Când am început Cafeneaua filosofică, în primăvara lui 2020, în plin lockdown, „insula zoom” ne apărea ca un spațiu providențial; locul în care putem fugi de-acasă, în care ne putem întâlni și discuta, împărtășind experiențele noastre de prizonieri. Nici nu ne trecea prin cap că acest mediu decorporalizat va deveni spațiul experienței noastre zilnice pe … Continue reading Cui i-e frică de școala online?
Organizarea spațiului ne spune foarte multe despre ce știe și ce poate o societate. Multe societăți tradiționale sunt organizate la fel: centrul e în satul nostru, ceilalți sunt dincolo. Și dincolo stă străinul și barbarul. Cel de care trebuie, poate să ne ferim. Căci dincolo e altfel. Spațiul nu e omogen – între al nostru și al celorlalți există granițe care marchează adesea o distincție între ordine și dezordine, între grec și barbar, între cultura ogorului strămoșesc lucrat cu grijă și jungla lui hic sunt leones.
Cu toții am auzit lucruri despre doctrina epicureicilor însă puțini știm cât de mult i-a influențat pe filosofii moderni. Ideea pe care o regăsim în această lucrare este cu adevărat captivantă: epicureicii înrâuresc filosofia modernă, însă ideile lor ajung cu aceasta să ne influențeze și pe noi. Filosofia modernă își găsește în ideile epicureicilor o structură pe care să își articuleze propriile teze. Deși lucrarea, nu este adecvată pentru cercetători, ea reușește să stimuleze în cititor noi idei de cercetare.
Auzim deseori în jurul nostru că, deși societatea noastră cunoaște un progres tehnologic și economic, noi, oamenii, tindem să fim mai puțin fericiți ca înainte. Progresul pare să aibă ca efect secundar o încărcare emoțională tot mai presantă și tot mai greu de dus. De aici ceea ce vedeți și voi: popularitatea în creștere a celor mai diverse terapii de gestionare a emoțiilor. Inclusiv a stoicismului.
Cartea lui Barton mi-a pus în față o serie de surprize neașteptate, începând cu modul în care a fost scrisă, proaspăt și modern – pe care nu l-am aștepta în mod firesc de la un studiu istoric erudit, și continuând cu dezvoltarea unei perspective contextualist-istorice a Bibliei, care ne demonstrează ce anume știm la ora actuală despre originile textelor scripturare. De altfel Barton a reușit să-mi răspundă, într-un mod fascinant, la întrebări precum: care este proveniența acestor texte? Cum și de cine au fost ele asamblate? Cine a decis ce texte intră în Cartea Sfântă? Dar sunt și întrebări care fac subiectul unor dezbateri istorice interminabile, de pildă cum văd cele două mari culturi creștine, iudaismul și creștinismul textele veterotestamentare și neotestamentare care formează Biblia? Barton admite că în acest caz avem de-a face cu un subiect controversat, căci mulți interpretează Biblia ca pe un text unitar cu o desfășurare liniară, în timp ce alții o văd ca pe un ansamblu de părți aflate adesea în conflict (ca de pildă Vechiul și Noul Testament). Pe de altă parte, un răspuns clar pe care l-ar accepta orice erudit sau partizan al vreunei dogme creștine, ar fi că biblia reprezintă izvorul din care s-a format ceea ce numim astăzi creștinism și iudaism, iar John Barton ne arată în cartea sa, că Biblia este mai mult decât cartea fondatoare a identității noastre istorico-religioase.
Lucrarea pe care o voi prezenta în cele ce urmează cuprinde o serie de eseuri legate împreună sub numele de Angels in Medieval Philosophical Inquiry, lucrare realizată de treisprezece profesori și cercetători de la cele mai renumite universități din întreaga lume. Ceea ce au în comun fiecare dintre cele treisprezece eseuri este faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „care este rolul îngerilor în cercetarea filosofică?”
Contemporanii noștri privesc știința și religia în termeni mai curând antitetici. E o viziune cu o lungă istorie, dar nu e neapărat corectă, mai ales dacă privim la scara corectă. Căci religia și știința sunt de multă vreme discipline esențiale ale formării noastre intelectuale; cam din Evul Mediu, dacă nu și mai de demult. Așa că e legitim, poate, să ne întrebăm, dacă religia și cunoașterea științifică sunt creații intelectuale distincte, care au evaluat în paralel, sau produse intelectuale care au evoluat împreună, potențându-se, reciproc. Asta dacă nu cumva vedem o relație generativă, o știință care se dezvoltă din religie. Am putea oare spune că emerge dintr-o interpretarea teologică a lumii? Că fără teologie știința modernă n-ar fi existat?
Antichitatea târzie este eclectică. Îl citește pe Platon prin Aristotel și adaugă „la pachet” Plotin, Porfir, Pitagora, eventual și puțin stoicism. La fel este Renașterea, ba chiar și modernitatea timpurie. Filosofii par dispuși să creadă că adevărul e unul și că filosofia l-a văzut din diferite unghiuri, fiecare școală descoperind câte puțin, ridicând câte un colț din vălul aparențelor. Că, mai devreme sau mai târziu, vom putea asambla din aceste viziuni limitate și mici fragmente de adevăr filosofii vor asambla, ca într-un puzzle, bucăți tot mai mari din lumea „așa cum e cu adevărat.”
O singură școală filosofică a fost mereu exclusă de la această întreprindere eclectic-colaborativă. O singură școală filosofică a fost mereu identificată ca cea de la care nu se poate lua nimic. A fost, mereu, „cealaltă filosofie”.
Istoria filosofiei e plină de povești frumoase. Dar parcă niciuna nu e mai spectaculoasă decât povestea întoarcerii lui Platon în Europa, după secole de absență. E o poveste care are toate ingredientele romanelor de succes: o legendă, suspans, paradoxuri, personaje la limita incredibilului, idei strălucitoare și happy end. Să vorbim, pe rând, despre ele.
Cred că nu am înțeles niciodată frumusețea științei moderne până când am citit cartea lui Michael Strevens, „The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science”[1]. Vreme de trei sute și ceva de pagini, am călătorit cu Eddington în Brazilia și pe insula Pricipe măsurând curbura luminii la ecplisă, am făcut alchimie cu Newton în grădina lui de la Trinity College, Cambridge, am desenat neuroni împreună cu Santiago Ramon y Cajal și am aflat cum s-ar fi terminat “Romeo și Julieta” dacă ar fi fost scrisă de Francis Bacon. Aproape l-am infirmat pe Popper și aproape am demontat paradigmele lui Kuhn în demersul curajos de a stabili ce face posibilă știința modernă așa cum o cunoaștem azi și am cerut socoteală secolelor de filosofie naturală pentru întârzierea cu care a apărut Revoluția Științifică. Iar până la finalul celor trei sute de pagini, am realizat cu adevărat însemnătatea colosalului corp de cunoaștere produs de știința modernă, pe care atât de adesea îl ignorăm sau îl punem la îndoială.
