De la atributele divine la conceptele științei moderne

Contemporanii noștri privesc știința și religia în termeni mai curând antitetici. E o viziune cu o lungă istorie, dar nu e neapărat corectă, mai ales dacă privim la scara corectă. Căci religia și știința sunt de multă vreme discipline esențiale ale formării noastre intelectuale; cam din Evul Mediu, dacă nu și mai de demult. Așa că e legitim, poate, să ne întrebăm, dacă religia și cunoașterea științifică sunt creații intelectuale distincte, care au evaluat în paralel, sau produse intelectuale care au evoluat împreună, potențându-se, reciproc. Asta dacă nu cumva vedem o relație generativă, o știință care se dezvoltă din religie. Am putea oare spune că emerge dintr-o interpretarea teologică a lumii? Că fără teologie știința modernă n-ar fi existat?

Cealaltă filosofie

Antichitatea târzie este eclectică. Îl citește pe Platon prin Aristotel și adaugă „la pachet” Plotin, Porfir, Pitagora, eventual și puțin stoicism. La fel este Renașterea, ba chiar și modernitatea timpurie. Filosofii par dispuși să creadă că adevărul e unul și că filosofia l-a văzut din diferite unghiuri, fiecare școală descoperind câte puțin, ridicând câte un colț din vălul aparențelor. Că, mai devreme sau mai târziu, vom putea asambla din aceste viziuni limitate și mici fragmente de adevăr filosofii vor asambla, ca într-un puzzle, bucăți tot mai mari din lumea „așa cum e cu adevărat.”

O singură școală filosofică a fost mereu exclusă de la această întreprindere eclectic-colaborativă. O singură școală filosofică a fost mereu identificată ca cea de la care nu se poate lua nimic. A fost, mereu, „cealaltă filosofie”.

Întoarcerea lui Platon

Istoria filosofiei e plină de povești frumoase. Dar parcă niciuna nu e mai spectaculoasă decât povestea întoarcerii lui Platon în Europa, după secole de absență. E o poveste care are toate ingredientele romanelor de succes: o legendă, suspans, paradoxuri, personaje la limita incredibilului, idei strălucitoare și happy end. Să vorbim, pe rând, despre ele.

Partea irațională a Revoluției științifice

Cred că nu am înțeles niciodată frumusețea științei moderne până când am citit cartea lui Michael Strevens, „The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science”[1]. Vreme de trei sute și ceva de pagini, am călătorit cu Eddington în Brazilia și pe insula Pricipe măsurând curbura luminii la ecplisă, am făcut alchimie cu Newton în grădina lui de la Trinity College, Cambridge, am desenat neuroni împreună cu Santiago Ramon y Cajal și am aflat cum s-ar fi terminat “Romeo și Julieta” dacă ar fi fost scrisă de Francis Bacon. Aproape l-am infirmat pe Popper și aproape am demontat paradigmele lui Kuhn în demersul curajos de a stabili ce face posibilă știința modernă așa cum o cunoaștem azi și am cerut socoteală secolelor de filosofie naturală pentru întârzierea cu care a apărut Revoluția Științifică. Iar până la finalul celor trei sute de pagini, am realizat cu adevărat însemnătatea colosalului corp de cunoaștere produs de știința modernă, pe care atât de adesea îl ignorăm sau îl punem la îndoială.

O poveste despre manuscrise, biblioteci și atomi

„Nu știu că le aducem ciuma?” i-ar fi spus Freud lui Jung „în momentul în care acostau în portul New York pentru a primi ovațiile admiratorilor lor americani”[1]. Nu doar psihanaliza s-a răspândit „ca ciuma” – ne spune cartea lui Greenblatt – ci și ....atomismul. Un manuscris pierdut, redescoperit, copiat și re-copiat a cucerit Europa în zorii Renașterii. Provocând-o, poate.

Privindu-l pe Lucrețiu prin ochii unui renascentist

„Dacă ți s-ar spune că citind cartea aceasta, vei ajunge în infern, ai continua să o citești?” Cartea Adei Palmer, Reading Lucretius in the Renaissance, ni se deschide cu această întrebare, întrebare peste care inițial putem trece cu vederea nepăsători. Însă îi vom simți cu adevărat greutatea abia spre finalul cărții. Dacă vrem totuși să ne aventurăm în paginile acestei lucrări trebuie, cred eu, să lăsăm la intrare toate prejudecățile și ideile pe care le avem. Ceea ce Ada Palmer ne propune este un Lucrețiu construit din diferitele perspective ale editorilor, studenților, lingviștilor și în fine cititorilor renascentiști.

Descartes nu a spus…

Există prejudecata că despre moderni nu se prea mai poate spune mare lucru. Ce se mai poate spune nou despre Descartes? Studiile carteziene se adună mormane, cărțile de popularizare s-au scris, există chiar câteva cărți „de aventuri” având în prim plan formarea tânărului Descartes sau prematura și oarecum suspecta lui dispariție, la doar 50 de ani, după o călătorie în îndepărtata Lapoine. Dar între biografia de tinerețe, învăluită în mister și aventura de maturitate, când pleacă în Suedia să o învețe filosofie pe regina Cristina, găsim, până la urmă, autorul de manual, filosoful care a întemeiat modernitatea, primul și cel mai sistematic dintre moderni. Despre acest Descartes nu se prea mai poate spune mare lucru. Nu?

„Fine tuning” the profetic history: or how a skilled Cambridge theologian became Isaac Newton

Recent years saw a remarkable revival in the field of Newton studies: new books on Newton’s method, on Newton’s empiricism, on Newton’s biblical studies or on the strange fate and destiny of Newton’s manuscripts. Now, Rob Illiffe offers to general public a new and quite exciting biography of the strange scholar who spent decades perusing treatises of alchemy and theology, dabbled in prophecy and numerology, experimented with light, poisoned himself with mercury and managed to become, at the end of his life, the universally acclaimed scientist of the modern era. 

E timpul să primim cu adevărat evoluția în școli. O pledoarie

Doru Căstăian Indiferent că sunteți mai tineri sau mai în vârstă, cu siguranță nu ați avut ocazia să studiați în școală în mod corect ansamblul de idei cunoscut îndeobște sub numele de evoluționism. Nu există o teorie unitară a evoluției. Cadrul evoluționist este astăzi un câmp viu și polemic, ca mai toate domeniile științei veritabile. … Continue reading E timpul să primim cu adevărat evoluția în școli. O pledoarie