Când știința abdică de la valorile universale

Cartea scrisă de Mircea Flonta și Cătălin Vasilescu pleacă de la un episod interesant: manifestul savanților germani din 1914. Redactat la începutul războiului, acest document pune capitalul simbolic al „științei germane” și prestigiul semnatarilor lui (printre care se numără Max Planck sau Roentgen) în slujba propagandei de război. Manifestul e o mărturie cutremurătoare. Prima întrebare … Continue reading Când știința abdică de la valorile universale

Cui i-e frică de școala online?

Când am început Cafeneaua filosofică, în primăvara lui 2020, în plin lockdown, „insula zoom” ne apărea ca un spațiu providențial; locul în care putem fugi de-acasă, în care ne putem întâlni și discuta, împărtășind experiențele noastre de prizonieri. Nici nu ne trecea prin cap că acest mediu decorporalizat va deveni spațiul experienței noastre zilnice pe … Continue reading Cui i-e frică de școala online?

Spațiul filosofiei

Organizarea spațiului ne spune foarte multe despre ce știe și ce poate o societate. Multe societăți tradiționale sunt organizate la fel: centrul e în satul nostru, ceilalți sunt dincolo. Și dincolo stă străinul și barbarul. Cel de care trebuie, poate să ne ferim. Căci dincolo e altfel. Spațiul nu e omogen – între al nostru și al celorlalți există granițe care marchează adesea o distincție între ordine și dezordine, între grec și barbar, între cultura ogorului strămoșesc lucrat cu grijă și jungla lui hic sunt leones.

Cealaltă filosofie

Antichitatea târzie este eclectică. Îl citește pe Platon prin Aristotel și adaugă „la pachet” Plotin, Porfir, Pitagora, eventual și puțin stoicism. La fel este Renașterea, ba chiar și modernitatea timpurie. Filosofii par dispuși să creadă că adevărul e unul și că filosofia l-a văzut din diferite unghiuri, fiecare școală descoperind câte puțin, ridicând câte un colț din vălul aparențelor. Că, mai devreme sau mai târziu, vom putea asambla din aceste viziuni limitate și mici fragmente de adevăr filosofii vor asambla, ca într-un puzzle, bucăți tot mai mari din lumea „așa cum e cu adevărat.”

O singură școală filosofică a fost mereu exclusă de la această întreprindere eclectic-colaborativă. O singură școală filosofică a fost mereu identificată ca cea de la care nu se poate lua nimic. A fost, mereu, „cealaltă filosofie”.

Întoarcerea lui Platon

Istoria filosofiei e plină de povești frumoase. Dar parcă niciuna nu e mai spectaculoasă decât povestea întoarcerii lui Platon în Europa, după secole de absență. E o poveste care are toate ingredientele romanelor de succes: o legendă, suspans, paradoxuri, personaje la limita incredibilului, idei strălucitoare și happy end. Să vorbim, pe rând, despre ele.

Partea irațională a Revoluției științifice

Cred că nu am înțeles niciodată frumusețea științei moderne până când am citit cartea lui Michael Strevens, „The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science”[1]. Vreme de trei sute și ceva de pagini, am călătorit cu Eddington în Brazilia și pe insula Pricipe măsurând curbura luminii la ecplisă, am făcut alchimie cu Newton în grădina lui de la Trinity College, Cambridge, am desenat neuroni împreună cu Santiago Ramon y Cajal și am aflat cum s-ar fi terminat “Romeo și Julieta” dacă ar fi fost scrisă de Francis Bacon. Aproape l-am infirmat pe Popper și aproape am demontat paradigmele lui Kuhn în demersul curajos de a stabili ce face posibilă știința modernă așa cum o cunoaștem azi și am cerut socoteală secolelor de filosofie naturală pentru întârzierea cu care a apărut Revoluția Științifică. Iar până la finalul celor trei sute de pagini, am realizat cu adevărat însemnătatea colosalului corp de cunoaștere produs de știința modernă, pe care atât de adesea îl ignorăm sau îl punem la îndoială.

Descartes nu a spus…

Există prejudecata că despre moderni nu se prea mai poate spune mare lucru. Ce se mai poate spune nou despre Descartes? Studiile carteziene se adună mormane, cărțile de popularizare s-au scris, există chiar câteva cărți „de aventuri” având în prim plan formarea tânărului Descartes sau prematura și oarecum suspecta lui dispariție, la doar 50 de ani, după o călătorie în îndepărtata Lapoine. Dar între biografia de tinerețe, învăluită în mister și aventura de maturitate, când pleacă în Suedia să o învețe filosofie pe regina Cristina, găsim, până la urmă, autorul de manual, filosoful care a întemeiat modernitatea, primul și cel mai sistematic dintre moderni. Despre acest Descartes nu se prea mai poate spune mare lucru. Nu?

„Fine tuning” the profetic history: or how a skilled Cambridge theologian became Isaac Newton

Recent years saw a remarkable revival in the field of Newton studies: new books on Newton’s method, on Newton’s empiricism, on Newton’s biblical studies or on the strange fate and destiny of Newton’s manuscripts. Now, Rob Illiffe offers to general public a new and quite exciting biography of the strange scholar who spent decades perusing treatises of alchemy and theology, dabbled in prophecy and numerology, experimented with light, poisoned himself with mercury and managed to become, at the end of his life, the universally acclaimed scientist of the modern era. 

Despre epidemii și istoria care se repetă

Istoria se poate povesti în multe feluri. Și din fiecare avem de învățat. Căci, desigur, prima lecție a istoriei este că nu suntem originali. Că ideile, argumentele, fricile și bucuriile noastre sunt de o monotonie deprimantă. Luați teoriile conspiraționiste pe tema „vaccinurile atacă creierul” – le veți găsi în articolele de presă și în cărțile secolului al XIX-lea; în primele emisiuni de radio sau televizate din secolul XX. Și atunci, și acum, vor mai scăpa din ele și în presa științifică; urmate de retractări (în care nimeni nu crede) și scandaluri, de excluderi din profesie și de popularitatea obținută în afara specializării pe alte căi. Sau luați imaginile cu lideri politici care se vaccinează în direct la televizor, pentru a încuraja populația. La începutul secolului al XVIII-lea, fără televizor, dar amplu reflectată în presa de atunci, o parte dintre membrii casei regale britanice, la încurajarea unei prințese care fusese bine educată de filosofi, își inoculau copiii cu o proto-variantă de vaccin împotriva variolei (procedura se numește variolare).

Prelungirea vieții: între filosofia nemuririi și proiectele melioriste

Filosofii au fost mereu conștienți că visul nemuririi „în trup” presupune o transgresiune; că proiectele de prelungire indefinită a vieții intră în conflict cu parcursul natural al sufletului între „aici” și „dincolo”. Și, ca atare, s-au împărțit în două tabere: cei preocupați de felul în care va arăta „viața de apoi” (ca Dante), și cei interesați de proiecte melioriste de prelungire a vieții în datele umanului (ca Marsilio Ficino).