„Mă revolt, deci suntem”

Aida Șmalbelgher

Albert Camus, Omul revoltat, Polirom, București, 2019

În vremuri ca ale noastre, pline de indivizi revoltați, eseul lui Camus ar trebui să fie considerat o carte de căpătâi. Înainte de a ne repezi la a repeta greșelile din istorie, înainte de a ne angrena într-o luptă pentru o ideologie pe care abia dacă o înțelegem, ar fi poate mai indicat să luăm o pauză în care să ne axăm pe înțelegerea propriilor sentimente și lupte interioare. „Omul revoltat” ajută foarte mult în privința asta, datorită analizei și criticii minuțioase a tendinței nihiliste, a contradicției esențiale revelată de raționamentul absurdului, și a sentimentului de revoltă, care se pierde, de cele mai mule ori, atunci când ne lăsăm prinși de ideologii și uităm de ce suntem atât de revoltați.

Intenția autorului și contextul apariției

În acest eseu, Camus urmărește să înțeleagă înclinațiile criminale ale epocii sale. Situat după două războaie mondiale și două secole pline de revoluții și sacrificii umane, toate făcute în numele unor ideologii, filosoful încearcă să identifice sursa și motivele tendințelor suicidale și criminale de care suferă societatea occidentală.

Eseul este împărțit în cinci subdiviziuni majore: Omul revoltat, Revolta metafizică, Revolta istorică, Revoltă și artă, și Gândirea de amiază. În prima parte, Camus definește revolta și condiția omului revoltat. În partea a doua este analizat cazul omului revoltat în gândire mai mult decât în acțiune, cum ar fi cazul poeților, filosofilor și a altora a căror revoltă se manifestă doar în imaginație sau la nivel metafizic. În cea de-a treia, punctul atins în primele două părți va fi extins la a demonstra cum acesta ar trebui pus în aplicare în contextul revoluțiilor istorice. În cea de-a patra extinderea va merge până în lumea esteticii și a artei, iar în ultima parte se prezintă limitele morale acceptabile ale revoltei.

„Omul revoltat” a fost publicat pentru prima dată în 1951, iar imediat după apariția sa au apărut multe critici și reacții violente din partea existențialiștilor, în frunte cu Jean-Paul Sartre, și din partea extremei stângi franceze. Ca răspuns în fața acestor reacții ostile, Camus a scris Apărarea „Omului revoltat”, în care și-a prezentat motivațiile care au generat reflecția dezvoltată în acest eseu. Totuși, a renunțat să-l mai publice atunci, iar textul a fost editat postum. Volumul în limba română de la Polirom, din 2019, include, pentru prima dată într-o ediție românească, și acest text.

În Apărare, Camus își descrie cartea ca fiind despre „căutarea unei valori elementare” (p. 366). În privința asta are o atitudine foarte optimistă, considerând că se poate găsi o astfel de valoare dacă acceptăm condiția de a nu o despărți vreodată de refuzul original, de negația față de tot ce consideram a fi valori până atunci și față de revolta pe care această valoare o presupune. De asemenea, ar trebui să fim dispuși să ne angrenăm „într-o luptă neîncetată împotriva mistificărilor pe care ni le propuneau propriile slăbiciuni și dogmatismul celorlalți”. (p. 366) Totuși, „Omul revoltat” nu propune o morală formalizată sau o dogmatică; ci ne spune, doar, că o morală este posibilă și că prețul ei este mare.

Raționamentul absurdului

Demersul lui Camus începe prin acceptarea realității momentului, i.e. crima logică, căutând să-i examineze justificările. Crima logică este cea care pune mai mult preț pe o ideologie sau o dogmatică decât pe viață în sine, cea care ajunge la acte teribile în numele iubirii față de ceva considerat a fi superior individului, și care, pe deasupra, se consideră a fi nevinovată. Problema cu crima logică sau bazată pe rațiune e că atunci „când crima ascultă de rațiune, împrumută din figurile silogismului” (p. 11), astfel ea devine universală ca știința. „Ieri judecată, astăzi ea face legea”. (p. 11)

Provocarea epocii lui Camus este că „nevinovăția înșăși este somată să furnizeze propriile justificări” (p. 11) pentru care recurge la crimă. De fapt, orice acțiune din acea epocă duce la crimă. Așadar, Camus caută să determine motivele pentru care se ajunge în acest punct. Totuși, el accentuează faptul că nu este important să ajungem la rădăcina lucrurilor, ci să știm cum să ne purtăm în ea. Pe vremea negării, a nihilismului, se chestiona problema sinuciderii. Acum, pe vremea ideologiilor, care îi neagă doar pe ceilalți, nu și pe sine, se chestionează problema crimei.

Astfel, fiind puși în fața crimei și a revoltei, Camus își propune să urmărească o reflecție începută în jurul sinuciderii și a noțiunii de absurd. Pentru început, furnizează doar noțiunea de absurd, care aduce doar o contradicție în ceea ce privește crima.

Sentimentul absurdului face crima indiferentă și posibilă. Dacă nimic nu are sens, atunci nu există nicio valoare și nimic nu are importanță; asasinul nu are nici vină, nici dreptate, iar „răutatea și virtutea sunt hazard și capriciu”. (p. 13) Totuși, în cele din urmă, chiar dacă pornește de la indiferență față de crimă, analiza absurdă ajunge să o condamne.

În urma analizei raționamentului absurd, ne trezim în fața unei contradicții. Raționamentul absurd ne asigură că putem și că nu putem să ucidem; că nimic nu poate împiedica sau legitima crima; astfel, „rezultă o epocă de amenințători și amenințați, înfierbântată de nihilism și totuși în singurătate, cu arma-n mână și gâtuiți de frică”. (p. 16)

Totuși, acest raționament admite viața ca singurul bun al tuturor oamenilor, care este necesar tocmai pentru că permite confruntarea disperată dintre interogația umană și tăcerea lumii. Vizavi de confruntare, crima și sinuciderea reprezintă același lucru, care trebuie respins sau acceptat în totalitate. Astfel că „nu i se poate da o coerență crimei dacă i se refuză sinuciderii”. (p. 15) Sinuciderea fiind inacceptabilă în această situație, deoarece reprezintă o fugă sau o eliberare.

Nașterea revoltei din sentimentul absurdului

Absurdul, ca și îndoiala sistematică a lui Descartes, a făcut tabula rasa, ne-a lăsat în impas. Dar ele pot să revină asupra lor înșile, să orienteze o nouă cercetare. Ce e cert e că ajungi să creezi doar în strigătul, în protestul tău, iar singura evidență va fi revolta.

În fața unei condiții nedrepte și de neînțeles, când se pierde rațiunea, se naște revolta, iar grija revoltei este să transforme. Însă procesul de transformare presupune acțiunea, iar în acest caz pare că soluția cea mai optimă este crima. Problema e că, în lipsa unei valori fundamentale, va deveni neclar dacă această crimă este legitimă. În încercarea de a găsi un răspuns, revolta e nevoită să-și extragă rațiunile din ea însăși și trebuie să se învețe cum să se poarte.

Spre deosebire de absurd, în cazul revoltei întâlnim speranța unei creații. În înfăptuirile revoltei se poate afla o regulă de acțiune sau o indicație în legătură cu dreptul sau datoria de a ucide.

Pentru a descoperi care ar putea fi această regulă oferită de revoltă, Camus își începe eseul prin a defini condiția omului revoltat, atât din punct de vedere istoric, cât și metafizic. La partea metafizică, Camus pune accent pe Dostoievski, Nietzsche și Sade. Dostoievski și Nietzsche pentru că au extins revolta împotriva lui Dumnezeu de la cea care se limita la Dumnezeul crud și nemilos la cea îndreptată chiar și împotriva Dumnezeului iubirii. Iar Sade este pus în lumină ca fiind primul blasfemator din istorie, care a adunat „într-o singură și enormă mașină de război argumentele gândirii libertine”. (p. 50)

Revolta este strâns legată de solidaritate, iar acesta reprezintă primul progres pe care îl imprimă revolta față de sentimentul absurdului. În experiența absurdului, suferința este individuală, însă odată ce începe mișcarea de revoltă, ea are conștiința de a fi colectivă și devine aventura tuturor. Răul de care era încercat un individ devine crimă colectivă. De aici se naște sintagma „Mă revolt, deci suntem”. (p. 33)

De fapt, în acest eseu Camus evidențiază conexiunea extrem de strânsă dintre revoltă și revoluție. Una fără cealaltă eșuează și doar ele între ele se pot chestiona. De asemenea, fiecare reprezintă limita celeilalte. Revoluția are nevoie să păstreze intact principiul revoltei care i-a dat naștere pentru a refuza teroarea organizată și poliția; iar revolta are nevoie de o prelungire revoluționară pentru a găsi un corp și un adevăr.

Soluțiile propuse de Camus

Pentru a se realiza scopul propus, adică determinarea unei valori fundamentale pe baza căreia să se creeze o morală nouă, Camus propune o serie de atitudini necesare.

În primul rând va fi nevoie ca individul (i.e. revoltatul) să conlucreze cu colectivul (i.e. revoluția). Se recomandă dorința și păstrarea păcii, astfel încât să putem anihila nihilismul și alte forțe furioase, având în vedere că războiul aduce doar agonie.

Actul creativ devine vital, deoarece doar cu ajutorul creației putem rezolva problemele conștiinței și ale spiritului care se simte neîndreptățit (prea inocent) sau care își alocă mai multă vinovăție decât e necesar în fața unor crime în care implicarea sa nu a fost și nici nu ar fi putut fi prea mare. Va fi necesar să se păstreze o măsură în toate, iar aici măsura trebuie înțeleasă în spiritul anticilor, ca o cale de mijloc între extreme.

De asemenea, este nevoie să fim permanent conștienți de faptul că cel din afara noastră, vocea și reacția sa, reprezintă, de fapt, o parte din noi; iar prin încercarea de a-l accepta și înțelege (chiar dacă este complet opus) vom putea ajunge la o înțelegere supremă, armonioasă și absolută a lumii. Asta ne-ar putea scoate din contradicția absurdității. Astfel, fraza de încheiere a eseului e că „Nimic nu este inutil”, ceea ce dă naștere speranței că totul ar avea un sens.

Analizele și argumentele lui Camus reușeșc să ofere o perspectivă mai largă asupra evenimentelor istorice din ultimele secole, tendințelor autodistructive și distructive atât individuale, cât și colective, dar mai ales sentimentului inutilității și lipsei de sens existente în fiecare individ conștient de condiția sa.

„Omul revoltat” e un eseu esențial în biblioteca fiecăruia atât pentru ideile elaborate, cât și pentru structura sa exemplară în ceea ce privește coerența și consistența.

Cum ajunge știința la public?

Dana Jalobeanu

În ziua de azi suntem învățați că discursul științific este specializat, esoteric și direcționat precis; că știință se face în revistele „de specialitate” și se discută în interiorul comunităților. În același timp, spațiul public este invadat de discursuri despre știință. De tot mai multe astfel de discursuri, adesea grupate, fără discriminare, în categoria popular science. Când ele sunt, de fapt, foarte diverse.

Fenomenul popular science

E peste tot. Pe rafturile librăriilor, secțiunea de popular science e tot mai consistentă. În lumea în care mai există presă, rar dai peste o publicație care să nu aibă și pagina ei de știință. Vechile și noile media își construiesc felia lor de „popularizare” a discursului științific. În universități și instituții de cercetare se știe că o parte a meseriei, o activitate „punctată” de cei care ne evaluează este activitatea de popularizare a disciplinei (pe care administrația o vede undeva între pedagogie introductivă și „head-hunting”). Și asta nu se întâmplă doar în științele tari: istoricii, filosofii, antropologii și arheologii sunt în mod egal chemați să facă popularizarea domeniului lor, convinși că în felul acesta îl dezvoltă sau, măcar, îl țin în viață.

Pe de altă parte, avem partea de popular science care nu vine dinspre științe, ci dinspre discursurile academice despre științe. Din așa numitele science studies (studiul filosofic, antropologic, istoric sau metodologic al activităților științifice, inclusiv cele de comunicare). Și cercetătorul angajat în science studies este chemat să facă popularizarea domeniului său. Cel mai simplu exemplu sunt numeroasele cărți, articole sau filme de popularizare a istoriei științei (pe care, adesea, publicul larg le confundă cu cărți de istoria științei).

Invazia popular science creează, inevitabil, numeroase confuzii. Și lasă uneori locul manipulării ideologice (sau comerciale). Cum distingem între diferitele tipuri de popularizare a științei? Există un mod „bun” de a face popularizarea științei?

Autorii

Dacă faceți un top de cărți „bune” de popularizare a științei, e interesant să vă uitați cine sunt autorii. Ei pot fi savanții înșiși, care decid, la un moment dat, să scrie pentru publicul larg. Cu intenții pedagogice (faimoasele lecții de fizică ale lui Feynmann) sau de promovare a unui domeniu (celebra carte de popularizare a teoriei lui Einstein scrisă de nu mai puțin celebrul Eddington). Pot fi savanți care ies din domeniul lor pentru a scrie și despre altceva (din domeniile conexe). Sau pot fi ziariști, specialiști în comunicare, psihologi, antropologi, filosofi. Și lista poate continua. Un autor celebru nu e o garanție pentru o carte bună – și avem câteva exemple de mari fizicieni care au scris cărți proaste sau manipulatoare de popular science.

Scopul

Și atunci cum se face popularizarea științei? Și, poate și mai important: care este scopul ei? Iată ce vom încerca să aflăm la întâlnirea noastră de săptămâna aceasta, vineri, 18 septembrie, ora 20. Pe zoom și în direct pe canalul de youtube al Cafenelei filosofice.

Dana Jalobeanu și Grigore Vida în dialog cu Adrian Stănică și Vlad Zografi.

Pentru linkul de zoom scrieți la dana.jalobeanu@gmail.com.

Alchimia: de la piatra filosofală la știința modernă

Tradiția alchimică este aproape la fel de veche ca filosofia. Avem manuscrise alchimice antice, medievale, renascentiste, moderne, Ele au trezit curiozitatea istoricilor, dar și pe a cercetătorilor și savanților… din toate timpurile. De la Roger Bacon la Francis Bacon, de la Albert cel Mare la Isaac Newton, mulți dintre filosofii de primă mărime au avut și o reputație de alchimiști.

Ce căutau ei? Ce este piatra filosofală? Este alchimia un parcurs experimental sau unul inițiatic? O filosofie alternativă, o viziune asupra lumii, o cosmologie sau o serie de rețete practice ascunse în spatele unui limbaj cu cheie? Ce diferențe există între ezoterismul alchimic și cel filosofic?

Secolul XX a construit o serie de lentile istoriografice diferite prin care s-a uitat la manuscrisele alchimice. Unii au căutat în ele simboluri și arhetipuri; eventual, chiar, reprezentări ale inconștientului colectiv (ca în faimoasele interpretări jungiene din Psihologie și alchimie, sau Mysterium coniunctionis). Mai nou, chimiști și istorici ai științei s-au apucat să refacă experimentele alchimice, găsind reacțiile chimice din spatele figurilor misterioase ale „leului verde” etc.

Aurora consurgens (Zürich, Zentralbibliothek, Ms. Rh. 172: Aurora consurgens
Attribution-NonCommercial 4.0 International (CC BY-NC 4.0)
(https://www.e-codices.unifr.ch/en/list/one/zbz/Ms-Rh-0172).)

Cum ne mai raportăm azi la alchimie? Ce ne aduce cunoașterea alchimiei pentru înțelegerea mai bună a istoriei științei sau a istoriei filosofiei? Iată ce vom discuta vineri, 11 septembrie, cu Georgiana Hedeșan (Oxford & Welcome Trust, London) și Oana Matei (UVVG, Arad). Moderatori: Dana Jalobeanu și Grigore Vida.

Pentru linkul la zoom email la dana.jalobeanu@gmail.com. Discuția va fi transmisă în direct pe canalul de youtube Cafeneaua filosofică. Mai jos un teaser.

Între Aristotel și Ptolemeu- privind către teologie, matematică și fizică

Anita Drella

Jacqueline Feke, Ptolemy in Philosophical Context: A Study of the Relationship Between Physics, Mathematics and Theology, 2009

Atunci când vorbim despre Ptolemeu, prințul astronomilor (astronomorum princeps) după cum îl numea Michael Mästlin, profesorul lui Kepler, nu poate să nu ni se ivească în minte sistemul geocentric ce-i poartă numele. După cum afirma Alexandre Koyre, întreaga gândire occidentală a fost în mod fundamental modelată  de cosmologia lui Aristotel și astronomia lui Ptolemeu.[1]

Continue reading Între Aristotel și Ptolemeu- privind către teologie, matematică și fizică

Filosoful întreprinzător

Dana Jalobeanu

Robinson Crusoe este o figură familiară în imaginarul modernilor. Toată lumea a auzit de el, toată lumea îl cunoaște (chiar dacă doar din interpretarea remarcabilă dar serios deforma(n)tă a lui Tom Hanks în Cast away). Cu toții ne-am simțit Robinson măcar o dată în viață: într-o excursie la munte în care ne-a prins vremea rea la un refugiu, fără lumină, căldură sau mâncare; într-o vacanță într-un loc izolat unde începi ziua cu tăiat lemne-cărat apă-făcut focul; sau în lunile din urmă, în carantină, izolați fiecare pe insula lui. Robinson, ca Don Quichote, ca „cei trei mușchetari” sunt personaje care s-au desprins de textul de plecare și trăiesc o viață a lor, adaptată contextului cultural și sensibilităților epocii. Puțină lume mai citește azi ediția originală. Deși am avea multe de învățat din ea.

Pagina de titlu a primei ediții. Daniel Defoe, Robinson Crusoe

Robinson Crusoe e considerat primul roman modern. Doar că, dacă vă uitați pe pagina de titlu a primei ediții, n-ați zice asta, nu? Povestea ne este prezentată ca o relatare de călătorie la prima mână. Numele lui Defoe nu apare nicăieri. Personaj și autor este Robinson Crusoe, marinar. Cam așa e și construită narațiunea; un Robinson bătrân și înțelepțit ne povestește aventurile vieții sale furtunoase, cu ispitele, căderile și reușitele ei. Din când în când, în poveste, mai intervine vocea unui Robinson tânăr; în fragmentele de jurnal, de pildă. Ficțiunea e frumos construită, special pentru a ne pune pe gânduri.

Continue reading Filosoful întreprinzător

Insula lui Robinson

Când a apărut, în 1719, romanul nu fusese încă inventat. Am putea spune, probabil, că Robinson Crusoe a contribuit substanțial la definirea acestui gen literar nou, care ne este, azi, atât de familiar.

A apărut anonim și a avut un succes imediat; patru ediții până la sfârșitul anului. Autorul, Daniel Defoe, ziarist, pamfletar, un om cu convingeri puternice (atât politice cât și religioase) nu era la prima lovitură de presă. Dar Robinson Crusoe i-a depășit până și lui așteptările. S-a transformat într-unul din acele mituri moderne care sunt atât de greu de explicat.

Continue reading Insula lui Robinson

Două idei fundamentale despre iubire și recuperarea sensului autentic al ideii de iubire creștină

Costel Cristian

Anders Nygren – Eros și Agape – Prefaceri ale iubirii creștine, trad. Wilhelm Tauwinkl, HUMANITAS, București, 2018.

Cu toții credem că știm ce este iubirea. Ea poate fi ușor de identificat, chiar dacă reprezintă o noțiune abstractă, dar v-ați fi gândit că sunt mai multe tipuri de iubire? Voi câte feluri de iubire cunoașteți? Eros și agape, prefaceri ale iubirii creștine scrisă de Anders Nygren, ne oferă o reprezentare inedită a evoluției sensului ideii creștine de iubire și cum s-a transformat ea de-a lungul istoriei, în relație cu ideea platoniciană a iubirii.

Continue reading Două idei fundamentale despre iubire și recuperarea sensului autentic al ideii de iubire creștină

Un manuscris găsit într-o sticlă

Dana Jalobeanu

Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, Humanitas, 2014

Imaginați-vă mărturia unui naufragiu scrisă de pe puntea de sus a Titanicului și încredințată, apoi, apelor mării. Cartea lui Stefan Zweig are ceva din sinceritatea și patetismul unui manuscris găsit într-o sticlă. Este mărturia personală a unui om căruia i-a ars casa, căruia i-au fost distruse și interzise cărțile, confiscate locurile de refugiu. A unui om care a trebuit să se mute din propria lui limbă în timp ce asista, tot mai nefericit, la scufundarea lumii pe care o cunoștea în apele furibunde ale unui ocean de barbarie. Astea sunt premisele Lumii de ieri, o carte de memorii al cărei personaj principal este… Europa. Europa sfârșitului de secol XIX, colorată în tonurile de aur stins ale nostalgiei; și Europa dinamică, explozivă, creatoare,  dar vai, atât de fragilă, a începutului de secol XX. Europa Habsburgilor și a Vienei imperiale,  dar și cea a avangardei filosofice și artistice, a estabslihmentului, dar și a contestatarilor. Lumea de ieri are ceva din eleganța trăsurilor cu cai, ceva din aerul cosmopolit al transatlanticelor cu care autorul călătorește la New York, în India, în Brazilia; dar și din spiritul critic și contestatar al revoluțiilor de tot felul, cel puțin al acelora dintre ele care reușesc să se mențină în limitele luptei de idei.

Continue reading Un manuscris găsit într-o sticlă

GEB. O explorare atipică a cunoașterii

Aida Șmalbelgher

Douglas R. Hofstadter, Gödel, Escher, Bach. Brilianta Ghirlandă Eternă, Editura Humanitas, București, 2015.

„Gödel, Escher, Bach. Brilianta Ghirlandă Eternă”, de Douglas R. Hofstadter, este o carte care își găsește cu greu locul pe rafturile librăriilor datorită complexității temelor abordate. O carte ideală pentru „copiii mari” care caută provocări intelectuale și extinderea orizonturilor gândirii, a conceptualizării și a imaginației. La o astfel de carte poți reveni oricând cu toată încrederea că vei primi un mic antrenament intelectual pentru generarea unor idei și întrebări noi.

Continue reading GEB. O explorare atipică a cunoașterii

Magic as a historiographic category

Dana Jalobeanu

What is Renaissance magic? What connects the seemingly very different enterprises of Marsilio Ficino (De vita libri tres), Cornelius Agrippa, Giordano Bruno (De vinculis), Giovan Battista della Porta (Magia naturalis) and Francis Bacon? In what sense their projects of a natural magic are about the same thing?

One proposal to answer this question was formulated more than 30 years ago by Ioan Petru Culianu’s book, Eros and Magic in the Renaissance. A book widely read but also very much contested by the experts. A book that still makes a very good reading today. Culianu’s proposal is to treat magic as a historiographic category. And to define it as a science of manipulating the contents of the imaginary. Or a set of sciences, since Culianu talks rather about a cluster of Renaissance sciences of the imaginary which contains not only natural (and demonic) magic, but also sciences such as the art of memory, divination, astrology etc.

What are the advantages and disadvantages of re-reading Renaissance authors with the help of this historiographic category? And in what way is Culianu’s “magic” useful to the historian of science (or the intellectual historian) today?

Join us on Friday, 31 of July, 8 pm (Bucharest time). On zoom and live on the youtube channel Cafeneaua filosofica. For the zoom link email me: dana.jalobeanu@gmail.com.

Below a trailer – as a teaser for Friday.