Ce mai citim

Dana Jalobeanu

Vineri, 22 martie, vom vorbi despre Giordano Bruno: filosof, poet, reformator, magician, eretic. A fost ars pe rug în 17 februarie, 1600, în Campo del Fiori, la Roma. Secolul al XIX-lea l-a transformat într-un martir al științei moderne. Procesul lui Bruno a ajuns să se suprapună, în imaginarul colectiv, cu procesul lui Galileo Galilei. Însă cei doi au prea puțin în comun, în afara susținerii acordate teoriei lui Copernicus. Bruno este o personalitate complexă şi fascinantă, specialist într-o serie de arte astăzi uitate, ca arta memoriei care-l face celebru în epocă. Bruno scrie o serie de tratate de magie şi este intens preocupat de teoria şi practica „Marii arte” (o combinaţie de divinaţie, astrologie, alchimie, magie etc.).

După părerea lui Francis Yates, Giordano Bruno a renunțat nu doar la rasa de călugăr dominican, ci chiar la creştinism, propunând mai mult sau mai puţin deschis înlocuirea acestuia cu o altă religie, eliberată de antropomorfismul tuturor religiilor de până acum. În sfârşit, Giordano Bruno este un reformator al cunoaşterii dar şi un agitator al spiritelor: străbate Europa de la un capăt la altul cu un mesaj care îl plasează mereu în centrul unor dispute pe care le întreţine cu un talent de pamfletar rar întâlnit. E când favoritul suveranilor, când proscris și fugar, hăituit de autoritățile zilei. E mereu pe drumuri, iar spre sfârșitul vieții, Europa ajunge să fie prea mică (și prea provincială) pentru teoriile și proiectele lui de reformă.

Tot ce ține de Bruno are un aer de roman de aventuri: Dialogurile italiene apar la Londra, între 1584 și 1585, dar poartă pe pagina de gardă date false și nume de tipografi inventați. Despre dedicațiile lui Bruno se pot scrie monografii: ele pendulează mereu între satiră și utopie. Volumele succesive conturează un mare proiect de reformă morală, filosofică, cosmologică și teologică. Bruno ne spune că lumea, care trece prin cicluri succesive de decădere şi regenerare, se află, în prezent, în momentul în care, din străfundurile cele mai îngrozitoare decăderi, va renaşte din nou. Iar Giordano Bruno, Nolanul, va fi profetul acestei renașteri.

Tema unei mari renovatio nu e nouă: o regăsim la mulți gânditori ai veacului al XVI-lea.  Ce are Bruno în plus este o mare putere de a imagina în scris, în reprezentări extraordinar de vii, felul în care se va petrece această reformă. Alungarea bestiei triumfătoare (Spaccio della bestia triomfante) descrie o „reformă a cerurilor”, momentul în care vechiul panteon al zeilor antici ajunge să fie înlocuit cu „zeii adevăraţi”, neantropomorfi, corespunzători „adevăratei” alcătuiri a universului.

Acum Jupiter se gândeşte la ziua judecăţii, căci sorocul de 36 000 de ani sau pe-aproape, cum s-a dat de veste, bate la uşă; iar schimbarea anului lumii ameninţă să aducă la putere un alt Coelius, atât din pricina schimbării provocate de mişcarea de trepidaţie cât şi din aşezarea planetelor unele faţă de altele şi din ciclul lor, amândouă nemaivăzute şi nemaiauzite. (vol. IV, 39)

Dialogurile lui Bruno sunt uluitor de libere în exprimare şi pline de idei care nu aveau cum să nu fie considerate periculoase. Se pare că, în timpul procesului, Bruno s-ar fi apărat spunând că scrierile sale se referă exclusiv la o reformă a filosofiei, la o înlocuire a aristotelianismului tradițional cu altceva, mai aproape de adevăr. Cititorul Dialogurilor italiene se lovește însă, la tot pasul,  de pasaje în care se vede că reforma anunțată la tot pasul are dimensiuni cosmice și teologice; că vizează o renovatio a întregii persoane umane și a raporturilor acesteia cu divinitatea. Bruno, de altfel, recunoaște deschis că ceea ce propune este periculos. Căci, ne spune el:

„Dacă eu…aş mâna plugul ori aş paşte oile, de-aş cultiva zarzavat ori aş cârpi haine, nimeni n-ar căta la mine, puţini ar observa că exist, doar unu-doi m-ar beşteli şi lesne le-aş plăcea tuturor. Eu, în schimb, trag brazdă în ogorul naturii, mă străduiesc să pasc sufletele, năzuiesc să cultiv mintea şi făuresc straie iscusite intelectului, şi atunci iată că oricine mă zăreşte mă ameninţă, oricine mă vede tabără pe mine, oricine mă ajunge mă muşcă, oricine mă înhaţă mă sfâşie…” (Despre infinit, univers şi lumi, Epistolă introductivă, adresată strălucitului domn Michel de Castelnau, p. 15)

Proiectul de reformă ne este prezentat ca începând cu o „răsucire” a minții, chemată să contemple dimensiunile reformei. Bruno vorbeşte în termeni de decădere, criză, renovatio, iar perspectiva nu este cea a pământenilor ci a vechilor zei ai Olimpului; marea transformare a lumii este o renovatio în care zeii (credinţele tradiţionale ale oamenilor?) au primii de suferit.

 „Zeiţa Dreptate, zeiţa Cumpătare, zeiţa Adevăr, zeiţa Mnemosine, zeiţa Sofia şi alţi zei şi zeiţe au fost izgoniţi nu doar din cer, ci şi chiar de pe pământ: iar în locul lor, în măreţe palate ridicate de Providenţă pentru a le fi lăcaş, aflăm acum delfini, capre, corbi, şerpi şi alte scârnăveli, prostii, mofturi şi uşurătăţi” (vol. IV, 57)

În acest context, Jupiter cheamă zeii la reformă morală – singura care poate „salva” lumea. Dialogul capătă astfel ecouri profetice:

„Să ne convertim la dreptate, căci depărtându-ne de ea, ne-am îndepărtat de însăşi fiinţa noastră în aşa măsură încât nu mai suntem zei, nu mai suntem noi înşine. Să revenim aşadar la ea dacă vrem să redevenim noi. Rânduiala şi calea acestei îndreptări ne cer să începem scuturând de pe umerii noştri greaua povară a greşelilor care ne apasă; să dăm apoi la o parte din faţa ochilor noştri vălul subţire de nelimpezime care ne împiedică să vedem; să ne eliberăm sufletele de iubirea de sine care ne îngreunează; să alungăm de la noi toate gândurile deşarte care ne împovărează; să fim gata să dărâmăm marea maşinărie a greşelilor şi marea zidire a stricăciunii care ne stau în drum şi ne împiedică trecerea; să stârpim ; să nimicim pe cât se poate prăznuirile şi trofeele isprăvilor noastre ruşinoase, pentru ca dinaintea tribunalului dreptăţii să arătăm o adevărată căinţă pentru păcatele noastre trecute. Haideţi, o, zei, haideţi cu toţii să alungăm din cer aceste năluci, aceste întrupări şi istorii ale lăcomiei, dezmăţului, hoţiei, furiei, ciudei şi ruşinii noastre; piară cât mai repede această noapte întunecată şi mohorâtă a greşelilor noastre, căci frumoasa auroră a noii zile a dreptăţii ne cheamă la ea; să ne pregătim să apărem în faţa soarelui ce stă să răsară nu spurcaţi precum suntem acum. Trebuie să ne curăţăm şi să redevenim frumoşi; şi nu doar noi înşine, căci şi încăperile şi lăcaşurile noastre trebuie să fie curate şi neîntinate; trebuie să ne curăţim şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Să ne pregătim, vreau să zic, mai întâi în cerul acela care se află în spiritul nostru, şi doar apoi în acesta material şi perceptibil care ni se înfăţişează ochilor.” (vol. IV, 61-2)

Scenariul tuturor Dialogurilor italiene e teatral și spectaculos; în fiecare dintre ele, Bruno construieşte o ficţiune menită să fascineze și să trezească imaginația. În acelaşi timp, așa cum a fost adesea remarcat, dialogul este şi o formă literară care se auto-protejează: numai cei puţini, numai cei aleşi vor înţelege cu adevărat despre ce este vorba. Ceilalţi vor rămâne să contemple nedumeriţi masca personajelor sau se vor supăra şi vor arunca cu pietre (o temă recurentă în scrierile lui Bruno). Selecţia discipolilor care vor beneficia de marea reformă a cunoaşterii, alegerea celor vrednici de utopia filosofică aflată în construcţie aici este un proces complicat de hermeneutică: dialogul se oferă tuturor, însă fiecare citeşte în el ce poate, și după cât îl ţin puterile. În termenii lui Bruno:

„înfăţişez domniei voastre aceste câteva dialoguri, care fără îndoială că vor părea atât de bune sau de proaste, de alese sau de bicisnice, de frumoase sau de hâde, de învăţate sau de ageamii, de înalte sau de josnice, folositoare sau nefolositoare, roditoare sau sterpe, grave sau dezmăţate, religioase sau profane, întocmai cum sunt cei în mâna cărpra vor cădea, după cum le e firea de un fel sau de altul.” (Alungarea bestiei triumfătoare, p.14).

Bruno reia recurent tema trecerii dincolo de „mască” ca exerciţiu iniţiatic şi etapă preliminară în progresul cunoaşterii. În Alungarea bestiei triumfătoare, Jupiter îi spune Minervei să caute cutiuţa pe care o ţine sub pernă şi în care se găseşte un unguent pentru ochi care ar putea ilumina minţile oamenilor, curăţindu-le atât de falsa cunoaştere cât şi de dispoziţia spre a face rău. Starea de spirit asociată acestei iluminări este „avântul eroic”. Aceasta este pusă în opoziţie cu mitul platonic al peşterii: avântul eroic este necesar pentru a scăpa condiţiei în care se află restul umanităţii care ia umbrele produse pe pereţii peşterii drept realitate. Implicit, cei capabili să scape de iluzie, să vadă realitatea, să contemple adevărul, sunt extrem de puţini, sunt eroici, sunt asemenea zeilor. Așa se explică paragrafele în care Bruno vorbește despre sine în termeni aproape religioși. Calchiind un pasaj din Lucretius (De rerum natura), ne spune

 „Nolanul….a eliberat cugetul uman şi cunoaşterea; încuiată în temniţa strâmtă a aerului rotitor, de unde doar cu mare greutate, ca prin gaura cheii, putea privi stelele foarte îndepărtate, cunoaşterea avea aripile tăiate ca să nu poate să-şi ia zborul şi să sfâşie vălul de nori pentru a vedea ce se află cu adevărat dincolo şi a se elibera de himerele celor care, deşi ieşeau din noroiul şi peşterile pământului, s-au crezut zei pogorâţi din cer şi, prin felurite şarlatanii, au umplut lumea cu aiureli, prostii şi vicii pe care le-au înfăţişat oamenilor drept virtuţi, idei divine şi ştiinţe adevărate. În felul acesta ei au stins lumina care îndumnezeia şi umplea de eroism sufletul străbunilor noştri, încuviinţând şi accepând ceţurile tenebroase ale sofiştilor şi măgarilor. …Iată-l însă pe cel care a străpuns văzduhul, a străbătut cerul, a cutreierat stelele, a păşit dincolo de hotarele lumii, a spulberat zidurile închipuite ale celei dintâi, de-a opta, a noua, a zecea sfere şi a oricâtor altora, adăugate de matematicienii găunoşi şi de orbirea filosofilor de duzină. El este acela care, în conformitate cu simţurile şi cu raţiunea, a deschis cu cheia sârguinţei şi priceperii sale acele uşi ale adevărului care putea fi deschise şi a despuiat natura, până atunci învesmântată şi ascunsă. El le-a dăruit ochi cârtiţelor, a redat vederea orbilor, care nu putea privi drept înainte pentru a-şi vedea propriea imaginea în nenumăratele oglinzi care-i înconjurau din toate părţile.” (vol. I, 162-163)

Cum funcționează, în viziunea lui Bruno, toată această reformă? Ce sunt „eroicele avânturi” care ne permit accesul către contemplarea adevărului? Care este scopul unei asemenea renovatio? Și cum arată omul reformat: este el filosof, înțelept, vizionar, asemeni zeului? Vizează Bruno, așa cum spune Francis Yates, contrucția unei noi religii, prea puțin asemănătoare cu creștinismul? Au proiectele lui un „aer” de reformă socială? Avem în față scrierile unui revoluționar sau pe cele ale unui magician (cum ne spune Ioan Petru Culianu)?

Mai general, ce sunt Dialogurile italiene? Și de ce sunt dialoguri? Cum trebuie să citim această filosofie dialogală care este, uneori, surprinzător de aproape de poezie?

Iată ce vom încerca să aflăm împreună la Cafeneaua filosofică de vineri, 22 martie. Într-o discuție cu Smaranda Elian, traducătoarea și coordonatoarea seriei de Dialoguri italiene apărute la Editura Humanitas.