Cu traista la Cambridge University Library (Cambridge Libraries I)

 

Alexandru Liciu

Când mi-a trecut pentru prima oară prin cap să scriu despre ceea ce urmează încă trăiam într-o lume diferită. Adică era înainte să aflu că mai am două ore să-mi strâng toate materialele din Cambridge University Library. Guvernul UK tocmai trecuse de politica herd immunity la un fel de semi-lock-down grăbit și accelerat, iar de aici rezultă că biblioteciile – de tot soiul; de la departament la Colegii- au fost luate pe nepregătite. Cititorilor le-au rămas două-trei ore să-și fotografieze materialele pe care le studiau deja, pentru că nimic nou nu mai putea fi adus din depozite. De fapt, sălile de lectură se închideau treptat- cu sala de carte rară deja mutată de câteva zile-, așa că unii au avut parte de două ore de căutat prin munții de open shelves și de stat la coada de împrumut. Aflu că aici e totuși bine, la Bodleian Library, la Oxford, închiseseră cu o zi înainte.

Dar într-o altă lume, Cambridge University Library e una din cele mai simplu de accesat biblioteci din Cambridge. Nu trebuie să fii student la Cambridge, sau nici măcar să fii student. Dacă ai orișice legătură cu Universitatea, vei intra pe gratis; dacă nu, vei plăti o sumă nesemnificativă în comparație cu ce vei primi. Pe o scală de la 1 la 10 pentru – să zicem- cât e de ușor să intri să citești într-o bibliotecă din Cambridge, UL este la nivelul 1, cu bibliotecile diferitelor departamente (e.g. HPS- History and Philosophy of Science) pe la un 4-5, în timp ce biblioteciile Colegiilor încep de pe la 7, cu Trinity College în top, adică lvl. 10.

Există totuși o condiție necesară și (aproape) suficientă pentru a intra: o traistă transparentă, în valoare de 20 pence. În asta îți duci toate catrafusele câtă vreme ești pe teritoriul bibliotecii. Și devine așa, un semn de recunoaștere, printre cititori.

Ce se poate citi la UL?
Mai de toate. UL este un așa-numit ”legal repository”, așa cum este la noi Biblioteca Națională, ceea ce înseamnă că va primi câte un exemplar din fiecare carte tipăită în UK. Pe lângă aceasta, UL primește fel de fel de donații de la benefactori, de unde sporește fondul bibliotecii.


Singura problemă e să găsești cărțile, răsfirate pe cele 6 etaje, în două aripi (40% din cărți), plus depozit (60% din cărți). Dacă cineva îmi poate spune unde sunt cărțile cu cotele 463 :7.c.95.15 sau 36.4.c.201.22, i-aș fi cumplit de recunoscător. În cele două luni petrecute la Cambridge, n-am reușit să le găsesc.

 

Unde poți citi în UL?
De regulă lumea stă în sala principală, i.e. the Main Reading Room. Dar apoi există alte variante, după preferințe și nevoi.

The Rare Books Room
Sala de carte rară- după cum ești avertizat de cum intri pe ușă- nu e o ”regular reading room”, și aici vin oameni interesați fie de cărți vechi per se, fie de cărțile de referință (așa numitele reference books), unde găsești entry-uri, articole, indexuri despre circulația cărții.

Cu alte cuvinte, fie vrei să consulți o carte anume, fie ai vrea să știi unde se găsește o carte anume, iar mijloacele ”mundane” nu duc nicăieri. Nu ai voie cu pix, stilou, lichide, și trebuie să știi ce vrei să consulți: pentru cartea veche treci cota într-un formular special, pentru cărțile de referință mergi la raft și le cauți după cotă.

Pe urmă, nu-ți rămâne decât să descoperi comorile. Ca cea de mai jos, copia lui Robert Hooke din Istoria naturală semnată de Martin Lister. În dreapta-sus se poate vedea un acquisition note de după licitația bibliotecii lui Hooke, de mâna noului proprietar, John Maxwell.

În principiu durează cam jumate de oră să primești orice carte (Micrographia lui Hooke, Novum Organum al lui Bacon, ba chiar și lucrări mai obscure și mult mai specifice, precum copia lui Hooke din Martin Lister, Historiae animalium angliae sau pe cea din Perrault- Natural History of Animals, tr. Alexander Pitfield). Să comparăm oare cu procedura pentru a răsfoi De augmentis scientiarum la BCU?
Acquisition note de mâna lui Robert Hooke.
Iată cum arată o planșă din Philosophical Collections, un fel de revistă paralelă pe care Robert Hooke o publică în intervalele când e supărat pe colegii și prietenii de la Royal Society.  Schimbarea de titlu marchează instaurarea lui Hooke drept editor al Philosophical Transactions după moartea lui Oldenburg. Noua politică editorială cuprinde o serie vastă de măsuri, de la schmbarea tipului de hârtie la contractarea unor noi tipografi. Exemplarele din Collections sunt semnificativ mai reduse ca dimensiuni decât cele din Transactions, probabil din pricina statutului social complicat al lui Hooke.

A, și de remarcat: uneori cărțile de referință sunt ele însele cărți rare, așa că vor fi în depozit și nu la raft ( e.g. biografiile semnate ”Geoffrey Keynes”).
Uneori sala de carte rară este mutată în sala de manuscrise, unde și se ridică și alte privilegii : fără toc de ochelari, penar și chiar fără traista transparentă.

Un golden bookplate prețios, atașat de una din cele două edișii princeps din Micrographia, aflate la UL.

 

În loc de concluzii.

Pentru final, câteva poze din timpul celor două ore de agonie. Din perspectiva de azi poate că nu vă surprind. Dar biblioteca de la Cambridge n-a mai fost închisă de foarte multă vreme….

received_620384192149482

 

Filosofia la căderea întunericului

Dana Jalobeanu

Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți.

Dar asta doar pentru că lucrezi cu un concept de limită care trebuie adaptat. Redefinit. Granițele interioare și cele exterioare sunt, de fapt, în altă parte. Dincolo de ecranul calculatorului se deschide lumea cea largă. Știi asta, pentru că și tu, ca și mine, îți petreci timpul „nagivând” pe internet. Suntem argonauții lumii noi. Explorăm lumi, ne construim ambarcațiuni, fondăm colonii (ce altceva sutele de grupuri de facebook la care tocmai ai aderat săptămâna trecută?). Facem descoperiri. Prima dintre ele: dintr-o dată, la Londra și New York și Madrid, lumea are aceleași probleme. A fost dintotdeauna așa, poate, dar până acum nu ți-ai dat seama. Fiecare în apartamentul său, fiecare confruntându-și spaimele, restricționat în mișcări, îngrijorat de soarta celor pe care nu mai poate să-i vadă sau să-i atingă – parcă nu mai e nicio diferență între noi. Ne confruntăm cu aceleași provocări. Cum transformăm relațiile cu ceilalți, ce forme de exprimare le putem găsi în această minunată lume nouă? Unii sunt mai confortabili cu asta pentru că trăiesc de ani de zile existențe virtuale. Doar că acele existențe descărnate, reduse la linii de chat și emoticoane trebuie acum transformate în purtători de sensuri grele: predăm online, discutăm online ceea ce înainte discutam la cafenea sau la berărie, spunem „te iubesc” online, ne luăm, online, rămas-bun.

Granițele cad și se reconstruiesc. Ele nu încep la ușa casei, ci țin de viteza furnizorului nostru de internet. Renunțăm mai ușor la pâine decât la abonamentul de telefon. Ne drămuim mai ușor apa și conservele decât consumul de electricitate. Vă dați seama cât de nouă e lumea în care intrăm?

Cum sună acum mantra cunoscută: La ce-ți folosește filosofia? Cine mai are nevoie de filosofie? Parcă și-a schimbat puțin sensul, când toate cuvintele se cer redefinite.

Să vorbim despre asta. Despre nevoia noastră de filosofie și despre redefiniri. Despre ce ne ajută să explorăm lumea care ni se deschide în față, și despre ceea ce ne împiedică. Despre cărțile care ne stau alături. Cele în paginile cărora evadăm. Cele care ne pregătesc pentru un fel de viață pe care nicio putere politică și niciun sistem economic nu le-au putut prevedea. Să vorbim între noi, cei de la Londra și Berlin și New York și București – cu cei retrași la țară, în munți sau în mijlocul câmpiei, sau pe o barcă în mijlocul oceanului. Acele  granițe, vechile limite, nu mai există.

Să le descoperim pe cele noi.

Să facem filosofie. Filosofie la căderea întunericului.

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa?

Intuițiile au o presă mai proastă în filosofie. În parte, datorită caracterului aparent aleator al acestui fenomen. Găsim deja la Platon, în dialogul numit Theaitetos, o nemaipomenită critică a unui model de cunoaștere în care cunoștințele acumulate de-a lungul timpului sunt adăpostite în minte precum păsările de curte într-un coteț. Când avem nevoie de o idee, mergem să o prindem, așa cum mergeau bunicile noastre să prindă o găină pentru supă. Ce ne garantează că ideile astfel capturate, la întâmplare, nu sunt false? Bucuria la prinderea unei păsări mă poate face să exclam „Evrika”, dar ideea pe care o scot la iveală se poate foarte bine dovedi falsă. Oricâtă bucurie mi-ar produce descoperirea. Ceva din neâncrederea funciară a filosofilor în psihologie permează mai toate discuțiile despre intuiții. E ceva suspect în bucuria produsă de „Evrika”. Poate și în siguranța celui care e convins că a ajuns la o mare descoperire.

V-aș propune să ne uităm la discuția filosofică despre intuiție ca pe o încercare de îmblânzire și domesticire. Filosoful încearcă să raționalizeze, să explice și să transforme în ceva familar aparenta dezordine din cotețul lui Platon. Există mai multe astfel de rețete de raționalizare și îmblânzire a intuițiilor. Una își are rădăcinile în matematică. Distingem între intuițiile adevărate și cele false printr-un proces post-factum, numit demonstrație. Cam cum face Miss Marple când rezolvă un caz; trebuie să găsească dovezile că cel bănuit de la început este criminalul. Trebuie ca dovezile să excludă din discuție pe oricare dintre ceilalți suspecți. Putem oare generaliza acest procedeu? Descartes a crezut că se poate. Că putem transfera proprietatea matematică a evidenței (la care ajungem atunci când, la sfârșitul demonstrației, adăugăm, satisfăcuți, Quod erat demonstrandum) și altor conținuturi ale intelectului. Pe care le-a numit intuiții. Dacă ne gândim din nou la păsările din cotețul lui Platon, intuițiile sunt niște înaripate speciale. Precum adevărurile matematice, au proprietatea de a fi clare și distinte. Și ca în matematică, ajung la ele printr-un proces de excluziune pe care Descartes îl numește îndoială metodică. Îndoiala metodică este adesea expediată în grădina metafizicienilor. Dar asta doar pentru că Descartes ne comunică (în Meditații metafizice) că a descoperit, cu ajutorul ei, acele idei clare și distincte pe care se poate construi întreaga știință. Și pentru că scenariul Meditațiilor ni se înfățișează cu întreaga recuzită pretențioasă a metafizicianului care vorbește despre individuație, identitate personală și argumentele existenței lui Dumnezeu. Dacă citim însă Discursul asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și de a descoperi adevărul în științe, vedem cum îndoiala metodică este folosită ca procedeu de problem-solving pentru a stabili două lucruri: principiile fundamentale sau axiomele pe care se poate construi un sistem, respectiv un criteriu general de adevăr și de „recunoaștere” a intuițiilor. Gânditorul care trece prin exercițiul îndoielii metodice ajunge să poată recunoaște modul în care se vede, felul distinct în care se poate simți, sau mai general, alura adevărului.

La capătul acestui antrenament, intuițiile sunt îmblânzite. Știm să le recunoaștem, știm să le demonstrăm, ba putem chiar încerca să le provocăm. Sau să refacem mental traseul către ele, printr-un raționament analitic. Acest procedeu are mai puțin de-a face cu Miss Marple și mai mult cu metoda detectivistică inventată pentru un alt personaj celebru din aceeași categorie, Sherlock Holmes. Înfățișat ca un fel de emblemă a raționalismului științific al secolului al XIX-lea, Sherlock Holmes este, totuși, un personaj care funcționează foarte mult pe bază de intuiții. În el se împletește talentul și inspirația cu puterea de calcul și cu raționamentul prin excluziune, dus până la limită. Adică până în locul în care, după ce ai eliminat toate alternativele probabile, dar neadevărate, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, este chiar adevărul. A căuta adevărul este, pentru domnul Holmes, un procedeu analitic de excludere a legăturilor cauzale invalide. Un „raționament invers” în care, prezentat cu o serie de fapte, gânditorul trebuie să descopere cauza care a dus la producerea lor. Prin ceea ce Arthur Connan Doyle numește „știința exactă a deducției și analizei” (frumos explicată în Un studiu în roșu). În mai toate aventurile sale, îl regăsim pe Sherlock Holmes practicând  o versiune a exercițiului cartezian al îndoielii metodice. Acest lucru nu e întotdeauna evident întrucât personajul lui Arthur Connan Doyle afișează un empirism ostentativ: susține mereu că pleacă de la observații, că își ține mereu mintea departe de teorii și de ipoteze (care pot altera, ne spune el, calitatea raționamentului). Sherlock Holmes la lucru face mare paradă de adunarea faptelor: mucuri de țigară, forma atent prelevată a urmei de pași pe pământul moale al grădinii, biletul de tramvai ascuns în mâneca stângă, pălăria pătată într-un singur loc cu ceară de lumânare.Jeremy-Brett-720x1024

Cititorul neatent are senzația că raționamentul analitic are de-a face cu observarea și selectarea faptelor. De fapt, însă, toată această muncă preliminară nu este decât un antrenament al minții; și ține de educarea ei în stricta disciplină a cunoașterii. În lipsa acestui antrenament, mintea noastră umple golurile de raționament cu produse ale imaginației. Scopul raționamentului analitic este însă să ajungă dincolo de toate aceastea, la ideea sau ipoteza din care toate decurg. Ipoteza care verifică toate faptele. Cea care, oricât de improbabilă, se dovedește adevărată. Și la care Sherlock Holmes ajunge adesea după multe nopți nedormite, eventual în momentul în care cântă la vioară (ca și adunatul de clu-uri, cântatul la vioară este un procedeu terapeutic și de antrenament intelectual care ține mintea limpede și alertă în așteptarea inspirației). Odată intuiția astfel obținută, urmează o reconstrucție a problemei pe drumul pe care merg mințile obișnuite: cel al raționamentului sintetic, prin care intuiția inițală, îmblânzită, colorează fiecare pas al gândirii în culorile adevărului.

Articol apărut în revista Dilema veche.

Despre moarte și alte puncte de frontieră

Doru Căstăian

Atul Gawande, Suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii,  (traducere de Vlad T. Popescu), Editura Litera, București, 2019.

N-am întâlnit de câţiva ani buni o carte prin care să înaintez cu atâta dificultate, plin de încântare şi de oroare în acelaşi timp, o carte scrisă mai simplu şi mai intuitiv şi care să ascundă mai mult potenţial reflexiv decât micul volum al lui Atul Gawande, tradus la editura Litera. Mărturisesc că sunt la primele experienţe cu textele tanatologice şi geriatrice. Am o experienţă a îmbătrânirii în mod direct (încă firavă) şi indirect (prin observarea celor din jur, inclusiv a celor dragi), dar şi prin intermediul unor texte filosofice şi literare. Dar întâlnirea cu cartea lui Gawande a însemnat pentru mine o experienţă frisonantă, riguroasă şi intutivă simultan, aproape o experienţă fenomenologică. Privind în faţă moartea şi îmbătrânirea cu un realism kynic (ca să folosesc termenul aşa cum o face Sloterdijk) şi cu o minuţie şi o rigoare de medic, Gawande realizează o critică mai mult sau mai puţin intenţionată a raţiunii umaniste de o relevanţă surprinzătoare. Image result for atul gawande being mortal

Probabil că nu există nici o cale mai directă şi mai substanţială de a evalua potenţialul unei civilizaţii decât felul în care îşi priveşte bătrânii şi muribunzii. Or, tocmai în faţa acestei hârtii de turnesol, lumea noastră se dezvăluie ca o lume a paradoxurilor, o lume care a ales simultan căi ce diverg pentru a  împrejmui semantic şi conceptual fenomenul îmbătrânirii, neputinţei şi, în cele din urmă morţii, dar care pot converge, carnal şi dureros, în trupul unui bătrân sau al unui bolnav. Cartea lui Gawande este simultan un concentrat de umanitate şi empatie şi un strigăt de revoltă la adresa unui societăţi care-şi infantilizează membrii cei mai fragili şi expuşi şi face asta tocmai în numele grijii pentru om şi principiilor umaniste. Aş spune că întreg spaţiul ontologic, axiologic şi epistemologic al modernităţii este definit de această tensiune insurmontabilă dintre tendinţa de a valoriza individul în numele unicităţii lui şi imposibilitatea de a nu-l prelua şi modifica în cadrul unor procese care să-l reducă, inclusiv prin raţiuni utilitariste, la insignifianţa unei unităţi a şirului infinit al numerelor naturale. Această tensiune este evidentă inclusiv în fracturile discursului public, în special ale celui motivaţional. Bătrânii, bolnavii, muribunzii nu sunt feriţi de a încerca pe pielea lor vicisitudinile acestui paradox. Încetând să mai fie tineri, sănătoşi, puternici, productivi, vor fi invariabil preluaţi în cadrul unor mici întreprinderi umaniste care să le permită celor mai tineri şi mai sănătoşi din jur să rămână funcţionali, la fel de unici şi ipocrit umanişti ca înainte. Dar aceste făbricuţe ale binelui cu forţa, care concentrează instituţional toate paradoxurile Occidentului, rămân surde la ceea ce îşi doresc sau vor în primul rând beneficiarii lor, intrând astfel în selecta tradiţie a instituţiilor care supraveghează şi pedepsesc în numele unor principii inatacabile.

Cartea este o meditaţie complexă cu privire la limitele intrinseci impuse oamenilor de boală, bătrâneţe şi moarte. Subiecte perene, desfăşurate cu mijloace eterne şi recente deopotrivă. O carte scrisă simplu, intuitiv, plină de exemple. Aş adăuga că rareori am întâlnit o lucrare care să schimbe atât de natural şi convingător registrele, care să te treacă de la liniile de bisturiu ele rigorii ştiinţifice la hăul milei şi compasiunii. Un reconfortant şi, în acelaşi timp, enorm şi înfricoşător sentiment al omenescului se desprinde din cartea lui Gawande. Vorbim, de asemenea, de mult curaj. Autorul descrie, denunţă, îndeamnă şi nu se teme să pună întrebările dificile. Iată o mostră:

Cum de ne-am ales cu o lume în care singurele opţiuni pentru cei foarte în vârstă sunt fie să dispară odată cu vulcanul, fie să-şi piardă orice control asupra vieţii lor… Căminele noastre de bătrâni nu s-au dezvoltat din dorinţa de a le oferi bătrânilor noştri fragili condiţii de viaţă mai bune decât aveau în specluncile din trecut. Nu ne-am utat în jur şi ne-am spus: „Ştii, vine un moment în viaţa fiecăruia în care nu mai poate avea grijă singur de el şi trebuie să găsim o cale de a rezolva situaţia. Nu, în schimb ne-am spus: „Pare a fi o problemă de ordin medical. Să-i aducem pe toţi într-un spital. Poate că medicii vor găsi o soluţie.” Mai mult sau mai puţin întâmplător, căminele de bătrâni de aici au pornit.

Cartea nu este numai o incursiune empatică în universul neputinţelor geriatrice şi medicale. Este, de asemenea, o colecţie de cazuri exemplare de binefăcători discreţi ai omenirii, oameni care au avut idei provenite din grija reală faţă de cei fragili, dar care s-au dovedit de asemenea concepte antreprenoriale revoluţionare. Un exemplu, după părerea mea impresionant, este cel al lui Keren Brown Wilson care a construit, în 1980, primul centru de locuire cu asistenţă permanentă pentru vârstnici din Oregon, după ce îşi pierduse tatăl încă de mică şi încercase să aibă grijă de mama ei, care suferise un accident vascular pe când Keren avea numai 19 ani. La mulţi ani după aceea, doctorand în geriatrie, Keren a fost întrebată de mama sa de ce nu făcea ceva să-i ajute pe cei ca ea. Bătrâna nu-şi dorea nimic mai mult decât o viaţă obişnuită, o casă în care să-şi poată ţine „pisica, proiectele neterminate, crema de mâini mentolată, cafetiera şi ţigările.” O casă în care să aibă mobila ei, săpunul preferat şi hainele vechi puse în dezordinea familiară a spaţiilor intime. O casă în care să poată locui şi în care să se simtă acasă. Unde să nu îi spună nimeni cu ce să se îmbrace şi să n-o oblige nimeni să facă ceva ce i-ar fi displăcut. Momentul discuţiei cu mama a fost pentru Keren o revelaţie. A înţeles că tooate acestea erau dorinţe cât se poate de simple, lucruri banale la care orice om ar trebui să aibă dreptul, dar că societăţile noastre avansate erau pur şi simplu incapabile (sau nu voiau) să le ofere. Împreună cu soţul ei, sociolog, au conceput planul primului „centru de locuire cu asistenţă.” Acesta s-a deschis la Portland, în 1983, sub denumirea de Park Place.

Serviciile oferite erau, din multe puncte de vedere, identice cu cele din căminele de bătrâni. Dar aici îngrijitorii erau conştienţi că intră în casa cuiva şi asta schimba fundamental relaţiile de putere. Chiriaşii-rezidenţii deţineau controlul asupra programului, a regulilor de bază, a riscurilor pe care păreau să şi le asume sau nu. Dacă doreau să stea treji toată noaptea şi să doarmă toată peste zi, dacă doreau ca vreun prieten sau prietenă să rămână la ei peste noapte, dacă nu doreau să ia cutare medicamente care le dădeau ameţeli, dacă doreau să mănânce pizza şi bomoboane M&M, în ciuda problemelor cu înghiţitul, a dinţilor şi a medicilor care le spuneau ca trebuie să mănânce totul pasat – ei bine, puteau face toate astea. Şi, dacă mintea lor se degrada până la nivelul la care nu mai puteau lua singuri decizii raţionale, atunci familia lor – sau cei pe care-i desemnau ei înşişi – le putea veni în ajutor.

Ei bine, Wilson descoperea practic ceea ce ar fi trebuit să fie evident, ceea ce lumea occidentală reuşise să ascundă sub reţelele ei intricate de concepte şi tehnologii: că un bătrân rămânea în mod fundamental o fiinţă umană, cu aceleaşi nevoi complexe de autonomie, demnitate şi respect, cu aceeaşi nevoie de firesc şi de initimitate. Şi este elocvent şi revelator faptul că o instituţie funcţionând pe baza acestei revelaţii simple era, în acel moment, atât de stingheră, a întâmpinat atâta opoziţie, a născut atâtea întrebări filosofice, juridice şi economice. Instituţia lui Wilson aşeza în faţa Occidentului un tip uman concurent celui care fusese prototipal până atunci: bătrânul care putea să mai şi mănânce sau să doarmă neregulat, care putea chiar să mai fumeze câte o ţigară sau să se delecteze cu câte o îngeţată, bătrânul supus tehnic unor riscuri mai mari, dar în mod fundamental mai fericit decât bătrânul infantilizat, însingurat şi neutralizat într-un salon aseptic. Cercetările realizate de psihologul de la Stanford Laura Carstensen (care experimentase pe propria piele neputinţa după ce suferise un teribil accident de maşină, iar viaţa ei atârnase de un fir de păr) au arătat că diminuarea capacităţilor de a rezolva nevoile primare nu ducea în mod necesar la pierderea poftei de viaţă şi a stării de bine la bătrâni (cum ar fi prezis teoria clasică a lui Maslow asupra motivaţiei). Dimpotrivă, într-o covârşitoare majoritate, atunci când li se asigura un mediu modest, care să le ofere autonomie decizională şi respect, bătrânii păreau să se mulţumească cu foarte puţin şi să fie… fericiţi. Teoria selectivităţii socio-emoţionale a lui Carstensen a arătat că oamenii îşi schimbă fundamental perspectiva asupra finalităţilor vieţii în funcţie de timpul pe care estimează că îl mai au la dispoziţie. Cu cât suntem mai tineri şi mai sănătoşi, timpul ne pare nesfârşit, iar planurile de viitor sunt mai complexe şi mai ambiţioase. Cu perspectiva unui sfârşit probabil înainte, oamenii ajung – poate paradoxal – să se simtă mai liniştiţi şi să se simtă mai fericiţi căutând lucrurile simple, lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le observăm în mod obişnuit. Or, tocmai accesul la aceste lucruri simple le este refuzat de cele mai multe ori tocmai în numele unor principii grandilocvente (respectul pentru demnitatea şi libertatea persoanei, dreptul fiecărei persoane de a-şi căuta fericirea), dar pe care se pare că am uitat să le concretizăm. Ideea s-a răspândit cu o viteză fulminantă în anii `90 şi, din punctul meu de vedere, asta demonstrează că răspundea unei nevoi fundamentale. Dar s-a stins repede pentru că a fost înstrăinată, a degenerat rapid într-o „menajerie de variante rudimentare cu mult mai puţine servicii oferite” şi a devenit, tot mai mult, „o simplă etapă pe drumul de la traiul independent la căminul de bătrâni.” O anchetă desfăşurată în 2003 asupra a 1500 de facilităţi de locuire a arătat că mai puţin de 15% ofereau servicii asemănătoare celor care intraseră în conceptul iniţial. Ideea lui Wilson pur şi simplu n-a avut loc şi nu a rodit în lumea noastră. Este o poveste de discutat în cadrul unor seminarii pasionante, dar, mai mult decât atât, este o poveste capabilă să trezească întrebări esenţiale cu privire la felul în care înţelegem fericirea şi împlinirea, cu privire la felul în care interacţionăm chiar şi la nivel elementar, cu privire la priorităţile şi scopurile noastre fundamentale.

Cartea lui Gawande se prezintă mai departe ca o adevărată fenomenologie a neputinţei, aducând înaintea noastră boala, dependenţa şi asistenţa şi toate celelalte universale umane care ne limiteză ttragic şi fatal condiţia. În mijlocul tuturor discuţiilor, în mijlocul tuturor interogaţiilor şi investigaţiilor de caz, stă aceeaşi pasiune indelebilă pentru om, acelaşi simţ inconturnabil al umanităţii. Gawande, un sceptic religios (sau poate un ateu, indicaţiile nu sunt foarte precise în această direcţie) face parte din familia acelor intelectuali umanist-seculari care mizează pe o exhibare originală şi hiperrealistă a fragilităţii noastre (din tradiţia lui Carl Sagan, sau poate din cea mult mai veche a lui Montaigne)  menită să schimbe radical perspectiva noastră asupra vieţii şi a locului nostru în biosferă şi în cosmos. Totodată, fără a avea radicalismul noilor atei, Gawande mizează pe convingerea fudamental seculară (dar cu rădăcini antice în cultura noastră umanistă) că numai înţelegerea şi acceptarea acestei fragilităţi esenţiale va produce în timp o umanitate mai bună.

Finalul cărţii este sfâşietor. Traversată de firul narativ al felului în care s-a stins propriul tată, partea de sfârşit a cărţii ne obligă, în aceeaşi manieră tandră şi definitivă, să privim în ochi moartea, hazardul, suferinţa, dispariţia. Este un quod erat demonstrandum convingător, o avalanşă discursivă şi emoţională care închide liniile argumentative ale cărţii. Nu văd o cale mai bună de a încheia cronica aceasta entuziastă decât lăsându-vă să savuraţi paragraful final, un epitom al sensibilităţii şi profunzimii întregii cărţi:

Când eram copil, tatăl meu mi-a ţinut o lecţie despre perseverenţă: niciodată să nu accept barierele din calea mea. .. Nu e clar întotdeauna când trebuie trecut de la îndepărtarea barierelor la scosul a tot ce se poate mai bun din ele. Dar e limpede că vine o vreme în care lupta cu ele nu mai merită preţul. A-l fi ajutat pe tatăl meu să identifice acel moment  pe parcursul luptei a fost, simultan, una dintre cele mai dureroase, dar şi cele mai înălţătoare experienţe din viaţa mea… Am fost norocoşi să-l auzi spunându-şi ultimele dorinţe şi luându-şi rămas bun. Având ocazia de a face asta, ne-a lăsat să înţelegem că era împăcat. Şi noi trebuie să fim împăcaţi.

După ce am împrăştiat cenuşa tatălui meu, am plutit o vreme în tăcere, lăsând curentul să ne poarte. Cum soarele împrăştiase ceaţa, oasele au început să ni se încălzească. Pe urmă, i-am făcut semn barcagiului şi el a pus mâna pe vâsle. Ne-am întors la mal.

Un volum remarcabil, pentru care avem a-i mulţumi editurii Litera, chiar dacă nu putem aplauda şi ideea de a produce două ediţii schimbând titlul. O carte care ar merita cu vârf şi îndesat să părăsească anonimatul. Atul Gawande este un gânditor de primă mână.

Războiul fără sfârșit

Dana Jalobeanu

Michael B. Oldstone, Viruses, plagues and history. Past, present and future, Oxford University Press, 2010 (updated edition)

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic… înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul…. Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”. Doar că, la un moment dat, cineva a descoperit că și partea strecurată, trecută printr-un filtru mai mic decât diametrul celei mai mici bacterii, rămâne totuși infecțioasă. Doar că nu „crește” în laborator; nu poți face culturi cu ea.[1] O pui în eprubetă, rămâne inertă. O injectezi într-un animal – sau ajungi s-o atingi fără să iei măsuri de precauție…și ceea ce rezultă este încă un pacient infectat. Cam așa și-au dat seama medicii, la sfârșitul secolului XIX, că ceea ce provoacă variola și febra galbenă nu este o bacterie. Despre bacterii se știa deja mult – câmpul de investigație era extrem de bogat: de la ciumă și lepră la tuberculoză și sifilis. Ca să vezi un virus ai nevoie de microscop electronic. Și totuși, au existat medici luminați (și adesea eroici) care au știut să investigheze acest domeniu al invizibilului, să ia în piept și să înfrângă epidemii produse de aceste entități invizbile, despre care știau, în fond, prea puțin.

Cartea lui Michael B. Oldstone ne spune câteva dintre poveștile care au fondat un domeniu. În prima parte sunt poveștile de succes: înțelegerea și eradicarea variolei, rezolvarea imensului „puzzle” intelectual (cu consecințe dramatice) care a fost febra galbenă, lupta intensă a secolului XX împotriva poliomelitei. Amenințările pe care medicina a știut să le rezolve. Uneori a durat secole și au fost 300 de milioane de victime. Alteori jumătate de secol, sau ceva mai puțin. În unele din aceste cazuri, pericolul n-a trecut cu totul. Stă încă la pândă. Perspectiva din care scrie Oldstone e cea a medicului specialist a cărui atenție e mereu îndreptată în două direcții: agentul patogen (virusul) și răspunsul imunitar al unei populații. Din această perspectivă, „înfrângerea” unei epidemii și dobândirea imunității în interiorul unei populații este doar un episod. Urmează altele. Încetarea vaccinării (ca în cazul variolei) duce la re-apariția pericolului. Nu imediat; în zece, treizeci sau cinzeci de ani, pe fondul unor creșteri a numărului de oameni cu imunitate scăzută (de medicamentele imunosupresoare prescrise pentru alte afecțiuni), boli pe care le credeam rezolvate s-ar putea întoarce.

Dacă prima parte a cărții ne vorbește despre poveștile de succes și pericolele doar potențiale, partea a doua trece în revistă pericolele prezentului. Epidemiile (și pandemiile) care au marcat ultimii 20-30 de ani. Virusuri care au dus la apariția unor boli despre care cu siguranță ați auzit: febra hemoragică, Ebola, SARS etc. Uneori nici nu mai suntem familiari cu numele virusului responsabil; și, ca în cazul febrei hemoragice, suntem tentați să folosim o singură denumire pentru o întreagă grupă de boli. Oldstone le ia și le descrie pe rând pe fiecare; iar partea a II-a a cărții se poate citi cu mare folos, mai ales dacă o citești cu creionul în mână. Dincolo de detalii, însă, un aspect important este rata tot mai mare de boli infecțioase apărute în ultimii 30-40 de ani. Oldstone numără nu mai puțin de 39 de agenți patogeni diferiți descoperiți începând cu 1969 și până în 2010 (între timp, au mai apărut cățiva). De parcă în războiul cu armata invizibilă a virusurilor ar fi primit întăriri neașteptate. De fapt, așa s-a și întâmplat. Virusurile sunt o secvență de acid nucleic care se fixează în secvențele de ADN din celulele gazdei. Când fixarea nu e foarte ușoară, virusul se adaptează trecând prin mutații succesive până când, ca piesele de lego, secvența se aranjează în aaș fel încât să se „potrivească” mai bine. De exemplu, virusurile gripale pot conține mai multe tipuri de hemaglutine (glicoproteinele cu care virusul se leagă de diferite molecule ale celulei gazdă). Aceste piese de lego se numesc H1, H2 și H3. Imaginați-vă acum un lego în care nu avem niciuna din cele 3, ci locul lor e luat de o altă proteină, hemaglutina H5. Rezultatul e gripa aviară. Provocată de un virus care, ajuns la om, se dovedește mult mai periculos decât virusurile de gripă „tradițională” (la prima întâlnire cu o gazdă nouă, virusurile omoară; așa s-a întâmplat când variola a ajuns pe continentul american. La schimb, europenii au luat febra galbenă, o infecție căreia nativii americani îi supraviețuiau ușor, dar care s-a dovedit mortală pentru coloniști). Tot ce se poate spera când se produce o astfel de mutație, este ca virusul rezultant să nu se adapteze suficient de bine la noul tip de gazdă; să nu ajungă să se transmită masiv de la un om la altul. Când însă se întâmplă acest lucru, avem o pandemie. „Adaptarea”, aici, înseamnă mutații succesive; din nou, v-ar ajuta să vă gândiți la un joc de lego în care piesele se potrivesc suficient cât să se fixeze pe structura de piese de lego corespunzătoare ADN-ului gazdei infectate. Unele virusuri sunt jocuri de lego sofisticate, cu multiple posibilități de legătură și cu piese deja mobile. Despre această versatilitate e vorba în ultimele capitole ale acestei cărți fascinante. Care ne arată cum structuri aparent simple (virusurile sunt într-un anumit sens cele mai „simple” structuri din lumea vie) pot să producă combinații cu efecte atât de complexe. Și nelimitate ca număr. De aceea, ne spune, Oldstone, războiului dintre oameni și virusurile nu i se întrevede, încă, vreun sfârșit. În fond, susține Oldstone, istoria acestui război cu virusurile, bolile și epidemiile este chiar istoria umanității. Adevărata splendoare a istoriei, ne spune ultima frază a cărții

…. nu stă în războiaie câștigate, formarea unor noi dinastii, sau construcția unor imperii financiare, ci în îmbunătățirea condiției umane. Înfrângerea bolilor care ne amenință existența este, de fapt, metrul cu care putem măsura succesul civilizației. Iar cei care duc la bun sfârșit acest tip de isprăvi sunt cei care vor fi adevărații navigatori ai bravii lumi noi (p. 342)

[1] Nu puteai, la momentul acela, și nici în momentele ulterioare, cel puțin nu până în anii 1960. Azi se poate, și veți vedea în carte exemple de tehnici și proceduri.

Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei

Cum devin obiectele informații? Cum ajung să ne vorbească? Sau, mai precis, cum îi vorbesc arheologului? Care sunt premisele pe care se bazează ipotezele arheologului? Este arheologul un inductivist? Un susținător al metodei ipotetico-deductive? Un partizan al inferenței către cea mai bună explicație? Ce înseamnă „dovadă” în cercetarea arheologică? Când putem spune că ipoteza sau explicația unei descoperiri este „dovedită”? Iată câteva dintre subiectele discuției dintre Dana Jalobeanu și Cătălin Pavel, la cafeneaua filosofică de vineri seara. Moderator Grigore Vida. Puteți urmări aici înregistrarea discuției.

Secretele alchimiei: o „istorie angajată”

Dana Jalobeanu

(Lawrence Principe, The Secrets of Alchemy, Chicago, University of Chicago Press, 2013)

De-a lungul timpului le-am spus adesea studenților mei „Dacă vedeți o carte cu titlul Secretele alchimiei stați departe de ea. Are toate șansele să fie pseudo-științifică.” Iată însă că trebuie să facem excepție de la această regulă. Atunci când volumul în cauză îl are ca autor pe Lawrence Principe. Intitulându-și cartea Secretele alchimiei, Principe ridică astfel mănușa unei provocări bine-cunoscute. Și reușește un tur de forță cu totul remarcabil. Cu o carte care începe cu începutul, adică cu primele manuscrise egiptene de rețete și secrete și continuă cu secolele de constituire, înflorire și apogeu ale unei tradiții.Principe

Continue reading Secretele alchimiei: o „istorie angajată”