Cafeneaua filosofică din 9 noiembrie a propus o dezbatere pe marginea „tezei Greenblatt” (Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea). Ne-am întrebat: a fost epicureanismul ingredientul lipsă din amestecul de substanțe explozive din care s-a născut modernitatea?
Pentru a înțelege mai bine despre ce vorbim, am început cu o discuție despre școala epicureică. Ce înseamnă, de fapt, să fii epicurean? E ușor? E greu? Ne mai putem imagina cum ar fi? Este epicureanismul relevant azi? Ne-ar ajuta etica epicureică? Ce relație există între etica și fizica epicureicilor – pentru Epicur și Lucrețiu? Pentru a răspunde am folosit frumoasa ediție a scrierilor epicureice realizată de Andrei Cornea (Epicur și epicureismul antic, traducere de Andrei Cornea, București 2016).
Au fost multe întrebări pentru o singură seară și, așa cum veți vedea aici, s-au stârnit dezbateri furtunoase.
Sunt în aeroport în Geneva mă îmbarc către București, pe drum mi-am luat ceva de citit : Olivier Roy, En quête de l’Orient perdu, un interviu între profesorul Oliver Roy de la European University Institut din Florența și Jean-Louis Schlegel, filosof și sociolog al religiei, cunoscut pentru traducerile sale în franceză ale lui Carl Schmitt. Numele lui Oliver Roy este sinonim în Franța cu o anumită încercare de a înțelege islamul plecând de la o analiză sociologică și antropoligică. L’Échec de l’Islam politique, (Paris, Le Seuil, 1992), L’Islam mondialisé, (Paris, Le Seuil, 2002), La Sainte ignorance. Le temps de la religion sans culture, (Paris, Le Seuil, 2008) sau Islam et Occident, (Paris, Éditions sonores De Vive Voix, 2005) sunt doar câteva dintre cărțile care l-au făcut celebru pe Olivier Roy atât în Franța dar și în mediu anglofon. Cărțile sale reunesc analize politice și sociologice, cu observații și anchete de teren, scriitura sa este în același timp bine documentată și inteligentă, punând sub semnul întrebării ideile de-a gata.
L-am descoperit pe Mark C. Taylor citind scăpăratoarea şi incitanta 
Recent years saw a remarkable revival in the field of Newton studies: new books on Newton’s method, on Newton’s empiricism, on Newton’s biblical studies or on the strange fate and destiny of Newton’s manuscripts. Now, Rob Illiffe offers to general public a new and quite exciting biography of the strange scholar who spent decades perusing treatises of alchemy and theology, dabbled in prophecy and numerology, experimented with light, poisoned himself with mercury and managed to become, at the end of his life, the universally acclaimed scientist of the modern era. 
Să începem prin a cădea de acord: Sapiens este o carte bine scrisă, ușor de citit, construită împrejurul unor formulări memorabile. Nu e de mirare că a devenit un best-seller. Este construită după o formulă la modă zilele astea: spune-le oamenilor ce vor să audă, în puține cuvinte și multe imagini. Că omenirea a evoluat porninde la la „bande rătăcitoare de sapienși povestitori.” Vânători și culegători dispuși să creadă în poveștile pe care și le spuneau ei înșiși, povești capabile să „domesticească” mediul și să potențeze colaborarea. Că de atunci încoace evoluția a produs sisteme de credințe și religii din ce în ce mai evoluate, din ce în ce mai încăpătoare (în delimitarea lor), până când, în secolul al XIX-lea, sapiens a înlocuit definitiv transcendentul cu diferite forme de umanism, punându-se definitiv pe sine însuși pe soclul de pe care alungase toți zeii. Că glorificarea omului abia a început și că va continua indefinit, pe măsură ce sapiens va dispărea, înlocuit de diferite forme de trans-umanism, post-umanism și nemurire. 