O discuție între Cătălin Avramescu și Ștefan Vianu, moderată de Dana Jalobeanu, despre Maximele lui La Rochefoucauld, recent traduse de cei doi invitați. Printre temele abordate s-au numărat: critica lui La Rochefoucauld a filozofiilor morale antice, situarea sa între filozofie și literatură, actualitatea pe care o au astăzi Maximele (asimilate mai mult decât se bănuiește), „cinismul” său.
Înregistrarea poate fi vizionată aici.
Iovan Drehe
Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.
Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)
O dezbatere între Cătălin Cioabă și Mihai Ometiță, moderată de Grigore Vida, despre Heidegger, Wittgenstein și întoacerea filozofiei la cotidian. S-au discutat, între altele, diferitele sensuri ale „cotidianului”, depășirea metafizicii și statutul unei filozofii fără „metodă”, deosebirile dintre perioada timpurie și cea târzie a celor doi filozofi, înrâurirea lui Tolstoi asupra lor.
Înregistrarea poate fi vizionată aici.
Cătălin Avramescu
Fragmente, frânturi de text, gânduri abia schiţate, o dezordine aparentă. Pentru cititorul modern, acesta este primul obstacol pe care îl are de trecut atunci când deschide un exemplar al Maximelor lui La Rochefoucauld. Nu este o carte de filozofie morală în sensul obişnuit, nu spune o poveste coerentă, nu se desfăşoară după un plan clar. Jean Starobinski afirma că Maximele nici „nu pot avea un centru”, sunt o expresie a „dezordinii deliberate”. Tentaţia, desigur, este să o citim exact doar în acest fel. Ca pe o colecţie de vorbe de duh. Una după alta, aranjate de autorul lor, pentru uzul nostru. Totuși, dimensiunea filozofică a Maximelor nu scapă cititorului avizat. Filozofia este disciplina pe fundalul căreia se cuvin descifrate cele mai multe dintre maximele ducelui. Textul Maximelor poartă urmele influenţei stoicismului, criticat masiv, și ale scepticismului, transpus din teoria cunoașterii în morală. Mai departe, teoria despre pasiuni cu care operează La Rochefoucauld îşi are sursa în etica lui Aristotel. Viciile și virtuțile se transformă unele în altele sau se opun unele altora în maniere adesea surprinzătoare. „Viciile intră în compoziţia virtuţilor precum otrăvurile intră în compoziția medicamentelor. Conceptul de „prudenţă” este, la rândul său, împrumutat din filozofia lui Aristotel. Însă Maximele nu se pliază complet pe nici unul din modelele epocii sale. Pentru La Rochefoucauld, cunoașterea morală este, în natura sa, incompletă. Scriitorul se plasează în prelungirea tradiției cazuisticii, pentru care cunoaşterea morală nu este o specie de cunoaştere abstractă, a unor reguli generale.
Mihai Ometiță
În lucrarea sa de maturitate, Cercetări filosofice (publicată postum în 1953), Wittgenstein își face mea culpa privind înapoi, înspre lucrarea sa de tinerețe Tractatus logico-philosophicus (a cărei primă ediție din 1921 o renegase ca fiind piratată): „Ajunsesem pe o gheață lucie, unde lipsește frecarea, prin urmare condițiile sunt într-un anumit sens ideale, și tocmai de aceea nu putem să ne mișcăm. Vrem să ne mișcăm; atunci avem nevoie de frecare. Înapoi pe terenul zgrunțuros!“ (Pt. I, §107 tr. mod.) Continue reading Filosoful la pas mărunt: către un rendez-vous Wittgenstein–Heidegger
O dezbatere între Sorin Costreie și Dana Jalobeanu, moderată de Grigore Vida, despre corespondența dintre Leibniz și Samuel Clarke. Pornind de la problema relația lui Dumnezeu cu lumea, au fost discutate marile teme ale corespondenței: trăim în cea mai bună dintre lumile posibile? sunt spațiul și timpul relații sau entități, ori poate chiar proprietăți ale lui Dumnezeu? câtă libertate există într-un univers condus de legi și care este statutul miracolelor? cum să înțelegem misteriosul sensorium Dei?
Înregistrarea poate fi vizionată aici.
Iovan Drehe
Aristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).
Continue reading Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)
