Când adevărul iese la iveală și se naște filosofia: cazul Socrate la Cafeneaua filosofică

N-am plănuit ca edițiile din acest an ale Cafenelei filosofice de vineri să fie legate tematic între ele. Dar lucrurile se leagă uneori pe deasupra capetelor noastre. Astfel încât, după fascinanta discuție de vinerea trecută, despre adevărul care „iese mereu la iveală” vom discuta din nou, vineri, 8 noiembrie, despre adevărul care iese la suprafață. De data aceasta, aducând cu el, filosofia.

Cătălin Cioabă în dialog cu Raluca Bujor. Despre unicitatea lui Socrate. Socrate, cel atins de zeu și sfătuit de daimon, Socrate care le spunea atenienilor că este un dar trimis de sus… o muscă care nu-i lasă să doarmă. Filosoful atipic și apărut de nicăieri, filosoful care nu scrie ci se învăluie în renumele său pentru a construi marea enigmă a filosofiei occidentale. Sau filosoful dintotdeauna, nu-prea-acasă printre semenii săi (pe care încearcă, totuși, să-i educe), exersând, zi de zi, autenticitatea?

O primă luare de poziție aici. Este Socrate asemenea fiecăruia dintre noi? Și un răspuns aici: toată povestea înțelepciunii lui Socrate este, în fond, o poveste de fabricație platoniciană. Iar Platon avea o imaginație de poet.

Voi ce spuneți?

Live, vineri, 8 noiembrie, ora 18. Nu uitați să vă înscrieți, numărul de locuri este (extrem de) limitat.

Un asfințit ce nu se mai termină….

Partea a II-a

Dana Jalobeanu

Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012.

Dacă recitim romanul din perspectiva unui adevăr care nu doarme, a unui adevăr care strigă și „iese mereu la iveală”, ne sar în ochi imediat episoadele în care rolul central îl joacă „dezvăluirea”, demascarea. Moartea lui Berlioz dezvăluie adevărata natură a imposturii celor adunați în jurul „casei de creație” a Massolit, falșii scriitori, profitori ai regimului. Disparițiile misterioase din apartamentul 50 (cap. VII. Un apartament cu cântec) dezvăluie tehnicile securității de a urmări „dușmanii de clasă”, burghezia care mai încerca încă să-și păstreze o brumă din fosta avere. În diverse momente cheie ale acțiunii vedem directori de teatru, secretari literari, directori de redacții literare sau chiar pe directorul sanatoriului psihiatric, dând telefoane „acolo unde trebuie” și raportând, ierarhic, superiorilor.

Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină….

Un asfințit ce nu se mai termină…

Dana Jalobeanu

(partea I)

Mihail Bugakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012

Cum poți scrie, azi, despre Maestrul și Margareta ? Poți începe, cuminte, spunând că este unul dintre marile romane ale secolului XX. Că e un roman-mărturie, un roman creator de istorie literară și mitologii culturale. Sau poți începe spunând că cititorul care deschide, azi, Maestrul și Margareta se află în fața unui miracol. Ține în mână o carte a cărei supraviețuire era imposibilă. O carte care a ajuns la noi în ciuda faptului că nu trebuia să fie scrisă. Un întreg aparat de represiune a fost angajat în împiedicarea scrierii ei. Între 1929 și 1940, viața lui Mihail Bulgakov a fost un coșmar. Imaginați-vă un autor popular interzis, trăind din faima scrierilor de tinerețe (dar și a celebrității câștigate ca actor, regizor, scenarist, director de teatru), urmărit, anchetat, ai cărui prieteni dispar în mod misterios, ale cărui manuscrise sunt în mod repetat confiscate… Maestrul și Margareta este o carte al cărei manuscris a fost ars, confiscat, rescris, ascuns și interzis. O carte despre care aproape că putem spune că a renăscut mereu din cenușă. V-aș propune să reflectăm puțin la această supraviețuire miraculoasă. Și la efectele ei.



Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină…

„Maestrul și Margareta” la Cafeneaua filosofică: De ce adevărul iese mereu la iveală?

Reluăm Cafeneaua filosofică de vineri seara cu o discuție pe marginea romanului lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Una dintre marile cărți ale secolului XX. Vom vorbi despre destinul fabulos al cărții, despre tipurile de interpretare propuse până în prezent pentru acest roman care a fost citit în cele mai diferite moduri (roman de dragoste, satiră menipeană, roman „cu cheie”, o evanghelie gnostică etc.).

Vom porni de la lecturile noastre pentru a ne întreba, împreună, de ce adevărul pare să aibă această proprietate specială de a ieși mereu la suprafață?

În dialog: Dana Jalobeanu și Cătălin Cioabă, moderați de Grigore Vida.

Vă așteptăm deci vineri, 25 octombrie, de la ora 18, la cafeneaua La petite bouffe, în Cotroceni. Nu uitați că trebuie să vă înscrieți prin email, locurile sunt limitate.

Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Dana Jalobeanu

James Ker, The Deaths of Seneca, Oxford, Oxford University Press, 2009

Nimeni n-a murit de atâtea ori. Și poate că niciun filosof nu a fost atât de mult asociat, de generații succesive, unei arte de a muri exersată în toate felurile posibile: în scris, dar și în exercițiul efectiv al procesului morții. Nu e de mirare că morțile lui Seneca au inflamat imaginația filosofilor și poeților din toate timpurile. Ca să nu mai vorbim de pictură – poate doar moartea lui Socrate să fi fost atât de des reprezentată pictural. ker seneca

Dar, spre deosebire de moartea lui Socrate care a căpătat, în timp, un aer de emblemă și un manierism oarecum repetitiv (cucuta, discipolii, excluderea familiei, filosofarea până în ultimul moment, amorțeala care cuprinde treptat, mai întâi extremitățile trupului, apoi restul, până când totul este cuprins de frig și de tăcere….), moartea lui Seneca a fost reprezentată în cele mai diferite moduri posibile. Unii ne-o arată ca pe-o execuție îndelung așteptată. În definitiv, Seneca încearcă începând cu anul 62 să plece de la curtea imperială. Îi oferă lui Nero întreaga avere, una despre care ni se spune că era fabuloasă. Se retrage, mai întâi treptat, apoi, din vara anului 64, complet, în singurătate, în așteptarea centurionului care-i va aduce ordinul de condamnare la moarte. Care vine în primăvara anului 65. Moartea lui Seneca ne este uneori prezentată ca o sinucidere ratată. Spre deosebire de Socrate, în cazul lui, cucuta nu funcționează. Își deschide mai întâi venele dar, după cum ne relatează istoricul roman Tacitus, dieta frugală îi emaciase corpul și îi subțiase venele, astfel încât sângerarea produsă astfel nu este suficientă. Ia cucută, dar nu reușește nici așa. La sfârșit este dus într-o baie de aburi fierbinte și moare pe jumătate sufocat, pe jumătate otrăvit. Gurile rele din vremea sa (istoricul roman Dio Cassius, marele bârfitor Suetonius) tind să prezinte totul mai curând ca pe un eșec. Eșecul de a muri „așa cum trebuie” al unui personaj a cărui moarte e, oricum, la mare distanță de viața pe care a dus-o. Continue reading Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Magie, operații fantasmatice și tot ceea ce am pierdut când am câșitgat modernitatea: Eros și magie în Renaștere după 35 de ani

Dana Jalobeanu

Ioan Petru Culianu, Eros et magie a la Renaissance.1484, Flammarion, Paris, 1987 (Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484, Nemira, București, 1994)

Acum 35 de ani apărea la Paris o carte remarcabilă: în același timp sofisticată și ușor de citit, scrisă cu ritm, entuziasm și umor (și, poate, cu o ușoară paradă de erudiție). Devenită destul de curând best-seller, tradusă în câteva limbi europene, citită și citată, cartea lui Ioan Petru Culianu a stârnit, în același timp, aprecierea publicului larg și suspiciunea specialiștilor. Cel puțin a specialiștilor în Renaștere. În 1990, la 3 ani după traducerea și publicarea în engleză (la University of Chicago Press) Eros and magic in the Renaissance a fost subiectul unei recenzii devastatoare scrise de unul dintre marii istorici ai secolului al XVII-lea, Charles Webster. Ce nu i-a plăcut lui Webster la cartea lui Culianu? Lipsa unei delimitări specializate și strict istorice a perioadei tratate, amestecul de perspective al explicației care trece de la istoria religiilor la istoria ideilor și istoria Renașterii, narativul „non-linear” care sare de la magia ficiniană la manipularea maselor în scrierile lui Giordano Bruno, de la psihologia maselor la puritanism, și înapoi, la magia abatelui Trithemius, la tezele lui Pico etc. Continue reading Magie, operații fantasmatice și tot ceea ce am pierdut când am câșitgat modernitatea: Eros și magie în Renaștere după 35 de ani

A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere

Dana Jalobeanu

Jean Seznec, The Survival of the Pagan Gods. The Mythological Tradition and its Survival in Renaissance Humanism and Art, translated by Barbara F. Sessions, Princeton University Press, 1953 (reprint, 1995)

Sunt cărți pe care nu le citești „la vremea lor” și le recuperezi târziu, și cu o oarecare dificultate. Sunt altele pe care le descoperi cu entuziasm și cu un mic sentiment de vinovăție („mie de ce nu mi-a spus nimeni de cartea asta?”). Cartea lui Jean Seznec este una dintre ele – 400 de pagini de „solid scholarship” pe care le-am descoperit de curând cu un amestec de entuziasm și uluire, plus sentimentul de vinovăție că o fac abia acum, la peste jumătate de secol de momentul în care a fost publicată. The Survival of the Pagan Gods e o carte esențială – una din acele cărți care trebuie neapărat citite în perioada de formare. E greu de situat. În povestea lui Seznec, istoria ideilor se suprapune peste istoria artei, studiile de iconografie le suplimentează pe cele legate de transmiterea culturii clasice, istoricul Evului Mediu își dă mâna cu istoricul Renașterii și amândoi vorbesc despre Antichitatea târzie…. în timp ce cititorul de azi învață ceva despre erudiție (acea erudiție care nu mai e la modă pentru că, pur și simplu, nimeni nu mai e capabil de ea). Continue reading A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere