Maria Tănase – O fântână pe un drum secetos, Simona Antonescu, Polirom 2019.
Cum poți simți nostalgie față de ceva ce nu ai trăit? Față de ceva ce nu face parte, în mod direct, din propria ta biografie…. Sau chiar mai mult: cum poate să-ți fie dor de o persoană pe care nu ai cunoscut-o? Cum se produce și cum se manifestă dorul de ceva sau de cineva recuperat exclusiv prin intermediul lecturii? Și ce ne face să fim, în același timp, aproape și foarte departe, prin dorul pe care îl simțim?
Sunt gândurile cu care am deschis această carte; o carte străbătută de această vraja tăioasă a Mariei Tănase, de energia ei nestăvilită și nostalgică, în același timp. Căci nostalgiile se întâlnesc. Nostalgia unui timp pierdut. Nostalgia față de o personalitate pe care nu vei putea niciodată să o cuprinzi cu gândirea sau cu inima, să o înțelegi complet, dar pe care poți îndrăzni să îndrăgești complet. Ce face această biografie romanțată este tocmai să exploateze nostalgia, ajutându-ne să o căutăm și să o descoperim pe cea care a fost Maria Tănase. Împreună cu autoarea, Simona Antonescu, cea care ne furnizează povestea și asamblează materialele.
Ne situăm temporal diferit față de multe personalități pe care le îndrăgim, iar pentru unele dintre ele materialul biografic este mult mai bogat decât ne-am putea dori. Cazul Mariei Tănase surprinde tocmai prin aceea că multe aspecte ale vieții ei sunt umbrite, umbrite de politica vremii, de păstrarea materialelor de arhivă, în alte cuvinte, un fundal istoric în care trebuie să conectezi puncte disparate în întregirea unui mozaic care să ajungă să reprezinte fidel imaginea ei, imaginea cântăreței mult iubite a Bucureștiului. Nu ai să ajungi ca, pornind de la aceste urme disparate, să recuperezi timpul pierdut; dar poate că încercarea va fi compensată prin amalgamul de nostalgie al căutării.
În această carte avem mai multe fire ale povestirii, planuri temporale diferite care se intercalează. Cred că alegerea folosirii unei astfel de întrepătrunderi dă seama unui parcurs emoțional al artistei, un parcurs ce este împărțit în trei părți, iar aceste trei părți poartă titlurile unor melodii, unde fiecare titlu al melodiilor este corelat cu o anumită perioadă din viața ei:
1940 -1950 – Agurida
1934 -1939 – Cine iubește și lasă
1913 -1930 – Mărie și mărioară
După cum se observă, ordinea cronologică este inversată, prima parte a vieții ei fiind ultima prezentată.
Dar de ce alege Simona Antonescu să înceapă această poveste de viață cu ultima parte a vieții personajului său? Pornește cu melodia Agurida, un vechi cântec orășenesc de stil oriental asemănător celor la modă pe vremea lui Anton Pann. Glasul expresiv al solistei este susținut de acompaniamentul „gonit” al orchestrei. Din contrastul dintre acest fel de acompaniament, alert și parcă nervos…1
Să reținem această ultimă caracterizare a melodiei, ea aduce în prim plan nesfârșita fugă a Mariei Tănase, felul în care era urmărită de autorități și chestionată în privința legăturilor ei cu Harry Brauner și Maurice Nègre. Primul, muzicolog evreu, care aduna cântece populare românești din toată țara, și cu care Maria a colaborat îndeaproape, iar al doilea, spion francez, i-a fost, pentru o vreme, iubit.
Agurida este strugurele înainte de coacere, cu gust foarte acru și ne este propusă ca metaforă pentru a descrie această perioadă din viața Mariei Tănase. În 1940 Maria avea 37 de ani, ani în timpul cărora adunase multe realizări artistice, întâlnise numeroși oameni celebri, cântase în multe dintre terasele și restaurantele Bucureștiului, dar și peste granițe. Strugure înainte de coacere, această perioadă de neliniște în care Maria se trezește, icnește în simțirile ei:
Cu siguranță se întorsese mult prea devreme în București. Simțea asta în palmele transpirate și în vâjâitul surd din timpane care o făcea să-și încrețească a neplăcere colțurile ochilor, ca la o durere de dinți. (pagina 14)
Și regimul se porni împotriva ei:
Ți-au spart toate plăcile de patefon și ți-au anulat spectacolele. (pagina 15)
Însă Maria se regăsește mereu întreagă, la capătul fiecărui episod de hărțuire:
Până la urmă, ce aveau să-i ia? Viața? Cântecele încercaseră, dar se pare că nu găsiseră decât matrițele plăcilor de patefon. Proștii. Păi acolo erau cântecele? Inima ar fi trebuit să i-o spargă dacă voiau să dea de izvorul cântecului. (pagina 17)
Cine era Maria acum și cum își simțea inima izvorul cântecului?
Locul în care era acum era urmărit de trecut, de începutul cântării ei, de începutul carierei ei, de oamenii care au poposit în preajma acestui izvor al cântecului. De aici și a doua parte a cărții, Cine iubește și lasă, acest cântec prin care l-a cunoscut pe Harry Brauner:
…apoi începu:
Cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă!
Blestemul ieșea scrâșnit din pământ, se aduna din cerul care răbda totul, traversa pieptul ei și se revărsa cu putere în odaie, nu prin glasul ei, ci frângându-i-l, prin însuși glasul părăsiților care-i dăduseră naștere. Maria lăsă durerea să o străbată și să se strige singură. Când rosti Târâișul șarpelui, prelungind dincolo de puterea de ascultare a celor doi bărbați â-urile și ș-urile, genuni întregi de deznădeje și furie neputincioasă îi cuprinseră pe toți trei, iar odaia păru să se desprindă de lumea cunoscută și să plutească într-un univers de durere fără margini. (pagina 113)
Numit și blestem, acest cântec cade asupra Mariei și ajunge să fie pentru ea impulsul culegerii de melodii populare vechi de prin toată țara.
Însă, și apariția aguridei vine de aici, vine din inima ei, din relațiile ei, din felul în care își cânta până și viața. Simona Antonescu surprinde într-un mod foarte subtil acest cântec al vieții și al iubirii: înfățișează întâlnirea dintre Maria Tănase și Constantin Brâncuși.
Undeva, adânc în ea, sălășluiau mai multe Marii pe care cuvintele lui le treziră la viață și le aduseră la suprafață pentru ca ele să tragă aer în piept și să ia cunoștință unele de altele, mai înainte de a se scufunda din nou în fântâna care era ea, singura Marie căreia îi fusese dat să viețuiască. Vorbele lui o lăsară cu știința aceasta tainică și cu un dor nesfârșit de ele. Mariile care ar fi putut să fie, cele care dormeau somnul uitării undeva, adânc în ea. (pagina 143)
În această parte avem și numeroase frânturi din întâlnirile Mariei cu publicul care o asculta, fredona, venera și care poposea la fântâna cântecelor ei, iar în acest public se putea regăsi Iuliu Maniu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Jean Moscopol, Cezar Petrescu sau Ion Minulescu. Avem de asemenea descris și turneul ei din Turcia, dar și prezența ei la New York, prezență susținută de Dimitrie Gusti.
Se simte o agitație și o energie a cântecului ei în această perioadă, un glas care vrea cu tot dinadinsul să fie auzit și să taie în sufletele oamenilor care îi văd cântecul:
Preț de o clipă, respirațiile se opriră. Maria îi simțea și continua așa cum cuțitul continuă să curețe rana, adânc, dar blând. Ajunge în sfârșit până la ei, dăduse de oase și cânta acum peste ele, ridicându-le cu cântecul ei și întrerupând din nou, os cu os, vechiul drum al imperiului prin istorie până în seara aceea. (pagina 55)
De unde venea vocea Mariei și unde se întorcea?
În ultima parte a cărții, Simona Antonescu descrie imaginea pe care Maria o avea asupra Mariilor din ea, asupra sursei izvorului, bătrânele, așa cum le numea Maria. Poate de aceea, această ultimă parte este intitulată după cântecul Mărie și Mărioară.
Avem până acum o Mărie a cântecului, a maturității, a spectacolelor și a iubirii. Dar pe lângă această Mărie, ni se înfățișează și o alta, o Mărioară. Ni se povestește într-un chip deosebit gândurile Mariei din preajma zilei sale de naștere. O zi de naștere care însemna pentru ea izolarea în spațiul intim al casei părintești din mahalaua cărămidarilor. Fiecare an și fiecare întoarcere a zilei ei de naștere păreau un chin și-o bucurie, bucuria unei noi vieți pe care o primea imediat în finele acelei zile. Un chin al căutării, al căutării bătrânelor pe care le simțea în ea, al bătrânelor care o făceau să străpungă cu glasul și care îi dădeau durerea cu care își cânta cântecele pe scenă.
În fiecare an întreba cum era atunci când s-a născut, iar în fiecare an primea o altă adăugire la răspunsul anterior. Voia să vadă sursa izvorului, să se vadă pe sine apărând în lume așa bătrână cum se simțea prin puterea glasului ei.
Are semn, dar e ascuns…S-a născut o bătrână. Trebuie plânsă pentru că va simți totul, fără nicio apărare. Durerile celorlalți o vor străbate mai întâi pe ea, mânii străine îi vor tulbura viața. Furtunile și fericirile altora o s-o îmbrace ca o mănușă, căutând un glas prin care să iasă în lume…Cuvintele bocitoarei smulseră cele dintâi țipete copilei nou-născute și Maria începu în sfârșit să plângă pentru toate cele ce aveau să urmeze. (pagina 186)
De aici a început strigătul și durerea cântecelor Mariei, adică fântâna cântecului ei. Felul în care Simona Antonescu reușește să adune toate aceste detalii din viața Mariei, oferă sentimentul nostalgiei, oferă sentimentul apropierii de Maria Tănase, o fântână a cântecului.
Iar aceasta nu uită nici măcar pe pat de moarte sursa glasului ei, fântâna, și poate nu ar trebui să o uităm nici noi pe ea, pe Maria Tănase:
Dacă se va putea și nu va fi greu aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fîntănă…
Testamentul Mariei Tănase
