Hamburg n-a fost niciodată pe lista destinațiilor mele. Deși am ajuns aici, cu ceva ani în urmă, la bordul unui feribot care venea de la Copenhaga. N-am văzut, atunci, decât portul și gara. N-am crezut că voi ajunge să mă mut aici pentru câteva luni. La Hamburg Institute of Advanced Studies.
Toibin reconstituie magistral și eleganța lumii vechi, și nebunia care cuprinde Europa, încet, după încheierea primului război mondial. Nebunie în mijlocul căreia Thomas Mann rămâne un fel de „ultimul european civilizat”, cu discreția și disciplina lui neobișnuite, cu manierele sale impecabile, cu talentul de a construi fraze lungi și muzicale, trăind, cumva în afara timpului său. Scriind, mereu, despre ceea ce contează - fără să fie la modă, fără să fie imediat relevant sau actual, însă cu o pătrundere și o înțelegere fără cusur a naturii umane până în cele mai ascunse dintre cotloanele ei.
Karl Sigmund iubește Viena - cititorul nu va avea nicio îndoială legată de asta. Cartea lui este nu atât o istorie, cât o epopee a acestui oraș fără seamăn pe lume în care, în mai puțin de jumătate de veac, s-au copt marile curente filosofice -- și marile științe, și o parte din arta semnificativă, și toate, împreună, au modelat secolul XX. Viena lui Freud și Wittgenstein, Viena lui Musil și Kafka, Viena lui Klimt și Mahler -- cu siguranță ați mai auzit de ea. Ce mi s-a părut mie nou și fascinant în cartea lui Sigmund este felul în care scoate la iveală conexiunile. Într-o lume care era, în fond, mică. Noua filosofie, noua matematică și psihanaliza s-au născut la mesele din aceeași cafenea: Cafe Landtmann, de pe Ringstrasse (vis-a-vis de Universitate).
Theodoros este o epopee. Poate prima epopee în limba română. Și încă în ce limbă... Citind, îți vine să te mândrești că vorbești aceeași limbă cu Mircea Cărtărescu, deși el știe să o scrie și tu abia poți ține pasul să o citești. Fraza are o muzicalitate și o rezonanță care, pe alocuri, îți taie răsuflarea. Și această minunată limbă română, această construcție muzicală sofisticată, slujesc perfect povestea, țesând împreună o mitologie cu valențe universale și, în același timp, atât de specific românească că nu poți să nu te gândești la felul în care, fără zarvă, dar cu asupra de măsură, Cărtărescu ne dă cele mai minunate lecții de patriotism.
Într-un secol care nu duce lipsă nici de suverani, nici de filosofi, regina Cristina a fost și una și alta, și încă cu asupra de măsură. Destinată, de la naștere, să urce pe tronul Suediei, a făcut să se vorbească despre Stockholm ca despre „Atena nordului” când încă nu împlinise 25 de ani. A colecționat, la curte, umaniști și filosofi, alchimiști și teologi, opere de artă, manuscrise și o mare bibliotecă.
A fost regină și filosoafă, a fondat academii și colecții de artă, a încercat să transforme Stockholmul într-o Atenă a Nordului. A renunțat la tron, dar nu și la regalitate. A străbătut Europa de la un capăt la altul, în căutarea libertății, mereu implicată în comploturi politice și planuri irealizabile, trezind pasiuni puternice pe oridunde trecea. Într-o lume a bărbaților, a refuzat rolurile feminine care i se ofereau, șocând mereu prin comportament, îmbrăcăminte, alură și fel de a fi.
Săptămâna aceasta, la Cafeneaua filosofică, am discutat despre noile legi ale educației. Cu oameni care știu ce vorbesc: profesori preocupați de soarta învățământului din România, îngrijorați de direcția în care merg lucrurile. Oameni care trag de ani de zile semnale de alarmă în legătură cu problemele mari, structurale, fundamentale cu care se confruntă educația. Și care pot fi rezumate în câteva cuvinte: analfabetism funcțional (i.e., absolvenți de liceu care citesc dar nu înțeleg ce citesc), abandon școlar, emigrarea masivă a elevilor performanți, formarea unor absolvenți de liceu care nu sunt pregătiți pentru lumea de azi.... și cu atât mai puțin pentru cea de mâine.
Cu ceva ani în urmă, prietena mea, profesoară la o prestigioasă universitate americană, mi-a trimis patru studenți de anul întâi la școala de vară pe care o organizam în fiecare an, la Bran. Un fel de jumătate seminar, jumătate tabără de vacanță, cu profesori și cercetători din toată lumea și doctoranzii lor. Rar aveam studenți, de obicei veneau mai degrabă masteranzi, uneori câte unul-doi de anul trei, aduși de profesorii participanți, cu recomandare specială. Recunosc că ideea celor patru tineri americani de 18 ani venind singuri în România și petrecând nesupravegheați în tabăra noastră de vară mi-a pus mult pe gânduri în vara aceea. Îi judecam după studenții mei. Nu văzusem încă produsul unor colegii americane de prestigiu. A fost o experiență pentru toată viața.
Educația mea, câtă a fost, a fost făcută pe canale alternative. Underground. Cât și cum se putea în acei ani, cei mai oribili, ai ceaușismului național-socialist. Mă întreb uneori cum am supraviețuit întregi la minte unui deceniu (cel puțin) de spălare pe creier. Și știu, din păcate, că n-am supraviețuit toți. Școala era, în acei ani, spațiul paradoxal în care elanul entuziast și un anumit tip de eroism fără speranță se împleteau cu disperarea dublei măsuri și a nou-vorbei (ca să citez din Orwell).
Nu toate best-sellerurile au viață lungă. Acesta, însă, este diferit. Se poate citi și reciti cu folos. La prima lectură nu-l veți lăsa din mână. Nu se poate lăsa din mână. E o carte perfectă pentru vacanța în care aveți timp de citit. Și e una dintre acele cărți care, cumva, dilată timpul. O veți deschide și veți călători cu ea în Tahiti, cu expediția Endeavour, cu balonul peste Canalul Mânecii, în Alpi sau la Poli, în căutarea Pasajului de Nord-Vest. Vă veți întâlni, în paginile acestei cărți, cu poeți, filosofi și oameni de știință uniți de idealul unei științe care deschide porțile adevărului, binelui și frumosului - de la William Hershel, Humphrey Davys și Michael Faraday la Byron, Shelley și Coleridge. Oamenii care au produs ceea ce poeții numeau „o a doua revoluție științifică”.
Let's talk about books 