Maria Tănase – nostalgia unui timp pierdut

Maria Tănase – O fântână pe un drum secetos, Simona Antonescu, Polirom 2019.

Cum poți simți nostalgie față de ceva ce nu ai trăit? Față de ceva ce nu face parte, în mod direct, din propria ta biografie…. Sau chiar mai mult: cum poate să-ți fie dor de o persoană pe care nu ai cunoscut-o? Cum se produce și cum se manifestă dorul de ceva sau de cineva recuperat exclusiv prin intermediul lecturii? Și ce ne face să fim, în același timp, aproape și foarte departe, prin dorul pe care îl simțim?

Sunt gândurile cu care am deschis această carte; o carte străbătută de această vraja tăioasă a Mariei Tănase, de energia ei nestăvilită și nostalgică, în același timp. Căci nostalgiile se întâlnesc. Nostalgia unui timp pierdut. Nostalgia față de o personalitate pe care nu vei putea niciodată să o cuprinzi cu gândirea sau cu inima, să o înțelegi complet, dar pe care poți îndrăzni să îndrăgești complet. Ce face această biografie romanțată este tocmai să exploateze nostalgia, ajutându-ne să o căutăm și să o descoperim pe cea care a fost Maria Tănase. Împreună cu autoarea, Simona Antonescu, cea care ne furnizează povestea și asamblează materialele.

Ne situăm temporal diferit față de multe personalități pe care le îndrăgim, iar pentru unele dintre ele materialul biografic este mult mai bogat decât ne-am putea dori. Cazul Mariei Tănase surprinde tocmai prin aceea că multe aspecte ale vieții ei sunt umbrite, umbrite de politica vremii, de păstrarea materialelor de arhivă, în alte cuvinte, un fundal istoric în care trebuie să conectezi puncte disparate în întregirea unui mozaic care să ajungă să reprezinte fidel imaginea ei, imaginea cântăreței mult iubite a Bucureștiului. Nu ai să ajungi ca, pornind de la aceste urme disparate, să recuperezi timpul pierdut; dar poate că încercarea va fi compensată prin amalgamul de nostalgie al căutării. 

În această carte avem mai multe fire ale povestirii, planuri temporale diferite care se intercalează. Cred că alegerea folosirii unei astfel de întrepătrunderi dă seama unui parcurs emoțional al artistei, un parcurs ce este împărțit în trei părți, iar aceste trei părți poartă titlurile unor melodii, unde fiecare titlu al melodiilor este corelat cu o anumită perioadă din viața ei:

1940 -1950 – Agurida

1934 -1939 – Cine iubește și lasă

1913 -1930 – Mărie și mărioară

După cum se observă, ordinea cronologică este inversată, prima parte a vieții ei fiind ultima prezentată.

Dar de ce alege Simona Antonescu să înceapă această poveste de viață cu ultima parte a vieții personajului său? Pornește cu melodia Agurida, un vechi cântec orășenesc de stil oriental asemănător celor la modă pe vremea lui Anton Pann. Glasul expresiv al solistei este susținut de acompaniamentul „gonit” al orchestrei. Din contrastul dintre acest fel de acompaniament, alert și parcă nervos…1

Să reținem această ultimă caracterizare a melodiei, ea aduce în prim plan nesfârșita fugă a Mariei Tănase, felul în care era urmărită de autorități și chestionată în privința legăturilor ei cu Harry Brauner și Maurice Nègre. Primul, muzicolog evreu, care aduna cântece populare românești din toată țara, și cu care Maria a colaborat îndeaproape, iar al doilea, spion francez, i-a fost, pentru o vreme, iubit.

Agurida este strugurele înainte de coacere, cu gust foarte acru și ne este propusă ca metaforă pentru a descrie această perioadă din viața Mariei Tănase. În 1940 Maria avea 37 de ani, ani în timpul cărora adunase multe realizări artistice, întâlnise numeroși oameni celebri, cântase în multe dintre terasele și restaurantele Bucureștiului, dar și peste granițe. Strugure înainte de coacere, această perioadă de neliniște în care Maria se trezește, icnește în simțirile ei:

Cu siguranță se întorsese mult prea devreme în București. Simțea asta în palmele transpirate și în vâjâitul surd din timpane care o făcea să-și încrețească a neplăcere colțurile ochilor, ca la o durere de dinți. (pagina 14)

Și regimul se porni împotriva ei:

Ți-au spart toate plăcile de patefon și ți-au anulat spectacolele. (pagina 15)

Însă Maria se regăsește mereu întreagă, la capătul fiecărui episod de hărțuire:

Până la urmă, ce aveau să-i ia? Viața? Cântecele încercaseră, dar se pare că nu găsiseră decât matrițele plăcilor de patefon. Proștii. Păi acolo erau cântecele? Inima ar fi trebuit să i-o spargă dacă voiau să dea de izvorul cântecului. (pagina 17)

Cine era Maria acum și cum își simțea inima izvorul cântecului?

Locul în care era acum era urmărit de trecut, de începutul cântării ei, de începutul carierei ei, de oamenii care au poposit în preajma acestui izvor al cântecului. De aici și a doua parte a cărții, Cine iubește și lasă, acest cântec prin care l-a cunoscut pe Harry Brauner:

…apoi începu:

Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă!

Blestemul ieșea scrâșnit din pământ, se aduna din cerul care răbda totul, traversa pieptul ei și se revărsa cu putere în odaie, nu prin glasul ei, ci frângându-i-l, prin însuși glasul părăsiților care-i dăduseră naștere. Maria lăsă durerea să o străbată și să se strige singură. Când rosti Târâișul șarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi bărbați â-urile și ș-urile, genuni întregi de deznădeje și furie neputincioasă îi cuprinseră pe toți trei, iar odaia păru să se desprindă de lumea cunoscută și să plutească într-un univers de durere fără margini. (pagina 113)

Numit și blestem, acest cântec cade asupra Mariei și ajunge să fie pentru ea impulsul culegerii de melodii populare vechi de prin toată țara.

Însă, și apariția aguridei vine de aici, vine din inima ei, din relațiile ei, din felul în care își cânta până și viața. Simona Antonescu surprinde într-un mod foarte subtil acest cântec al vieții și al iubirii: înfățișează întâlnirea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși.

Undeva, adânc în ea, sălășluiau mai multe Marii pe care cuvintele lui le treziră la viață și le aduseră la suprafață pentru ca ele să tragă aer în piept și să ia cunoștință unele de altele, mai înainte de a se scufunda din nou în fântâna care era ea, singura Marie căreia îi fusese dat să viețuiască. Vorbele lui o lăsară cu știința aceasta tainică și cu un dor nesfârșit de ele. Mariile care ar fi putut să fie, cele care dormeau somnul uitării undeva, adânc în ea. (pagina 143)

În această parte avem și numeroase frânturi din întâlnirile Mariei cu publicul care o asculta, fredona, venera și care poposea la fântâna cântecelor ei, iar în acest public se putea regăsi Iuliu Maniu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Jean Moscopol, Cezar Petrescu sau Ion Minulescu. Avem de asemenea descris și turneul ei din Turcia, dar și prezența ei la New York, prezență susținută de Dimitrie Gusti.

Se simte o agitație și o energie a cântecului ei în această perioadă, un glas care vrea cu tot dinadinsul să fie auzit și să taie în sufletele oamenilor care îi văd cântecul:

Preț de o clipă, respirațiile se opriră. Maria îi simțea și continua așa cum cuțitul continuă să curețe rana, adânc, dar blând. Ajunge în sfârșit până la ei, dăduse de oase și cânta acum peste ele, ridicându-le cu cântecul ei și întrerupând din nou, os cu os, vechiul drum al imperiului prin istorie până în seara aceea. (pagina 55)

De unde venea vocea Mariei și unde se întorcea?

În ultima parte a cărții, Simona Antonescu descrie imaginea pe care Maria o avea asupra Mariilor din ea, asupra sursei izvorului, bătrânele, așa cum le numea Maria. Poate de aceea, această ultimă parte este intitulată după cântecul Mărie și Mărioară.

Avem până acum o Mărie a cântecului, a maturității, a spectacolelor și a iubirii. Dar pe lângă această Mărie, ni se înfățișează și o alta, o Mărioară. Ni se povestește într-un chip deosebit gândurile Mariei din preajma zilei sale de naștere. O zi de naștere care însemna pentru ea izolarea în spațiul intim al casei părintești din mahalaua cărămidarilor. Fiecare an și fiecare întoarcere a zilei ei de naștere păreau un chin și-o bucurie, bucuria unei noi vieți pe care o primea imediat în finele acelei zile. Un chin al căutării, al căutării bătrânelor pe care le simțea în ea, al bătrânelor care o făceau să străpungă cu glasul și care îi dădeau durerea cu care își cânta cântecele pe scenă.

În fiecare an întreba cum era atunci când s-a născut, iar în fiecare an primea o altă adăugire la răspunsul anterior. Voia să vadă sursa izvorului, să se vadă pe sine apărând în lume așa bătrână cum se simțea prin puterea glasului ei.

Are semn, dar e ascuns…S-a născut o bătrână. Trebuie plânsă pentru că va simți totul, fără nicio apărare. Durerile celorlalți o vor străbate mai întâi pe ea, mânii străine îi vor tulbura viața. Furtunile și fericirile altora o s-o îmbrace ca o mănușă, căutând un glas prin care să iasă în lume…Cuvintele bocitoarei smulseră cele dintâi țipete copilei nou-născute și Maria începu în sfârșit să plângă pentru toate cele ce aveau să urmeze. (pagina 186)

De aici a început strigătul și durerea cântecelor Mariei, adică fântâna cântecului ei. Felul în care Simona Antonescu reușește să adune toate aceste detalii din viața Mariei, oferă sentimentul nostalgiei, oferă sentimentul apropierii de Maria Tănase, o fântână a cântecului.

Iar aceasta nu uită nici măcar pe pat de moarte sursa glasului ei, fântâna, și poate nu ar trebui să o uităm nici noi pe ea, pe Maria Tănase:

Dacă se va putea și nu va fi greu aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fîntănă…

Testamentul Mariei Tănase

1https://dexonline.ro/definitie/agurid%C4%83

Îmblânzirea singurătății. Școala și cărțile ei

O dezbatere cu Mihai Maci și Dana Jalobeanu despre rostul lecturii, al scrisului și, în general, al muncii intelectuale în viața noastră, mai ales atunci când suntem tineri; despre cărțile care ne formează (Bildung, παιδεία) și intră în alcătuirea noastră adesea fără s-o știm. Ce rol joacă școala într-o primă vârstă a descoperirii de sine? Ea deschide, desigur, către forme de sociabilitate, dar, mai important, una din menirile unei școli temeinice – fie și una în care „nu se învață nimic”, ca a lui Noica –  este aceea de a fi un mijlocitor al întâlnirii cu singurătatea – cea pe care o presupune lectura, precum și singurătatea, încă și mai adâncă, de la masa de scris. O formă bună de singurătate, dar care necesită și curaj, unul pe care puțini îl bănuiesc prezent în viața cărturarilor.

Bibliografie:
Pierre Hadot, Filozofia ca mod de viață (Humanitas, 2019)
Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filozofie pentru tânăra generație (Curtea Veche, 2007)

 

Vineri, 13 decembrie, ora 18. Intrarea este gratuită. Pentru a rezerva un loc, vă rugăm să trimiteți un email pe adresa:

info@lapetitebouffe.ro

Fascinația arheologiei

Dana Jalobeanu

Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019

Introducere pentru cunoscători

Când colegii mei visau să se facă corsari și exploratori iar fetele se visau Nadia Comăneci (deh, România anilor 80), eu visam să mă fac arheolog. Nu cunoșteam niciun arheolog. Referințele mele erau strict literare. Citisem cu entuziasm un fel de poveste romanțată, jumătate ficțiune, jumătate carte de popularizare: C.W. Ceram, Zei, mormite, cărturari. Entuziasmul meu a fost imediat, iar devoțiunea, un fenomen de durată. Pentru că tot arheolog visam să mă fac și când toți colegii mei, băieți sau fete, cam fără excepție, ajunseseră să își dorească să dea la medicină. Tot nu ajunsesem să cunosc vreun arheolog. Văzusem niște muzee; discutasem cu niște profesori de istorie. Conversațiile, mai curând plicticoase, nu aveau însă nici în clin nici în mânecă cu visul meu care, din nou, era pur livresc. Citeam în fiecare vară cartea lui Ceram, căreia îi adăugasem cam tot ce se găsea prin biblioteca părinților mei, a prietenilor și vecinilor, precum și în mica bibliotecă a școlii: povestea lui Schliemann spusă de el și de alții, cărțile lui Thor Heyerdal, plus o grămadă de maculatură. După cum vedeți, mă pasiona mai degrabă povestea de aventuri a arheologiei. Nu era o pasiune complet nereflectată, totuși. Când prietena mea mai mare mi-a pus în mână cartea lui Erik von Daniken, am citit-o, politicos, mi-a chiar plăcut, pe alocuri, dar am știut imediat că nu e ceea ce caut. Cumva, elucubrațiile lui Daniken răpeau jocului exact ceea ce avea el mai spectaculos: nemaipomenita creativitate și imaginație umană, dublată de curajul și inventivitatea arheologului-detectiv. Extratereștrii nu aveau ce să caute în povestea asta, îmi spuneam eu.

Nu m-am făcut arheolog, până la urmă. Dar am rămas cu ceva din aceste lecturi ale copilăriei: recunosc pasiunea pentru descoperire, iubesc reconstrucțiile, ipotezele riscante, demonstrațiile aventuroase. Și cărțile care-mi aduc aminte de această primă iubire. Precum cartea lui Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal. O carte pe care am citit-o într-o noapte, amintindu-mi, cumva, de entuziasmul acelor prime lecturi din copilărie.

 

Prezentare pentru toată lumea

Cătălin Pavel ne-a demonstrat demult, prin serialul lui în Dilema, că poate să vorbească de arheologie nu doar cu pasiune ci și cu acel talent special care stimulează curiozitatea intelectuală. De altfel, într-unele dintre capitolele Arheologiei iubirii, cititorii Dilemei vechi vor recunoaște teme și texte. A fost și motivul pentru care am luat volumul în mână cu o oarecare reținere. Oare nu voi găsi aici textele pe care deja le știu? Ei bine, nu. Arheologia iubirii este o carte închegată, o simfonie de povești, una mai interesantă și mai entuziasmantă decât alta, și fiecare, în felul ei, un posibil punct de plecare pentru cei care vor să devină, la rândul lor, exploratori ai trecutului. O parte din frumusețea cărții stă tocmai în diversitatea acestor teme care ilustrează, în culori bine alese, diversitatea metodelor arheologului. Cititorul este invitat să-l însoțească pe autor într-o călătorie fascinantă de la un sit la altul, dintr-un laborator în altul, și de acolo în bibliotecă, apoi în peșterile preistorice, înapoi în bibliotecă, sau în muzeu… și tot așa, în timp ce povestea ne spune nu doar ce au găsit cercetătorii pe ici și colo ci, mai ales – și mult mai entuziasmant – cum au asamblat, cum au reconstruit, cum au identificat, unde au căutat, ce probe de laborator au analizat și așa mai departe.

Ce ține împreună toate aceste povești este o provocare: putem vorbi despre iubire pornind de la probele arheologice? Putem, citind ADN-ul omului preistoric, să reconstruim povești de dragoste între homo sapiens și omul din Neanderthal? Cum altfel ni s-au transmis genele celui din urmă? Dar cum ar fi arătat o astfel de poveste de iubire și unde trebuie să ne uităm? Ce indicii ne spun ceva despre asta? Într-un alt capitol, antropologul lasă deoparte probele de AND și se uită la oase și la mormintele unde scheletele au fost găsite îmbrățișate (sau „amestecate”). Sunt câteva astfel de morminte celebre; și s-a scris mult despre ele. Poate cel mai cunoscut este cel al iubiților din Valdaro (vezi foto). Dar e interesant să vedeți aceste povești, care mai răzbat ici-colo în presă, din perspectiva arheologului.lovers Valdaro

 

Cartea lui Cătălin Pavel reia subiectul mormintelor duble, trece în revistă dovezile, problematizează și aruncă dubii asupra modului în care se comportă oasele noastre după moarte, discută, pe rând, problemele și întâmpinările pe care le poate formula un spirit critic care citește articolele despre înmormântările duble în neolitic și în epoca bronzului… pe scurt, reconstruiește o poveste pe marginea căreia se poate discuta mult și bine. O poveste care, în sine, poate convinge pe cineva să vrea să devină arheolog.(1)

Și tot așa: scrisori pe cioburi de lut, în Egiptul antic, rune nordice, sau inscripții porcoase pe pereții lupanarelor din Pompei. Ce ne spun ele despre viața omului obișnuit din toate aceste culturi? Există puncte de intersecție între toți acești oameni, din epoci atât de diferite? Pentru mine, cele mai spectaculoase dovezi arheologice discutate în carte sunt cele în care versuri din Ovidiu sau Virgiliu se găsesc pe oase sculptate de vikingi sau, împreună cu desene ale vikingilor, pe pereții peșterilor dobrogene. E cumva comfortabil să vezi că lumea era un spațiu relativ îngust și bine integrat chiar dinainte de invenția world wide web-ului.

O mențiune specială merită capitolul despre mitologia greacă, cel în care Cătălin Pavel ne povestește cum iubeau zeii și eroii olimpieni, plecând însă nu de la textele clasice, ci de la reprezentările picturale sau sculpturale atipice, eventual târzii (eleniste) care răsucesc adesea povestea cunoscută adăugându-i, cum spune englezul „a sting in the tail”.

Dar fiecare capitol al cărții merită citit, pentru că fiecare cititor va avea, cu siguranță, povestea lui preferată. Iubirea este până la urmă doar un pretext. Fascinantă este arheologia. Cu o interesantă răsucire de frază, Cătălin Pavel ne spune, pe final, că a avut intenția de a recupera „din gastronomia fină a erudiților ceva material pentru o pâine zilnică”, „o știință are nu delectează, nici nu face o reclamă inutilă unor feluri scumpe – ci hrănește.” Exprimându-și speranța că cititorul, ar putea fi astfel convins „să petreacă timp în vecinătatea unei teme importante. Uneori, asta e suficient să te facă mai bun, ca statul la soare” (p. 312).

 

Încheiere în cheie nostalgică

Nu știu dacă sunt, la încheierea acestei cărți, mai bună (mai bronzată la soarele binelui). Știu însă că am încheiat-o cu nostalgie. Mi-aș fi dorit să am din nou 13 ani și să pot visa să mă fac arheolog. Așa că tot ce pot să sper este că această carte va cădea în mâinile cât mai multor copii (de la 13 la 80 de ani).

 

Note

(1) Merită menționat că fiecare capitol al cărții are o bibliografie destul de consistentă de la care, cel care vrea să știe mai multe, poate pleca în investigații suplimentare. Sunt niște note bibliografice foarte bine făcute și foarte utile atât pentru cei doritori de informație, cât și pentru scepticul de serviciu căruia nu-i place arheologia și care ar putea spune că „toate astea sunt povești”.

Epoca ciclopilor?

Dana Jalobeanu

(Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul epoca clasică, traducere de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas 2019)

O carte pasionantă și controversată, premiată, tradusă și mai ales foarte vândută, Epoca întunecării e ceva ce trebuie să citiți neapărat. Se poate citi în metrou sau în autobuz, în avion sau în parc, seara înainte de culcare sau dacă nu puteți dormi (atenție, însă, nu te adoarme. E scrisă bine… sau, mai curând, e scrisă așa cum se scriu acum cărțile fabricate pe o rețetă de succes, în stilul pe care-l dictează un bun editor în echipă cu un bun redactor de carte, special conceput pentru ca cititorul să poate citi în autobuz, metrou etc.)

Cartea lui Catherine Nixey pornește de la imagini familiare, imagini pe care le avem cu toții pe retină – distrugerea templului din Palmyra, demolarea ultimelor vestigii antice ale Siriei de către hoardele armatei așa numitului „stat islamic”.

Palmyra_after_freedom_(4)

Folosind aceste imagini familiare și încărcate emoțional, jurnalista Catherine Nixey ne duce într-o călătorie în trecut, evocând momentele când templul zeiței Atena din Palmyra a fost devastat pentru prima oară. Atunci, ca și acum

Nimicitorii au venit dinspre deșert. Palmyra îi aștepta: de câțiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboși, zeloți înarmați doar cu pietre, cu drugi de fier și cu un simț de fier al dreptății. Atacurile lor erau primitive, brutale și foarte eficiente. Se deplasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – și, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau mai ales templele și se mișcau iute ca gândul. Mărețele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbușeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălțarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi.

Continue reading Epoca ciclopilor?

Pot face roboții dragoste? – despre nemurire, roboți și oamenii viitorului

Tudor Mărginean

(Laurent Alexandre, Jean Michel Besnier, Pot face roboții dragoste, Editura Humanitas, București, 2019)

Iată o carte care abordează teme de interes pentru oamenii interesați de filosofie, inteligență artificială, neuroștiințe și science fiction. Pentru mulți dintre aceștia nu este o surpriză că tot mai multe cărți de filosofie au titluri provocatoare. Voi da doar câteva exemple care îmi vin în minte în acest moment: Every thing must go a lui James Ladyman și Don Ross, care este un proiect de naturalizare a metafizicii contemporane, sau The joy of sets a lui Keith Devlin, care este o carte introductivă în teoria mulțimilor, sunt inspirate din titluri de filme, titlul celei de-a doua având chiar conotații mai puțin pudice. În unele cazuri, astfel de titluri sunt alese pentru a oferi cititorului un conținut tehnic și dificil într-o manieră mai prietenoasă, sau pentru a contrabalansa cumva ariditatea conținutului. Dintr-o a doua categorie de cărți cu titluri provocatoare fac parte cele cu conținut non-științific sau pseudoștiințific, ale căror autori urmăresc să obțină popularitate în mod facil, și au titluri precum „De ce bărbații…iar femeile…”, în care spațiul punctat poate fi umplut cu ceva care atrage curiozitatea cititorilor care vor să se instruiască repede și fără mult efort într-un domeniu pe care nu îl cunosc. Niciunul dintre cele discutate mai sus nu este însă cazul cărții despre care voi vorbi. Pot face roboții dragoste nu este o carte pseudoștiințifică sau cu pretenții dincolo de ceea ce oferă de fapt, și nu este cu siguranță o carte dificilă, care să necesite cunoașterea unui aparat formal sau a unui limbaj foarte tehnic. Continue reading Pot face roboții dragoste? – despre nemurire, roboți și oamenii viitorului

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Adevărul ca pericol: cazul Socrate

O discuție între Cătălin Cioabă și Raluca Bujor, moderată de Dana Jalobeanu; la dezbatere au mai participat Gabriel Liiceanu, Iovan Drehe și Grigore Vida. Printre temele abordate s-au numărat: statutul atopic („fără de loc”) al lui Socrate, relația sa filozofii naturii (φυσιολόγοι) și înțelesurile formulei „știu că nu știu”, îndreptățirea acuzațiilor ce i s-au adus la proces, comparația dintre Socrate și Isus (modelul de viață pe care l-au propus umanității), rolul daimonului socratic.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

De la o istorie wiggish a timpului la filosofia fizicii

Bica Daian

Carlo Rovelli, trad. Vlad Zografi, ed. Humanitas, 2019

Dacă cineva ar compara paragraf cu paragraf cartea lui Rovelli cu articolul ,,On what there is” a lui Quine, ar observa că cel dintâi nu face decât să urmeze cu meticulozitate criteriile de angajament ontologic propuse de cel de-al doilea pentru a răspunde întrebărilor ,,Există timp? Este timpul real?”[1]. Strategia globală a lui Rovelli este de a revizui conceptul de timp naiv fenomologic și antropologic în lumina celor mai simple și explicative teorii științifice contemporane. Ce va rămâne în urma revizuirii este perspectiva unui timp înțeles ca relații de ordine parțială între diferite evenimente fizice, care devine indisolubil legat de lumea fizică (,,structura” sau ,,gramatica lumii”)[2]. Sau, cum ar spune Rovelli însuși, o serie de ecuații din care timpul pare să fie exclus.

Continue reading De la o istorie wiggish a timpului la filosofia fizicii