Florin Cherman
Alexander Baumgarten, Restul ca problemă a filosofiei, Poliron, Iași, 2021
Atunci când Alexander Baumgarten a scris o recenzie la cartea lui Andrei Cornea despre Neființă, a spus despre ea acest lucru: „înțeleg că o așteptam fiindcă le citisem pe celelalte”[i]. Într-un mod similar și eu pot spune ceva de acest fel despre cartea filosofului Baumgarten: abia când am aflat despre existența ei mi-am dat seama că ea nu putea să nu existe, altfel spus, existența ei a fost necesară. Aflând titlul acestei cărți, gândul imediat m-a dus la un carnet de-al meu, pe care-l ținusem pe post de jurnal în primii ani ai studenției, pentru că mi-am amintit că acolo voi găsi temeiul necesității despre care am spus. În jurnal am găsit următoarele:
O însemnare care încerca, în felul său, să eternizeze ziua de 3 aprilie anul 2018, seara în care Matra Petreu a ținut conferința „La ce bun filosofia în secolul XXI”, în cadrul căreia a spus că filosofia, deși nu mai este capabilă să livreze cunoaștere, este necesară ca metodă, continuând să aibă un rol important în formarea individului, mai degrabă decât în informarea lui. Întristarea pe care noi, studenții anului I, plini de entuziasm, pasiune, și infinită încredere în infinita putere a filosofiei, am simțit-o, a fost înlocuită de o stare de uimire și perplexitate: a fost momentul intervenției profesorului Alexander Baumgarten; intervenție care „ne-a dat cu virgulă”. Și nu mă refer aici doar la elocința și abundența de trimiteri erudite pe care le auzisem atunci, deși ele au fost motivul principal care a determinat ca doar un singur lucru să-l pot nota în jurnal, din intervenția domnului profesor. Acel lucru – acele cuvinte – erau, de fapt, cauza principală a uimirii. Cuvintele sunt doar acestea: „Baumgarten: Filosofia – ca știință a restului”. Amintindu-mi de această notiță, mi-am dat seama că nu se putea să nu existe această carte.
În partea introductivă a cărții Restul ca problemă a filosofiei[ii] autorul amintește un text de-al său, scris în limba franceză în 2017, având același titlu, însă, faptul că regăsesc „semințele” acestei teme în 7 idei înrâuritoare ale lui Aristotel[iii], publicată la Humanitas în 2012, mă face să trag concluzia că tematizarea restului ca obiect al unei științe filosofice este o preocupare mai veche, și poate mai persistentă. În acel text, A. Baumgarten vorbește exact despre ceea ce spune titlul: despre un număr de idei din Aristotel care au înrâurit veacurile într-un fel anume. Despre aceste idei autorul spune că sunt fără a fi ceva. Iar eu mă voi întreba pe marginea acestor reflecții, oare restul, nu este și el un ceva ce este fără a fi ceva? Oare acele 7 idei care au înrâurit veacurile, nu sunt și ele, la rândul lor, un rest, produs de gândirea lui Aristotel? Sau poate e mai corect ar fi să spun că sunt restul, ceea ce a rămas, în urma corpusului aristotelic, care este o altă entitate decât gândirea vie a filosofului din Stagira? În orice caz, textele îmi justifică, dacă nu un răspuns ferm afirmativ, atunci, cel puțin, siguranța că pun o întrebare corectă: atât pentru a explica restul ca problemă a filosofiei, cât și pentru a explica caracterul înrâuritor al numitelor idei aristotelice, A. Baumgarten invocă același episod: incapacitatea lui Homer de a răspunde ce este ceea ce dacă prindem abandonăm, iar dacă nu prindem ducem cu noi (7 idei…, p. 42; Restul…, p. 140;
În 7 idei înrâuritoare conceptul restului apare în contextul în care se propune o descriere a singurului lucru sigur și onest, și anume: „starea mea de om, istoria în care am căzut eu, spaimele și bucuriile mele, lumea din jurul meu” pornind de la care se vrea înțelegerea gândirii unui alt veac. Acolo citim următoarele: „Trăiesc într-o lume a cantității. Universul meu fizic este infinit, omogen, și măsurabil. (…) Trăiesc într-o lume care produce resturi, deși tradiția filozofică îmi spune că lumea se compune doar din forme și materii, și că primele nu le pot lăsa niciodată neconsumate pe ultimele” (7 idei…, p. 22). Peste o sută și ceva de pagini găsim ceea ce ne va interesa cel mai mult – o întrebare: „Restul e un principiu? Poate fi gândit? E obiect al filozofiei? Încă mai caut o frază din Aristotel care să se fi pătruns de acest fior” (7 idei…, p.152). Această întrebare, atunci, în apocalipticul 2012, nu și-a găsit un răspuns, ci doar observația că ea „așteaptă mintea și discursul unitar, pentru a deveni obiect al filozofiei” (7 idei...p. 153). Încheind – și creând astfel un suspans – expoziția celor 7 idei înrâuritoare ale lui Aristotel, problema tematizării restului a trebuit să aștepte și mai apocalipticul 2021 pentru ca să se materializeze într-un volum care argumentează ferm și afirmativ „nu numai că restul este un obiect de studiu al filosofiei, dar filosofia își definește propriul obiect datorită infinității sale, dându-i valoare de rest în raport cu alte domenii”(Restul ca problemă a filosofiei, p. 133)
Acum, să revenim la carte. Și revenind de unde începusem, propun să pornim de la ceea ce este anterior prin natură și mai îndepărtat de noi, pentru a ajunge, ulterior, la cele mai apropiate de noi, și îndepărtate de principiu: altfel spus – vom începe cu metafizica și vom ajunge să vorbim despre gunoi. Cartea debutează în aceeași manieră, anunțând că va reformula die Grundfrage der Metaphysik dinspre: why is there something rather than nothing, în: „De ce mereu rămâne ceva mai degrabă decât nimic”, ceea ce, evident, este un alt fel de întreba: De ce nu rămâne nimic? De ce există restul? De ce materiile nu sunt consumate în totalitate de forme. Din start, restul, a cărui loc natural este ghena, tomberonul, coșul de gunoi, în loc să fie lăsat acolo, pentru că e și o rușine, e și recomandabil să nu te atingi de el, e insalubru, este, așadar, nu numai ridicat, de pe jos, dar și „înălțat” la nivelul principiilor metafizice, și va fi discutat, ca atare, alături de cuplul conceptual regal al materiei și formei.
Punctele plecând de la care este propusă această reflecție cu privire la rest sunt două evidențe: despre prima am spus mai sus – faptul că restul există chiar dacă întreaga teorie explicativă a lumii nu-l admite. Apoi – că vrem să scăpăm de el, că existența umană, în toate manifestările ei, încearcă să fie totală, completă, perfectă, să nu admită restul: știința vrea să afle totul, fără rest (Restul…, p. 25); viața se vrea trăită în clipa prezentă, total, fără rest; și, nu în ultimul rând, că avem sisteme de salubrizare și colectare a deșeurilor, care cumva indirect ne dau de înțeles că noi, oamenii acestui secol, nu putem trăi și interacționa cu lucrurile fără a produce deșeuri, resturi.
Altfel, ne-am obișnuit cu faptul că începutul filosofiei este uimirea, și nu văd de ce nu am proceda la fel și de data aceasta. Mai ales pentru că, în definitiv, „a-l face pe celălalt să afle ceva despre filosofie presupune a-l face să se mire”(7 idei…, p.77), sau să simtă o stupefacție. Aceasta apare în legătură cu cele două evidențe despre care spusesem: „pe de o parte, există evidența restului. (…) Pe de altă parte, există neputința gândirii de a avea acces la el„ (Restul…, pp.45 – 46) iar stupefacția într-un final ia forma unei întrebări, uneia dintre cele mai filosofice: cum este cu putință restul? (Restul…,p. 47)
Însă înainte de aceasta, trebuie să fim siguri că știm despre ce anume vorbim, și să ne întrebăm ce este restul?, chiar dacă am spus mai sus că el poate fi fără a fi ceva.
Ca orice concept metafizic, cum este ființa, neființa, mișcarea, principiul, la fel și restul „are mai multe sensuri” (Restul…, p. 35): într-un sens, el este restul dintr-un preț plătit; în alt sens, el este tot ceea ce nu intră în definiție, în limită, sau în măsură; apoi, el se poate referi a resturile unei ființe; la fel, se poate referi și la o operație logică, a definirii prin eliminare; după aceasta este restul-amintirea; similar – restul, ca sumă a posibilităților nerealizate; iar la finalul acestora este ceva de demnitatea sensului focar al pluralității sensurilor: „restul ca gunoi pare a fi «specia regală»” – resturile materiale ale unui produs, deșeurile unei fabricații (Restul…, p. 39 – 43). Ceea ce este comun tuturor acestor sensuri, și ceea ce va servi drept o definiție a restului este aceasta: „el este ceea ce în general «rămâne»”, purtând marca ”nedesăvârșirii întâlnirii dintre forme și suporturile lor”, având astfel „semnificația imperfecțiunii” (Restul…, p. 41-42). După cum se lasă de înțeles din cele enumerate mai sus, Alexander Baumgarten discută ideea restului într-o varietate largă de registre: filosofic, științific, material, existențial, literar, etc. Registrului filosofic al acestui subiect, autorul îi dedică capitolul „Autoritățile restului”, în care enumeră mai mulți gânditori, preponderent medievali, care au încercat să teoretizeze această tematică aparent ingrată și care nu merită prea multă atenție.
Însă partea mea preferată a cărții este ultima: „Despre simplitate”. Această schiță de antropologie filosofică ridică o întrebare fascinantă: „de ce ne este mai simplu să fim complicați și mai complicat să fim simpli” (p. 166). Aici se discută, desigur, ca și în întreaga carte, preponderent pe terenul filosofiei medievale, despre un ideal uman – cel al simplității (sancta simplicitas și paupercula) – în legătură cu comportamentul față de rest: „simplitatea este prin excelență comportamentul fără rest”, unde „fără rest” este pus în legătură cu unul dintre cele două sensuri ale sincerității, pe care le identifică autorul, și anume cu acea accepțiune care nu admite un „rest al propriei conștiințe”, care „nu lasă ascuns un conținut nerostit” (Restul…, p 163).
În încheiere voi spune că, de obicei, atunci când mă gândesc la o carte, printre principalele întrebări la care mă gândesc sunt acestea: pentru cine este scrisă? Cine ar fi interesat să o citească?; de ce acest cineva ar fi interesat să o citească?. Cu această carte, altceva devine mai important: și anume caracterul ei actual.
Adesea auzim discursuri care pun în legătură trei lucruri: faptul că filosofia nu are un obiect propriu de studiu – faptul că este inutilă – faptul că ea a murit. Însă filosofia de demult este considerată ca fiind un exercițiu intelectual gratuit, fără utilitate imediată. În acest sens, este suficient să ne amintim despre Aristotel, care vorbea în Metafizica despre cunoașterea inutilă – „fără să aducă vreun folos”. Această idee o reia apoi Toma din Aquino, atunci când susține caracterul nobil al filosofiei (prime) tocmai pentru că este inutilă. Apoi, într-un context diferit, ne amintim că acele critici ale filosofiei pe care le enumeră Platon în Republica, care sunt aceleași cu acele pe care le auzim și acum. Problema nu este faptul că filosofia este inutilă. Problema este alta: anume faptul că noi ne-am schimbat atitudinea față de inutili. Cândva, atunci, inutilitatea a fost văzută ca ceva nobil, acum însă ca ceva detestabil: inutilul este dispensabil, este un rest pe care suntem încurajați să-l aruncăm. În acest moment într-adevăr, filosofia ar trebui să ia în serios „restul”. De ce? Pentru că totul deja s-a specializat. Filosofia s-a sinucis pe sine din momentul în care a propus prima organigramă a științelor și și-a propus să atribuie fiecărui fragment al realului câte un discurs separat, specializat. Filosofia, dacă (!) a murit în acest secol, nu numai că a murit, ci s-a sinucis, pentru că și-a programat din start propria moarte. Avem științe pentru tot și pentru fiecare, iar apoi ne întrebăm, și, în rest, ce mai studiem? În rest, studiem tot ce-a rămas, adică, propriu-zis – restul. Apoi, dacă (!) este adevărat că trăim în postmodernism, suntem cu această carte în vogă: teoretizăm ceva despre ce nu s-a mai teoretizat: așa fost moartea, durerea, durerea fizică, corpul – teme ingrate, care nu meritau studiu în paradigma „clasică”. Acum suntem îndreptățiți să vorbim despre toate aceste, și inclusiv despre rest, adică despre resturi.
[i] Alexander Baumgarten, Neființa și neutrul, în Dilema veche, nr. 365, 10 – 16 februarie 2011: https://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/nefiinta-si-neutrul
[ii] Alexander Baumgarten, Restul ca problemă a filosofiei, Poliron, Iași, 2021
[iii] Alexander Baumgarten, 7 idei înrâuritoare ale lui Aristotel, Humanitas, București, 2012
Let's talk about books 