susanei Clarke, Piranesi. S-ar putea să vă fi întâlnit deja cu Susana Clarke, al cărei nemaipomenit Jonathan Strange & Mr. Norell e, deja, o carte de referință pentru un gen care are nevoie să fie inventat: satira fantasy. Deși nu pare, Piranesi e un alt demn membru al genului.
Dintre cărțile care mi-au făcut mai frumoase câteva clipe ale anului 2021, prima la care mă pot gândi este o fascinantă poveste de călătorie. Căci ce altceva sunt memoriile bine scrise decât o călătorie în viața altcuiva? Dorian Galbinski își subintitulează cartea Memoriile unui reporter BBC; ceea ce face povestirea și mai ușor de situat, căci avem în față un ziarist excepțional, capabil să-și transforme amintirile în poveste universal valabilă.
Dana Jalobeanu Într-o lume a compromisurilor de tot felul, întrebarea din titlu pare fie provocatoare, fie puerilă (depinde din ce parte o privești). De altminteri, nici nu ajungi să ți-o pui în mod serios decât atunci când te întâlnești cu cei care, efectiv, n-au făcut compromisuri. Cei de care le este atât de frică oamenilor … Continue reading Cum se poate trăi fără a face compromisuri?
Atunci când Alexander Baumgarten a scris o recenzie la cartea lui Andrei Cornea despre Neființă, a spus despre ea acest lucru: „înțeleg că o așteptam fiindcă le citisem pe celelalte”. Într-un mod similar și eu pot spune ceva de acest fel despre cartea filosofului Baumgarten: abia când am aflat despre existența ei mi-am dat seama că ea nu putea să nu existe, altfel spus, existența ei a fost necesară.
În primul și-n primul rând – despre nimic se poate vorbi, oricât de paradoxal sau straniu nu s-ar părea, și oricât nu ne-ar convinge vechiul și bunul nostru simț că așa ceva este imposibil. Apoi că – așa cum o spune autorul – „e o deosebire esențială între «a vorbi despre nimic» și «a nu vorbi nimic»
Let's talk about books 