Săptămâna aceasta, la Cafeneaua filosofică, am discutat despre noile legi ale educației. Cu oameni care știu ce vorbesc: profesori preocupați de soarta învățământului din România, îngrijorați de direcția în care merg lucrurile. Oameni care trag de ani de zile semnale de alarmă în legătură cu problemele mari, structurale, fundamentale cu care se confruntă educația. Și care pot fi rezumate în câteva cuvinte: analfabetism funcțional (i.e., absolvenți de liceu care citesc dar nu înțeleg ce citesc), abandon școlar, emigrarea masivă a elevilor performanți, formarea unor absolvenți de liceu care nu sunt pregătiți pentru lumea de azi.... și cu atât mai puțin pentru cea de mâine.
Produsul școlii
Cu ceva ani în urmă, prietena mea, profesoară la o prestigioasă universitate americană, mi-a trimis patru studenți de anul întâi la școala de vară pe care o organizam în fiecare an, la Bran. Un fel de jumătate seminar, jumătate tabără de vacanță, cu profesori și cercetători din toată lumea și doctoranzii lor. Rar aveam studenți, de obicei veneau mai degrabă masteranzi, uneori câte unul-doi de anul trei, aduși de profesorii participanți, cu recomandare specială. Recunosc că ideea celor patru tineri americani de 18 ani venind singuri în România și petrecând nesupravegheați în tabăra noastră de vară mi-a pus mult pe gânduri în vara aceea. Îi judecam după studenții mei. Nu văzusem încă produsul unor colegii americane de prestigiu. A fost o experiență pentru toată viața.
Fascinația subversivității
Educația mea, câtă a fost, a fost făcută pe canale alternative. Underground. Cât și cum se putea în acei ani, cei mai oribili, ai ceaușismului național-socialist. Mă întreb uneori cum am supraviețuit întregi la minte unui deceniu (cel puțin) de spălare pe creier. Și știu, din păcate, că n-am supraviețuit toți. Școala era, în acei ani, spațiul paradoxal în care elanul entuziast și un anumit tip de eroism fără speranță se împleteau cu disperarea dublei măsuri și a nou-vorbei (ca să citez din Orwell).
Educația ca trans-formare a ființei umane
Deși m-am așezat la masa de scris cu intenția de a așterne pe hârtie câteva gânduri despre educație, încă nu sunt sigură cum le voi exprima: dacă-mi voi prezenta reflecțiile lipsite de autoritate, dacă o voi face sub forma unei recenzii a cărții „Cum și de ce (mai) educăm?”[1], scrisă de profesorul Doru Căstăian, ca perspectivă a unei autorități sau dacă voi realiza un melanj între cele două. De ce această nehotărâre? Ei bine, pentru că această carte, inclusiv prefața scrisă de Mihai Maci, redă în mare măsură o concepție, la care subscriu, a ceea ce este, sau ar trebui să fie, educația.
Moderația ca atribut al înțelepciunii și mod de viață
„Nimic în exces” aceasta pare a fi ce mai simplă definiție a moderației ce se regăsea până și în templul din Delphi; adică nici prea mult, nici prea puțin, sau o măsură potrivită. Dar care ar fi măsura potrivită sau ce este o măsură potrivită? Potrivită la ce? Sau la cine? Putem vorbi de o măsură potrivită la tot și la toate?
Știința și Pseudoștiința – moduri de a înțelege lumea
Michel D. Gordin, On the fringe – Where Science Meets Pseudoscience, Editura Oxford University Press, 2021, New York Pseudoscience is the shadow of science: it is the reflection of the scientific community (p.101) Michel D. Gordin, On the fringe – Where Science Meets Pseudoscience, Știința și pseudoștiința, în fața lumii, un fel de „prinț și cerșetor” … Continue reading Știința și Pseudoștiința – moduri de a înțelege lumea
Știința romantică
Nu toate best-sellerurile au viață lungă. Acesta, însă, este diferit. Se poate citi și reciti cu folos. La prima lectură nu-l veți lăsa din mână. Nu se poate lăsa din mână. E o carte perfectă pentru vacanța în care aveți timp de citit. Și e una dintre acele cărți care, cumva, dilată timpul. O veți deschide și veți călători cu ea în Tahiti, cu expediția Endeavour, cu balonul peste Canalul Mânecii, în Alpi sau la Poli, în căutarea Pasajului de Nord-Vest. Vă veți întâlni, în paginile acestei cărți, cu poeți, filosofi și oameni de știință uniți de idealul unei științe care deschide porțile adevărului, binelui și frumosului - de la William Hershel, Humphrey Davys și Michael Faraday la Byron, Shelley și Coleridge. Oamenii care au produs ceea ce poeții numeau „o a doua revoluție științifică”.
„Este demonstrat științific că …”
„Este demonstrat științific că ...”, expresie atât de frecvent auzită și, din nefericire, pentru mulți suficientă în a acorda credit celor ce preced această formulare. Nimic nu apare, pentru cei mulți, a fi în neregulă sau măcar să stârnească o minimă îndoială, iar asta pentru că, pe o parte recunosc valabilitatea demonstrațiilor riguroase, pe de … Continue reading „Este demonstrat științific că …”
Știința ca poveste
Știința ajunge la public pe aripile poveștii. Uneori, ale propriei ei povești. Căci știința se naște mai întâi ca poveste. Povestea Casei lui Solomon, din Noua Atlantidă de Francis Bacon: o instituție formată din 36 de înțelepți care adună, produc și administrează cunoașterea naturii în beneficiul umanității.
Trupul cărților
Cititorii știu câte ceva despre sufletul cărților. Textul, mesajul, cu toate reverberațiile lui. Gândiți-vă la cărțile voastre favorite. Însă cum e cu trupul cărților? Suportul material pe care sunt scrise. Și care e, mereu, atât de fragil.