Despre impostură: întrebările filosofilor

Impostorul este o figură familiară: în literatură și filosofie, în știință sau în viața de zi cu zi. Sunt sigură că aveți fiecare dintre voi galeria voastră de impostori. Istoria filosofiei sigur are una. Gândiți-vă doar la sofiști, așa cum apar ei în dialogurile lui Platon. Sofistul care susține că se pricepe la toate, ținta predilectă a ironiilor lui Socrate. Sofistul care promite succesul. Sau la figura alchimistului așa cum apare ea în nenumăratele critici și atacuri devastatoare din scrierile filosofilor, din scrierile autorilor literari, sau chiar din scrierile alchimiștilor înșiși. Alchimia și astrologia par să fi fost, de la început, discipline atacate serios de cohorte de impostori. Până-ntr-atât încât multe scrieri de alchimie încep prin a se delimita de impostură și prin a identifica și arăta cu degetul impostori. În aceeași postură este, în Renaștere, magia (naturală). Dar și medicina. Disciplinele care fac promisiuni mari; sau în care se pot face promisiuni mari.

Cele două culturi IV: Nostalgia unității pierdute

La început, ceea ce numim acum științe, literatură sau filosofie erau una. O aceeași căutare și, în același timp, o expresie (imperfectă) a unei unități mai profunde, pe care filosofii au exprimat-o și ei cum au putut. De obicei în termeni de corespondențe, similarități și analogii, făcând apel la un întreg arsenal de metafore pentru a vorbi despre „globul lumii intelectuale,”[1] despre „cercul perfecțiunii”[2] sau chiar despre „căsătoria dintre minte și Natură”.[3] În anii 50-60, istoricii ideilor vorbeau despre revoluția științifică în termenii unei rupturi, a unei destrămări a acestei unități inițiale. Un fel de „breaking of the circle”.

Despre excelență în științele umaniste (încă o reacție la cald)

În disciplinele consolidate și cu o dezvoltare sănătoasă, în disciplinele în care există un număr mare de experți, ne întâlnim adesea și cu o clasificare - riguroasă, dar foarte adesea informală - care îi conține, la vârf, pe cei cărora li se atribuie acest epitet, al excelenței. Aș spune despre aceștia că reprezintă o întrupare a idealului excelenței.

Cele două culturi III: Ce înseamnă un om educat?

Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă un om educat?” nu e deloc evident. Am vrea să-i găsim câteva trăsături universale. N-am recunoaște ca om educat pe cineva care nu cunoaște și nu înțelege măcar câteva dintre marile capodopere ale moștenirii culturale ale umanității. Asociem educației un anumit savoir-faire în societate; dar și o doză de auto-reflexivitate, și una de înțelegere a lumii.

Expertiza: arta distincțiilor fine

Dacă privim în perspectivă istorică, am putea spune că nu e mare diferență între expertul din științele umaniste și cel din științele tari. Ei au uneori chiar un aer de familie, căci fac adesea același lucru. Evaluează, apreciază, compară, cântăresc; au capacitatea de a judeca corect în cazuri sau situații hiper-spercializate, complet non-transparente pentru non-expert. O caracterstică a expertizei este marea cantitate de cunoaștere tacită cu care operează expertul. Gândiți-vă la un expert care evaluează tablouri (pentru a identifica dacă sunt autentice). Explicitarea cunoașterii tacite a fost adesea ironizată; gândiți-vă la Sherlock Holmes cu monografiile lui („Cele 14 tipuri de soluri din sudul Angliei”, adică exact cunoașterea care-i permitea să identifice noroiului de pe galoșii criminalului).

„Cele două culturi”: câteva manifeste apocaliptice

Puține sintagme au ajuns atât de celebre ca „cele două culturi”. Un termen folosit masiv în secolul XX pentru a desemna prăpastia care se cască între științe și disciplinele umaniste. O prăpastie care trebuie eventual umplută cu o „a treia cultură”. Sau peste care trebuie aruncate punți. Pe ce se întemeiază, oare, succesul și fascinația exercitată de această dezbastere?

Cum ajunge știința la public?

În ziua de azi suntem învățați că discursul științific este specializat, esoteric și direcționat precis; că știință se face în revistele „de specialitate” și se discută în interiorul comunităților. În același timp, spațiul public este invadat de discursuri despre știință. De tot mai multe astfel de discursuri, adesea grupate, fără discriminare, în categoria popular science. Când ele sunt, de fapt, foarte diverse.

Alchimia: de la piatra filosofală la știința modernă

Tradiția alchimică este aproape la fel de veche ca filosofia. Avem manuscrise alchimice antice, medievale, renascentiste, moderne, Ele au trezit curiozitatea istoricilor, dar și pe a cercetătorilor și savanților... din toate timpurile. De la Roger Bacon la Francis Bacon, de la Albert cel Mare la Isaac Newton, mulți dintre filosofii de primă mărime au avut și o reputație de alchimiști.