Filosofia la căderea întunericului

Dana Jalobeanu

Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți.

Dar asta doar pentru că lucrezi cu un concept de limită care trebuie adaptat. Redefinit. Granițele interioare și cele exterioare sunt, de fapt, în altă parte. Dincolo de ecranul calculatorului se deschide lumea cea largă. Știi asta, pentru că și tu, ca și mine, îți petreci timpul „nagivând” pe internet. Suntem argonauții lumii noi. Explorăm lumi, ne construim ambarcațiuni, fondăm colonii (ce altceva sutele de grupuri de facebook la care tocmai ai aderat săptămâna trecută?). Facem descoperiri. Prima dintre ele: dintr-o dată, la Londra și New York și Madrid, lumea are aceleași probleme. A fost dintotdeauna așa, poate, dar până acum nu ți-ai dat seama. Fiecare în apartamentul său, fiecare confruntându-și spaimele, restricționat în mișcări, îngrijorat de soarta celor pe care nu mai poate să-i vadă sau să-i atingă – parcă nu mai e nicio diferență între noi. Ne confruntăm cu aceleași provocări. Cum transformăm relațiile cu ceilalți, ce forme de exprimare le putem găsi în această minunată lume nouă? Unii sunt mai confortabili cu asta pentru că trăiesc de ani de zile existențe virtuale. Doar că acele existențe descărnate, reduse la linii de chat și emoticoane trebuie acum transformate în purtători de sensuri grele: predăm online, discutăm online ceea ce înainte discutam la cafenea sau la berărie, spunem „te iubesc” online, ne luăm, online, rămas-bun.

Granițele cad și se reconstruiesc. Ele nu încep la ușa casei, ci țin de viteza furnizorului nostru de internet. Renunțăm mai ușor la pâine decât la abonamentul de telefon. Ne drămuim mai ușor apa și conservele decât consumul de electricitate. Vă dați seama cât de nouă e lumea în care intrăm?

Cum sună acum mantra cunoscută: La ce-ți folosește filosofia? Cine mai are nevoie de filosofie? Parcă și-a schimbat puțin sensul, când toate cuvintele se cer redefinite.

Să vorbim despre asta. Despre nevoia noastră de filosofie și despre redefiniri. Despre ce ne ajută să explorăm lumea care ni se deschide în față, și despre ceea ce ne împiedică. Despre cărțile care ne stau alături. Cele în paginile cărora evadăm. Cele care ne pregătesc pentru un fel de viață pe care nicio putere politică și niciun sistem economic nu le-au putut prevedea. Să vorbim între noi, cei de la Londra și Berlin și New York și București – cu cei retrași la țară, în munți sau în mijlocul câmpiei, sau pe o barcă în mijlocul oceanului. Acele  granițe, vechile limite, nu mai există.

Să le descoperim pe cele noi.

Să facem filosofie. Filosofie la căderea întunericului.

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa?

Intuițiile au o presă mai proastă în filosofie. În parte, datorită caracterului aparent aleator al acestui fenomen. Găsim deja la Platon, în dialogul numit Theaitetos, o nemaipomenită critică a unui model de cunoaștere în care cunoștințele acumulate de-a lungul timpului sunt adăpostite în minte precum păsările de curte într-un coteț. Când avem nevoie de o idee, mergem să o prindem, așa cum mergeau bunicile noastre să prindă o găină pentru supă. Ce ne garantează că ideile astfel capturate, la întâmplare, nu sunt false? Bucuria la prinderea unei păsări mă poate face să exclam „Evrika”, dar ideea pe care o scot la iveală se poate foarte bine dovedi falsă. Oricâtă bucurie mi-ar produce descoperirea. Ceva din neâncrederea funciară a filosofilor în psihologie permează mai toate discuțiile despre intuiții. E ceva suspect în bucuria produsă de „Evrika”. Poate și în siguranța celui care e convins că a ajuns la o mare descoperire.

V-aș propune să ne uităm la discuția filosofică despre intuiție ca pe o încercare de îmblânzire și domesticire. Filosoful încearcă să raționalizeze, să explice și să transforme în ceva familar aparenta dezordine din cotețul lui Platon. Există mai multe astfel de rețete de raționalizare și îmblânzire a intuițiilor. Una își are rădăcinile în matematică. Distingem între intuițiile adevărate și cele false printr-un proces post-factum, numit demonstrație. Cam cum face Miss Marple când rezolvă un caz; trebuie să găsească dovezile că cel bănuit de la început este criminalul. Trebuie ca dovezile să excludă din discuție pe oricare dintre ceilalți suspecți. Putem oare generaliza acest procedeu? Descartes a crezut că se poate. Că putem transfera proprietatea matematică a evidenței (la care ajungem atunci când, la sfârșitul demonstrației, adăugăm, satisfăcuți, Quod erat demonstrandum) și altor conținuturi ale intelectului. Pe care le-a numit intuiții. Dacă ne gândim din nou la păsările din cotețul lui Platon, intuițiile sunt niște înaripate speciale. Precum adevărurile matematice, au proprietatea de a fi clare și distinte. Și ca în matematică, ajung la ele printr-un proces de excluziune pe care Descartes îl numește îndoială metodică. Îndoiala metodică este adesea expediată în grădina metafizicienilor. Dar asta doar pentru că Descartes ne comunică (în Meditații metafizice) că a descoperit, cu ajutorul ei, acele idei clare și distincte pe care se poate construi întreaga știință. Și pentru că scenariul Meditațiilor ni se înfățișează cu întreaga recuzită pretențioasă a metafizicianului care vorbește despre individuație, identitate personală și argumentele existenței lui Dumnezeu. Dacă citim însă Discursul asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și de a descoperi adevărul în științe, vedem cum îndoiala metodică este folosită ca procedeu de problem-solving pentru a stabili două lucruri: principiile fundamentale sau axiomele pe care se poate construi un sistem, respectiv un criteriu general de adevăr și de „recunoaștere” a intuițiilor. Gânditorul care trece prin exercițiul îndoielii metodice ajunge să poată recunoaște modul în care se vede, felul distinct în care se poate simți, sau mai general, alura adevărului.

La capătul acestui antrenament, intuițiile sunt îmblânzite. Știm să le recunoaștem, știm să le demonstrăm, ba putem chiar încerca să le provocăm. Sau să refacem mental traseul către ele, printr-un raționament analitic. Acest procedeu are mai puțin de-a face cu Miss Marple și mai mult cu metoda detectivistică inventată pentru un alt personaj celebru din aceeași categorie, Sherlock Holmes. Înfățișat ca un fel de emblemă a raționalismului științific al secolului al XIX-lea, Sherlock Holmes este, totuși, un personaj care funcționează foarte mult pe bază de intuiții. În el se împletește talentul și inspirația cu puterea de calcul și cu raționamentul prin excluziune, dus până la limită. Adică până în locul în care, după ce ai eliminat toate alternativele probabile, dar neadevărate, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, este chiar adevărul. A căuta adevărul este, pentru domnul Holmes, un procedeu analitic de excludere a legăturilor cauzale invalide. Un „raționament invers” în care, prezentat cu o serie de fapte, gânditorul trebuie să descopere cauza care a dus la producerea lor. Prin ceea ce Arthur Connan Doyle numește „știința exactă a deducției și analizei” (frumos explicată în Un studiu în roșu). În mai toate aventurile sale, îl regăsim pe Sherlock Holmes practicând  o versiune a exercițiului cartezian al îndoielii metodice. Acest lucru nu e întotdeauna evident întrucât personajul lui Arthur Connan Doyle afișează un empirism ostentativ: susține mereu că pleacă de la observații, că își ține mereu mintea departe de teorii și de ipoteze (care pot altera, ne spune el, calitatea raționamentului). Sherlock Holmes la lucru face mare paradă de adunarea faptelor: mucuri de țigară, forma atent prelevată a urmei de pași pe pământul moale al grădinii, biletul de tramvai ascuns în mâneca stângă, pălăria pătată într-un singur loc cu ceară de lumânare.Jeremy-Brett-720x1024

Cititorul neatent are senzația că raționamentul analitic are de-a face cu observarea și selectarea faptelor. De fapt, însă, toată această muncă preliminară nu este decât un antrenament al minții; și ține de educarea ei în stricta disciplină a cunoașterii. În lipsa acestui antrenament, mintea noastră umple golurile de raționament cu produse ale imaginației. Scopul raționamentului analitic este însă să ajungă dincolo de toate aceastea, la ideea sau ipoteza din care toate decurg. Ipoteza care verifică toate faptele. Cea care, oricât de improbabilă, se dovedește adevărată. Și la care Sherlock Holmes ajunge adesea după multe nopți nedormite, eventual în momentul în care cântă la vioară (ca și adunatul de clu-uri, cântatul la vioară este un procedeu terapeutic și de antrenament intelectual care ține mintea limpede și alertă în așteptarea inspirației). Odată intuiția astfel obținută, urmează o reconstrucție a problemei pe drumul pe care merg mințile obișnuite: cel al raționamentului sintetic, prin care intuiția inițală, îmblânzită, colorează fiecare pas al gândirii în culorile adevărului.

Articol apărut în revista Dilema veche.

Războiul fără sfârșit

Dana Jalobeanu

Michael B. Oldstone, Viruses, plagues and history. Past, present and future, Oxford University Press, 2010 (updated edition)

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic… înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul…. Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”. Doar că, la un moment dat, cineva a descoperit că și partea strecurată, trecută printr-un filtru mai mic decât diametrul celei mai mici bacterii, rămâne totuși infecțioasă. Doar că nu „crește” în laborator; nu poți face culturi cu ea.[1] O pui în eprubetă, rămâne inertă. O injectezi într-un animal – sau ajungi s-o atingi fără să iei măsuri de precauție…și ceea ce rezultă este încă un pacient infectat. Cam așa și-au dat seama medicii, la sfârșitul secolului XIX, că ceea ce provoacă variola și febra galbenă nu este o bacterie. Despre bacterii se știa deja mult – câmpul de investigație era extrem de bogat: de la ciumă și lepră la tuberculoză și sifilis. Ca să vezi un virus ai nevoie de microscop electronic. Și totuși, au existat medici luminați (și adesea eroici) care au știut să investigheze acest domeniu al invizibilului, să ia în piept și să înfrângă epidemii produse de aceste entități invizbile, despre care știau, în fond, prea puțin.

Cartea lui Michael B. Oldstone ne spune câteva dintre poveștile care au fondat un domeniu. În prima parte sunt poveștile de succes: înțelegerea și eradicarea variolei, rezolvarea imensului „puzzle” intelectual (cu consecințe dramatice) care a fost febra galbenă, lupta intensă a secolului XX împotriva poliomelitei. Amenințările pe care medicina a știut să le rezolve. Uneori a durat secole și au fost 300 de milioane de victime. Alteori jumătate de secol, sau ceva mai puțin. În unele din aceste cazuri, pericolul n-a trecut cu totul. Stă încă la pândă. Perspectiva din care scrie Oldstone e cea a medicului specialist a cărui atenție e mereu îndreptată în două direcții: agentul patogen (virusul) și răspunsul imunitar al unei populații. Din această perspectivă, „înfrângerea” unei epidemii și dobândirea imunității în interiorul unei populații este doar un episod. Urmează altele. Încetarea vaccinării (ca în cazul variolei) duce la re-apariția pericolului. Nu imediat; în zece, treizeci sau cinzeci de ani, pe fondul unor creșteri a numărului de oameni cu imunitate scăzută (de medicamentele imunosupresoare prescrise pentru alte afecțiuni), boli pe care le credeam rezolvate s-ar putea întoarce.

Dacă prima parte a cărții ne vorbește despre poveștile de succes și pericolele doar potențiale, partea a doua trece în revistă pericolele prezentului. Epidemiile (și pandemiile) care au marcat ultimii 20-30 de ani. Virusuri care au dus la apariția unor boli despre care cu siguranță ați auzit: febra hemoragică, Ebola, SARS etc. Uneori nici nu mai suntem familiari cu numele virusului responsabil; și, ca în cazul febrei hemoragice, suntem tentați să folosim o singură denumire pentru o întreagă grupă de boli. Oldstone le ia și le descrie pe rând pe fiecare; iar partea a II-a a cărții se poate citi cu mare folos, mai ales dacă o citești cu creionul în mână. Dincolo de detalii, însă, un aspect important este rata tot mai mare de boli infecțioase apărute în ultimii 30-40 de ani. Oldstone numără nu mai puțin de 39 de agenți patogeni diferiți descoperiți începând cu 1969 și până în 2010 (între timp, au mai apărut cățiva). De parcă în războiul cu armata invizibilă a virusurilor ar fi primit întăriri neașteptate. De fapt, așa s-a și întâmplat. Virusurile sunt o secvență de acid nucleic care se fixează în secvențele de ADN din celulele gazdei. Când fixarea nu e foarte ușoară, virusul se adaptează trecând prin mutații succesive până când, ca piesele de lego, secvența se aranjează în aaș fel încât să se „potrivească” mai bine. De exemplu, virusurile gripale pot conține mai multe tipuri de hemaglutine (glicoproteinele cu care virusul se leagă de diferite molecule ale celulei gazdă). Aceste piese de lego se numesc H1, H2 și H3. Imaginați-vă acum un lego în care nu avem niciuna din cele 3, ci locul lor e luat de o altă proteină, hemaglutina H5. Rezultatul e gripa aviară. Provocată de un virus care, ajuns la om, se dovedește mult mai periculos decât virusurile de gripă „tradițională” (la prima întâlnire cu o gazdă nouă, virusurile omoară; așa s-a întâmplat când variola a ajuns pe continentul american. La schimb, europenii au luat febra galbenă, o infecție căreia nativii americani îi supraviețuiau ușor, dar care s-a dovedit mortală pentru coloniști). Tot ce se poate spera când se produce o astfel de mutație, este ca virusul rezultant să nu se adapteze suficient de bine la noul tip de gazdă; să nu ajungă să se transmită masiv de la un om la altul. Când însă se întâmplă acest lucru, avem o pandemie. „Adaptarea”, aici, înseamnă mutații succesive; din nou, v-ar ajuta să vă gândiți la un joc de lego în care piesele se potrivesc suficient cât să se fixeze pe structura de piese de lego corespunzătoare ADN-ului gazdei infectate. Unele virusuri sunt jocuri de lego sofisticate, cu multiple posibilități de legătură și cu piese deja mobile. Despre această versatilitate e vorba în ultimele capitole ale acestei cărți fascinante. Care ne arată cum structuri aparent simple (virusurile sunt într-un anumit sens cele mai „simple” structuri din lumea vie) pot să producă combinații cu efecte atât de complexe. Și nelimitate ca număr. De aceea, ne spune, Oldstone, războiului dintre oameni și virusurile nu i se întrevede, încă, vreun sfârșit. În fond, susține Oldstone, istoria acestui război cu virusurile, bolile și epidemiile este chiar istoria umanității. Adevărata splendoare a istoriei, ne spune ultima frază a cărții

…. nu stă în războiaie câștigate, formarea unor noi dinastii, sau construcția unor imperii financiare, ci în îmbunătățirea condiției umane. Înfrângerea bolilor care ne amenință existența este, de fapt, metrul cu care putem măsura succesul civilizației. Iar cei care duc la bun sfârșit acest tip de isprăvi sunt cei care vor fi adevărații navigatori ai bravii lumi noi (p. 342)

[1] Nu puteai, la momentul acela, și nici în momentele ulterioare, cel puțin nu până în anii 1960. Azi se poate, și veți vedea în carte exemple de tehnici și proceduri.

Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei

Cum devin obiectele informații? Cum ajung să ne vorbească? Sau, mai precis, cum îi vorbesc arheologului? Care sunt premisele pe care se bazează ipotezele arheologului? Este arheologul un inductivist? Un susținător al metodei ipotetico-deductive? Un partizan al inferenței către cea mai bună explicație? Ce înseamnă „dovadă” în cercetarea arheologică? Când putem spune că ipoteza sau explicația unei descoperiri este „dovedită”? Iată câteva dintre subiectele discuției dintre Dana Jalobeanu și Cătălin Pavel, la cafeneaua filosofică de vineri seara. Moderator Grigore Vida. Puteți urmări aici înregistrarea discuției.

Secretele alchimiei: o „istorie angajată”

Dana Jalobeanu

(Lawrence Principe, The Secrets of Alchemy, Chicago, University of Chicago Press, 2013)

De-a lungul timpului le-am spus adesea studenților mei „Dacă vedeți o carte cu titlul Secretele alchimiei stați departe de ea. Are toate șansele să fie pseudo-științifică.” Iată însă că trebuie să facem excepție de la această regulă. Atunci când volumul în cauză îl are ca autor pe Lawrence Principe. Intitulându-și cartea Secretele alchimiei, Principe ridică astfel mănușa unei provocări bine-cunoscute. Și reușește un tur de forță cu totul remarcabil. Cu o carte care începe cu începutul, adică cu primele manuscrise egiptene de rețete și secrete și continuă cu secolele de constituire, înflorire și apogeu ale unei tradiții.Principe

Continue reading Secretele alchimiei: o „istorie angajată”

Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Dana Jalobeanu

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supra-naturalul.

Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și tratat îndoielile, Hamlet recurge la un… experiment științific. Continue reading Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet