Ce mai citim

Raluca Bujor

O poveste

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Narațiunea propriu-zisă începe cu o întrebare adresată în chip „naiv” preotesei lui Apollo de către Chairephon: este cineva mai înțelept decât Socrate?, se întreba acesta nerăbdător în incinta templului, 21a. Privită critic, afirmația lui Chairephon ascunde în faldurile ei un înțeles cât se poate de serios, întrucât se referă în mod esențial la noțiunea de „înțelepciune”, sophia în textul grec. Într-adevăr, identificarea celui mai înțelept om presupune vehicularea implicită a unui anume sens al înțelepciunii ca atare, o poziție prealabilă cu privire la întrebarea „ce este sophia?”. Trebuie să știm ce este cea din urmă pentru a putea ulterior identifica persoana ce întrupează respectiva cunoaștere, înțelepciune, știință.

Or, în Apologie, întâlnim patru instanțe care propun un sens pentru sophia: oracolul, cetatea în ansamblul ei, acuzatorii vechi ai lui Socrate și Socrate însuși. În chip nefericit însă, cu excepția vechilor acuzatori, nici unul dintre aceste înțelesuri nu este explicit cu privire la „obiectul” înțelepciunii: este oare vorba de o cunoaștere ce viza natura, de o anume pricepere în diverse practici, de orientarea mai degrabă etică în viață? Oricum ar sta lucrurile, la capătul povestirii închipuite de Platon, sensul dat de Socrate înțelepciunii proprii va face corp comun cu cel atribuit oracolului, cetatea se va dovedi a fi în mod radical într-o stare de autoamăgire, iar vechii acuzatori, niște calomniatori ce-i atribuiau fără nici un fundament empiric studiul cerului și al profunzimilor pământului (19b).

Enigma

Totul începe însă cu enigma delfică ce afirma că „nimeni nu este mai înțelept [decât Socrate]”, 21a. În primul rând, ne putem întreba de la bun început de ce această propoziție a constituit pentru Socrate o „enigmă”? Pentru noi astăzi, e drept, ea poate fi interpretată în cel puțin două moduri, fiind astfel ambiguă:

1. fie Socrate este cel mai înțelept, dar, în același timp, și ceilalți sunt, doar că mai puțin – caz în care am avea de-a face cu o ierarhie pozitivă a cunoașterii de care dispuneau în acele vremuri vechii greci, ierarhie culminată de însuși Socrate;
2. fie nici Socrate, nici ceilalți nu sunt înțelepți, scara sau ierarhia mărturisită de oracol fiind de fapt una negativă. În acest al doilea caz, Socrate câștigă premiul I nu atât în virtutea unei științe pozitive ce i-ar fi aparținut, ci tocmai fiindcă era singurul care își realiza propria ignoranță („știu că nu știu”).

Narațiunea Apologiei înclină, până la urmă, balanța către acest al doilea sens. În orice categorie de înțelepți populari s-ar fi mișcat (oameni politici, poeți sau artizani), Socrate a găsit mereu un rest în știința lor și o împotrivire a acestora în a-l recunoaște ca atare: cazul cel mai dramatic este al poeților și al artizanilor care, deși în mod evident aveau acces fie la o formă de inspirație, fie la o anume pricepere, un savoir-faire, extindeau neînțelept cunoașterea lor limitată și asupra subiectelor „cele mai însemnate”, 22d, picând astfel testul socratic.

Revenind, oracolul a constituit pentru Socrate o enigmă: deși era uzual ca Pythia să se exprime într-o manieră obscură, totuși nedumerirea socratică se înrădăcinează în altceva decât în această obișnuință culturală.

Ulterior primirii sentenței proferate la Delphi, Socrate rămâne timp îndelungat într-o stare de aporie, 21b-c. Platon nu oferă însă nici o explicație pentru a explica apariția întocmai a acestei stări de nedumerire. Socrate ar fi putut la fel de bine accepta fără ezitare răspunsul laudativ al Pythiei, mergând fericit acasă, încununat de zeu drept omul cel mai înțelept în viață; dar nu o face, dimpotrivă. La primirea enigmaticului oracol se simte aruncat la rândul său într-o enigmă de proporții: „Auzind eu acele lucruri, am început să mă gândesc astfel: « Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc? Eu îmi dau seama că nu sunt înțelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gândi când spune că eu sunt cel mai înțelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte; doar nu-i e îngăduit ». Și multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună; apoi, greu de tot, m-am hotărât să cercetez lucrul cam în felul următor: m-am dus la unul dintre cei care erau socotiți înțelepți, pentru ca acolo, mai degrabă decât oriunde, să dezmint oracolul și apoi să-i arăt Zeului: « Omul acest e mai înțelept decât mine, în timp ce tu ai spus că eu aș fi ».”, 21b.

Oracolul aduce așadar cu sine o situație de criză, întreaga coerență cu sine a lui Socrate fiind pusă sub semnul întrebării: acesta nu se considera savant nici în mică, nici în mare măsură, dar iată că zeul îl indică nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai înțelept. Apare astfel o teribilă tensiune între ceea ce eu-ul știe și ceea ce un plan ontologic superior afirmă: într-un anumit sens, ulterior acestui oracol, cunoașterea lui Socrate cu privire la sine (și implicit cu privire la ce înseamnă a fi înțelept) nu mai poate rămâne privată, ci trebuie să își caute propria confirmare sau infirmare în afară. Tăunul (30e) primordial, dacă vrem, este însuși zeul, iar „victima” sa, Socrate, deși, e drept, una cât se poate de trează de la bun început.

Cetatea ca teren de joacă

Deja prin structura inițială a întrebării lui Chairephon, Socrate era pus într-un raport cu ceilalți, însă cu atât mai mult în virtutea deciziei sale de a chestiona răspunsul preotesei de la Delfi și de a găsi pe cineva mai înțelept decât el, se găsește „aruncat” în cetate și expus posibilelor reacții ostile la iscodirile sale cu privire la sensul curajului, al dreptății, al virtuții sau pietății.

Cu alte cuvinte, cetatea este adusă în chip ingenios în joc tocmai ca teren de rezolvare a enigmei oracolului, respectiv a aporiei socratice. Confruntarea celor reputați pentru sophia lor este prezentată de Platon nu atât drept un capriciu malițios sau resentimentar al lui Socrate (cum va spune Nietzsche), ci drept o urmare a încercării acestuia de a respinge oracolul.

Sub condeiul lui Platon, ceea ce bunul său prieten va fi cucerit cu prețul deloc neglijabil al unui proces este tocmai certificarea, atestarea ca formă de înțelepciune în spațiul cetății a necunoașterii umane, de pildă cu privire la „cele mai însemnate” lucruri (este acesta un mesaj protokantian cu privire la limitele rațiunii omenești?). Or, nimic nu era mai greu de înghițit pentru o cultură iubitoare de faimă, glorie și strălucire în ochii celorlalți decât negativitatea, ezitarea, interogativitatea acestui bizar Socrate care făcuse din dialog un spațiu de încercare a persoanelor implicate mai aprig decât orice Olimpiadă.

Întrebările care rămân

Ce legătura au însă toate acestea cu filosofarea? Căci Socrate afirma răspicăt în Apărare: „câtă vreme voi mai avea suflare în mine și voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filozofez și să vă îndemn, precum și să atrag atenția mereu oricui mi-ar ieși în cale, spunându-i după obicei (…)”, 29d. Mai mult, de ce odată admisă pertinența oracolului primit, Socrate continuă să interpeleze pe oricine îi ieșea în cale, fie el autohton sau străin, și să îi pună public în evidență propria ignoranță (23a-b)?