Legile educației care nu sunt despre educație

Săptămâna aceasta, la Cafeneaua filosofică, am discutat despre noile legi ale educației. Cu oameni care știu ce vorbesc: profesori preocupați de soarta învățământului din România, îngrijorați de direcția în care merg lucrurile. Oameni care trag de ani de zile semnale de alarmă în legătură cu problemele mari, structurale, fundamentale cu care se confruntă educația. Și care pot fi rezumate în câteva cuvinte: analfabetism funcțional (i.e., absolvenți de liceu care citesc dar nu înțeleg ce citesc), abandon școlar, emigrarea masivă a elevilor performanți, formarea unor absolvenți de liceu care nu sunt pregătiți pentru lumea de azi.... și cu atât mai puțin pentru cea de mâine.

Produsul școlii

Cu ceva ani în urmă, prietena mea, profesoară la o prestigioasă universitate americană, mi-a trimis patru studenți de anul întâi la școala de vară pe care o organizam în fiecare an, la Bran. Un fel de jumătate seminar, jumătate tabără de vacanță, cu profesori și cercetători din toată lumea și doctoranzii lor. Rar aveam studenți, de obicei veneau mai degrabă masteranzi, uneori câte unul-doi de anul trei, aduși de profesorii participanți, cu recomandare specială. Recunosc că ideea celor patru tineri americani de 18 ani venind singuri în România și petrecând nesupravegheați în tabăra noastră de vară mi-a pus mult pe gânduri în vara aceea. Îi judecam după studenții mei. Nu văzusem încă produsul unor colegii americane de prestigiu. A fost o experiență pentru toată viața.

Fascinația subversivității

Educația mea, câtă a fost, a fost făcută pe canale alternative. Underground. Cât și cum se putea în acei ani, cei mai oribili, ai ceaușismului național-socialist. Mă întreb uneori cum am supraviețuit întregi la minte unui deceniu (cel puțin) de spălare pe creier. Și știu, din păcate, că n-am supraviețuit toți. Școala era, în acei ani, spațiul paradoxal în care elanul entuziast și un anumit tip de eroism fără speranță se împleteau cu disperarea dublei măsuri și a nou-vorbei (ca să citez din Orwell).

Știința romantică

Nu toate best-sellerurile au viață lungă. Acesta, însă, este diferit. Se poate citi și reciti cu folos. La prima lectură nu-l veți lăsa din mână. Nu se poate lăsa din mână. E o carte perfectă pentru vacanța în care aveți timp de citit. Și e una dintre acele cărți care, cumva, dilată timpul. O veți deschide și veți călători cu ea în Tahiti, cu expediția Endeavour, cu balonul peste Canalul Mânecii, în Alpi sau la Poli, în căutarea Pasajului de Nord-Vest. Vă veți întâlni, în paginile acestei cărți, cu poeți, filosofi și oameni de știință uniți de idealul unei științe care deschide porțile adevărului, binelui și frumosului - de la William Hershel, Humphrey Davys și Michael Faraday la Byron, Shelley și Coleridge. Oamenii care au produs ceea ce poeții numeau „o a doua revoluție științifică”.

Știința ca poveste

Știința ajunge la public pe aripile poveștii. Uneori, ale propriei ei povești. Căci știința se naște mai întâi ca poveste. Povestea Casei lui Solomon, din Noua Atlantidă de Francis Bacon: o instituție formată din 36 de înțelepți care adună, produc și administrează cunoașterea naturii în beneficiul umanității.

Femeile care duc lumea în spate

Aș vrea să încep prin a spune că titlul nu e nici o luare de poziție, nici o declarație de război. Nu e despre femei; și, cu siguranță, nu mă recunosc printre aceste făpturi despre care vreau să vă vorbesc, cu totul speciale prin eroismul lor în același timp solid și terifiant. Un spirit de sacrificiu care nu se manifestă la scara familiei sau a neamului, ci la cea a speciei umane - și, prin asta, iese din determinările noastre biologice. Făpturile despre care vreau să vă vorbesc sunt cele cărora le datorăm mai mult decât viețile noastre obișnuite pot plăti. Grație lor, lumea e mai obiectiv mai bogată, mai frumoasă și, parcă, are o speranță de salvare în plus.

Prieteniile care schimbă lumea

Știința s-a născut la Universitatea din Cambridge. La Trinity College. Mai întâi în secolul al XVII-lea, când Newton a scris acolo Principiile matematice ale filosofiei naturale (carte publicată la Londra, în 1687). Și a doua oară în secolul al XIX-lea, când din crisalida filosofiei naturale a ieșit fluturele „științei pentru public”; al „științei în folosul comuntății”, al „științei spectacol”. Cam asta este teza generală a acestei cărți fascinante. Laura Snyder ne poartă, în paginile ei, prin episoadele unei mari prietenii între oameni de geniu: William Whewell, filosof, educator, matematician și „om de știință” la vremea când oamenii de știință erau, toți, „gentleman of science”, Charles Babbage, inventatorul computerului, astronomul și filosoful științei (avant-la-lettre) John Herschel, și Richard Jones, unul dintre întemeietorii economiei politice, puse pe bazele științei inductive baconiene.

Republica impostorilor

Impostura nu este un fenomen nou, sau neobișnuit. Socrate îi acuza pe sofiști de impostură – iar Platon ni-i prezintă mereu ca pe cei care pretind mereu că știu, atunci când nu este cazul. De fapt, dacă vă gândiți, Socrate își acuza mai toți concetățenii de impostură: căci ce altceva înseamnă ceea ce numește el „cea mai grea formă de ignoranță”? Cel care pretinde că știe este, pentru Socrate, un impostor. Prin contrast, filosofia e organizarea înțelegerii lui „știu că nu știu” iar filosoful este marele demascator al impostorilor de tot felul: oameni politici, meșteșugari, generali, cetățeni.

Cum mor democrațiile?

Valorile libertății n-au făcut parte din educația generației mele. La școală am fost educați să fim conformiști. Acasă ni se spunea adesea să nu ieșim în evidență, să nu vorbim cu străinii, în general, să avem grijă ce și cum vorbim. Foarte devreme am învățat că trăim într-o mare închisoare în care nu ai decât două soluții de supraviețuire. Prima era „să te pui bine” cu gardienii, să cooperezi, să-ți trădezi prieteni, să torni. A doua era să îți construiești o cochilie de supraviețuire, eventual într-un grup cu foarte puțini prieteni, pe modelul unor societăți secrete: cu coduri de acces și ritualuri de admitere și excludere.