Întoarcerea lui Platon

Istoria filosofiei e plină de povești frumoase. Dar parcă niciuna nu e mai spectaculoasă decât povestea întoarcerii lui Platon în Europa, după secole de absență. E o poveste care are toate ingredientele romanelor de succes: o legendă, suspans, paradoxuri, personaje la limita incredibilului, idei strălucitoare și happy end. Să vorbim, pe rând, despre ele.

Partea irațională a Revoluției științifice

Cred că nu am înțeles niciodată frumusețea științei moderne până când am citit cartea lui Michael Strevens, „The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science”[1]. Vreme de trei sute și ceva de pagini, am călătorit cu Eddington în Brazilia și pe insula Pricipe măsurând curbura luminii la ecplisă, am făcut alchimie cu Newton în grădina lui de la Trinity College, Cambridge, am desenat neuroni împreună cu Santiago Ramon y Cajal și am aflat cum s-ar fi terminat “Romeo și Julieta” dacă ar fi fost scrisă de Francis Bacon. Aproape l-am infirmat pe Popper și aproape am demontat paradigmele lui Kuhn în demersul curajos de a stabili ce face posibilă știința modernă așa cum o cunoaștem azi și am cerut socoteală secolelor de filosofie naturală pentru întârzierea cu care a apărut Revoluția Științifică. Iar până la finalul celor trei sute de pagini, am realizat cu adevărat însemnătatea colosalului corp de cunoaștere produs de știința modernă, pe care atât de adesea îl ignorăm sau îl punem la îndoială.

O poveste despre manuscrise, biblioteci și atomi

„Nu știu că le aducem ciuma?” i-ar fi spus Freud lui Jung „în momentul în care acostau în portul New York pentru a primi ovațiile admiratorilor lor americani”[1]. Nu doar psihanaliza s-a răspândit „ca ciuma” – ne spune cartea lui Greenblatt – ci și ....atomismul. Un manuscris pierdut, redescoperit, copiat și re-copiat a cucerit Europa în zorii Renașterii. Provocând-o, poate.

Privindu-l pe Lucrețiu prin ochii unui renascentist

„Dacă ți s-ar spune că citind cartea aceasta, vei ajunge în infern, ai continua să o citești?” Cartea Adei Palmer, Reading Lucretius in the Renaissance, ni se deschide cu această întrebare, întrebare peste care inițial putem trece cu vederea nepăsători. Însă îi vom simți cu adevărat greutatea abia spre finalul cărții. Dacă vrem totuși să ne aventurăm în paginile acestei lucrări trebuie, cred eu, să lăsăm la intrare toate prejudecățile și ideile pe care le avem. Ceea ce Ada Palmer ne propune este un Lucrețiu construit din diferitele perspective ale editorilor, studenților, lingviștilor și în fine cititorilor renascentiști.

Descartes nu a spus…

Există prejudecata că despre moderni nu se prea mai poate spune mare lucru. Ce se mai poate spune nou despre Descartes? Studiile carteziene se adună mormane, cărțile de popularizare s-au scris, există chiar câteva cărți „de aventuri” având în prim plan formarea tânărului Descartes sau prematura și oarecum suspecta lui dispariție, la doar 50 de ani, după o călătorie în îndepărtata Lapoine. Dar între biografia de tinerețe, învăluită în mister și aventura de maturitate, când pleacă în Suedia să o învețe filosofie pe regina Cristina, găsim, până la urmă, autorul de manual, filosoful care a întemeiat modernitatea, primul și cel mai sistematic dintre moderni. Despre acest Descartes nu se prea mai poate spune mare lucru. Nu?

„Fine tuning” the profetic history: or how a skilled Cambridge theologian became Isaac Newton

Recent years saw a remarkable revival in the field of Newton studies: new books on Newton’s method, on Newton’s empiricism, on Newton’s biblical studies or on the strange fate and destiny of Newton’s manuscripts. Now, Rob Illiffe offers to general public a new and quite exciting biography of the strange scholar who spent decades perusing treatises of alchemy and theology, dabbled in prophecy and numerology, experimented with light, poisoned himself with mercury and managed to become, at the end of his life, the universally acclaimed scientist of the modern era. 

E timpul să primim cu adevărat evoluția în școli. O pledoarie

Doru Căstăian Indiferent că sunteți mai tineri sau mai în vârstă, cu siguranță nu ați avut ocazia să studiați în școală în mod corect ansamblul de idei cunoscut îndeobște sub numele de evoluționism. Nu există o teorie unitară a evoluției. Cadrul evoluționist este astăzi un câmp viu și polemic, ca mai toate domeniile științei veritabile. … Continue reading E timpul să primim cu adevărat evoluția în școli. O pledoarie

Despre epidemii și istoria care se repetă

Istoria se poate povesti în multe feluri. Și din fiecare avem de învățat. Căci, desigur, prima lecție a istoriei este că nu suntem originali. Că ideile, argumentele, fricile și bucuriile noastre sunt de o monotonie deprimantă. Luați teoriile conspiraționiste pe tema „vaccinurile atacă creierul” – le veți găsi în articolele de presă și în cărțile secolului al XIX-lea; în primele emisiuni de radio sau televizate din secolul XX. Și atunci, și acum, vor mai scăpa din ele și în presa științifică; urmate de retractări (în care nimeni nu crede) și scandaluri, de excluderi din profesie și de popularitatea obținută în afara specializării pe alte căi. Sau luați imaginile cu lideri politici care se vaccinează în direct la televizor, pentru a încuraja populația. La începutul secolului al XVIII-lea, fără televizor, dar amplu reflectată în presa de atunci, o parte dintre membrii casei regale britanice, la încurajarea unei prințese care fusese bine educată de filosofi, își inoculau copiii cu o proto-variantă de vaccin împotriva variolei (procedura se numește variolare).

Naturalism reloaded: how do we construct our world

In the second half of the 20th century naturalism became one of the main points of view embraced by philosophers in multiple fields, from metaphysics to philosophy of mathematics and philosophy of science. In philosophy of science naturalism was often associated with the endeavour to explain scientifically our capacities of doing science and, at the same time, the epistemic normativity involved in sciences. Joseph Rouse’s book makes a step furhter by trying to eliminate the last remaining bastions of a transcendental, metaphysical or theological point of view regarding conceptual normativity.