Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Dana Jalobeanu

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supra-naturalul.

Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și tratat îndoielile, Hamlet recurge la un… experiment științific.

Cursa de șoareci

Să ne amintim ce se întâmplă. Peste măsură de tulburat de propriile bănuieli (unchiul meu l-a ucis pe tata și a luat-o pe mama de nevastă… Se poate așa o ticăloșie?) și de apariția fantomei (un spirit cu chipul regelui Danemarcei bântuie meterezele castelului și cere răzbunare), Hamlet angajează o companie de actori să joace „scena crimei” în fața criminalului. Apoi, plasează în câmpul experimentului un observator imparțial: Horatio, prieten, dar mai întâi de toate filosof, și deci prieten al adevărului. Împreună, inițiator și observator al experimentului, vor observa dacă expresia feței presupusului criminal se modifică, trădându-l. Vinovăția ascunsă va fi astfel adusă la suprafață, expusă public în fața întregii curți. Și „cursa de șoareci” se va închide. Sau poate nu?

See the source image

Ipoteza pe care experimentul este menit să o testeze se întemeiază, la rândul ei, pe două elemente. Primul este bănuiala lui Hamlet, proaspăt întors acasă de la universitate pentru a-și găsi mama măritată cu unchiul. Versul celebru

the funeral baked meats

Did coldly furnish forth the marriage table[i].

Vedem cum, treptat, această bănuială ia amploare până când pune în joc însăși individualitatea celui care-și vede mintea astfel luată în stăpânire de îndoială. Este locul în care apare primul monolog splendid al piesei

O, that this too too solid flesh would melt

Thaw and resolve itself into a dew!

(O, trupu-mi prea-prea greu de s-ar topi,

În valuri prefăcute-apoi în rouă)

Al doilea element este mărturia fantomei, cea care pretinde că este „duhul viu al tatălui tău mort” (I am thy father spirit/Doomed for a certain term to walk the night) și cere răzbunare pentru omorul „mârșav, cumplit, ciudat și nefiresc”. Cititorul piesei s-ar putea întreba: de ce nu sunt suficiente aceste dovezi, cumulate? Ce nu-i este de-ajuns lui Hamlet, când își vede bănuiala confirmată de mărturia fantomei, de trebuie să pună în scenă un complicat experiment științific pentru a mai aduna niște dovezi? Și de ce e dovada „schimbării la față” a criminalului mai credibilă decât povestea fantomei?

Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer…

S-a scris foarte mult despre îndoiala lui Hamlet; și despre reacția cu care întâmpină el mărturia fantomei. Aici, cititorul modern are de recuperat elemente contextuale pentru a înțelege de ce Hamlet pune sub semnul îndoielii ceea ce ar părea că este de domeniul irefutabilului: mărturia directă a victimei. Mă rog, a ceea ce a mai rămas din victimă…. Răspunsul este formulat deja din celebra scenă a întâlnirii. Orice ai fi, spune Hamlet – duh curat (spirit of health) sau demon blestemat (goblin damned) – te voi asculta. Fantoma e numită, succesiv, „apariție”, „iluzie”, spirit, semn (că ceva „e putred în Danemarca”). Niciunul dintre protagoniști, nici măcar Hamlet, nu o identifică însă cu victima. Apariția seamănă cu regele mort, dar nu este regele.

Cred, în ciuda demonstrației lui Greenblatt, că Hamlet, Horatio și auditoriul protestant căruia i se adresează Shakespeare rezistă interpretării care invocă Purgatoriul și elemente ale teologiei catolice[ii]. Când Hamlet îi spune lui Horatio „Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer decât spune filosofia ta, Horatio”, el nu se referă nici la catolicii reprimați în Anglia încă elizabetană, nici la doctrina acum interzisă a Purgatoriului. Hamlet și Horatio vin de la Wittenberg; iar Universitatea din Wittenberg este, la sfârșitul secolului al XVI-lea, un bastion al aristotelianismului reformat în interesul teologiei luterane. Un loc unde înflorește cunoașterea noilor teorii despre univers; precum și a noilor teorii despre suflet; unde se învață medicină, astronomie, filosofie naturală și metafizică.

See the source imageÎn această filosofie, apariția unei fantome este echivalată, în esență, cu o dereglare a imaginației – fie a imaginației individuale a privitorului, fie a organului imaginativ colectiv al statului (apariția fostului rege pe metereze indică, literalmente, o boală politică, ceea ce personajele numesc a strange eruption in the state). Și tot în cheie medicală citește și Hamlet episodul cutremurător: mărturia fantomei nu este evaluată în termeni de adevăr și fals, ci în termeni medicali: ea se imprimă în mintea celui care o ascultă – o minte deja predispusă, pregătită de bănuielile inițiale – și șterge de acolo toate celelalte conținuturi ale memoriei. La încheierea scenei cu fantoma, Hamlet nu mai este cel de la început. Și știe foarte bine asta. El nu mai este nici studentul-filosof, nici prințul Danemarcei, nici iubitul Ofeliei. Este purtătorul poveștii auzite de la fantomă; pagina pe care povestea omorului a fost scrisă. Sau, cu cuvintele lui Shakespeare:

From the table of my memory

I’ll wipe away all trivial fond records/…../

And thy commandment all alone shall live/

Within the book and volume of my brain[iii]

Experiment și teorie medical-judiciară

Dar este adevărată povestea fantomei? Iată ce testează experimentul „cursei de șoareci”. Și iată de ce are Hamlet nevoie de un observator extern. Nu orice observator, ci Horatio, colegul său de la Wittenberg, cel care este ceea ce Hamlet nu mai e: un martor imparțial. Din punctul de vedere al ochiului nostru modern, imparțialitatea asta e relativă: Horatio e prietenul, Horatio a văzut și el fantoma. Va sta, desigur, de partea lui Hamlet. Doar că nu așa se pune problema. Cursa de șoareci nu testează doar vinovăția lui Claudiu, ci și nebunia lui Hamlet. Este ideea fixă pusă în capul lui de fantomă o pecete a demonicului? Este melancolia lui una care-l va pierde, trimițându-l în infern? Sau spiritul răzbunării este, în acest caz, de partea adevărului? Horatio este chemat să decidă – și, cu el, cititorul, care-l vede pe Claudius schimbându-se la față și repezindu-se afară din încăpere, urlând: Lumină! Aduceți lumină!

De ce susțin că avem de-a face cu un experiment științific? Pentru că testarea ipotezei se bazează pe o teorie de background care reprezintă, la ora în care Shakespeare scrie, varianta up-to-date a practicii medicale și judiciare a momentului. Este teoria rezonanței simpatetice dintre ucigaș și victimă. Semnele acestei rezonanțe sunt cunoscute de toți auditorii lui Shakespeare; iar faptul că trupul celui ucis sângerează la aproprierea ucigașului este recunoscut ca „dovadă” în practica judiciară până la mijlocul secolului al XVII-lea. Ce e nou la Shakespeare e doar haina poetică în care e îmbrăcată teoria medicală. Căci, în experimentul cursei de șoareci nu este exhumat corpul defunctului rege. Cuvintele actorului sunt cele care vor declanșa fenomenul rezonanței simpatetice. Vinovatul este „lovit până-n suflet” de cuvintele „atent pregătite”; și, văzându-se în oglindă, în acțiunea de pe scenă, se dă de gol.

Culorile îndoielii

Și totuși, piesa nu se încheie aici. Experimentul reușit are un rezultat neașteptat. Regele cuprins de remușcări se refugiază în biserică și pare că se roagă. Iar Hamlet începe să chestioneze eficiența propriului plan și se vede, cumva, prins în propria sa cursă de șoareci. Ce fel de răzbunare este aceasta care duce la pocăirea ticălosului? Suntem în situația paradoxală în care victima arde în flăcările Purgatoriului iar ucigașul se căiește și se duce în Rai? Este momentul în care Hamlet nu mai are alături un observator imparțial; și cel în care se lasă înșelat de aparențe. Căci regele, deși îngenuncheat, nu se poate ruga; ci își plănuiește propria sa răzbunare. Viciul se acoperă din nou de masca virtuții. Iar îndoiala lui Hamlet își schimbă obiectul și se generalizează. Nu mai e vorba, în continuare, de întrebarea simplă „Cine e ucigașul?” ci de întrebarea, mult mai complicată: „Cine, și cum are dreptul să judece și să pedepsească crima”? Iar experimentul nu poate răspunde la această întrebare.

 

O primă variantă a acestui text a apărut în Dilema veche. Textul a apărut ca urmare a unui curs și seminar cu studenții mei de anul trei, la cursul de Filosofia științei. Vreau să le mulțumesc pe această cale.

 

Note și referințe

[i] Recile bucate/Pentru comând au fost și ale nunții (traducere de Vladimir Streinu).

[ii] Stephen Greenblatt, Hamlet in Purgatory, Princeton University Press, 2014 (2nd edition).

[iii] Din tablele aducerii-aminte/Voi șterge orice zilnice-nsemnări/…../ Și-n mintea mea, scriptură sfântă, numai/Porunca ta, ferită de-orice-adaos/Ea singură va sta (traducere de Vladimir Streinu).

 

Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Dana Jalobeanu

Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filosofie pentru tânăra generație, traducere de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, București, 2007

În ultimii ani am avut de răspuns adesea la o întrebare tot mai presantă. Ea vine dinspre studenți, de cele mai multe ori. Sau dinspre cei care ar vrea să (re)devină studenți. Sau dinspre cei care, pur și simplu, au, uneori, nostalgia celui ce învață. Întrebarea e formulată în mod diferit, însă substanța ei este aceeași: Ne puteți recomanda o carte introductivă? O carte care să ne explice cum e cu marile întrebări? Să ne deschidă puțin ușa spre filosofie, sau spre marea cultură? O carte care să nu fie un tratat, să nu fie complicată, să nu fie plicticoasă? Obișnuiam să răspund zâmbind la această întrebare, spunând că sunt multe astfel de cărți. Că cea mai mare parte a cărților bine scrise (și bine citite) fac asta. Că te poți apropia de filosofie citind Dostoievski sau Thomas Mann, așa cum te poți apropia la fel de bine citind cărțile lui Pierre Duhem și Alexandre Koyre. Că nu există intrări privilegiate și nici scurtături. Dai într-o zi peste o carte care-ți vorbește, o carte care-ți deschide ferestrele sufletului și-ți trezește dorința de a afla ce este dincolo de ușa care pare să țină ferecată gândirea, marea cultură… răspunsurile la întrebările pe care, până acum, nici nu știai că le ai. Pentru unii a fost Jurnalul Fericirii; pentru alții, Jurnalul de la Păltiniș; sau Moartea lui Ivan Ilici; sau Frații Karamazov. Continue reading Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Fascinația arheologiei

Dana Jalobeanu

Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019

Introducere pentru cunoscători

Când colegii mei visau să se facă corsari și exploratori iar fetele se visau Nadia Comăneci (deh, România anilor 80), eu visam să mă fac arheolog. Nu cunoșteam niciun arheolog. Referințele mele erau strict literare. Citisem cu entuziasm un fel de poveste romanțată, jumătate ficțiune, jumătate carte de popularizare: C.W. Ceram, Zei, mormite, cărturari. Entuziasmul meu a fost imediat, iar devoțiunea, un fenomen de durată. Pentru că tot arheolog visam să mă fac și când toți colegii mei, băieți sau fete, cam fără excepție, ajunseseră să își dorească să dea la medicină. Tot nu ajunsesem să cunosc vreun arheolog. Văzusem niște muzee; discutasem cu niște profesori de istorie. Conversațiile, mai curând plicticoase, nu aveau însă nici în clin nici în mânecă cu visul meu care, din nou, era pur livresc. Citeam în fiecare vară cartea lui Ceram, căreia îi adăugasem cam tot ce se găsea prin biblioteca părinților mei, a prietenilor și vecinilor, precum și în mica bibliotecă a școlii: povestea lui Schliemann spusă de el și de alții, cărțile lui Thor Heyerdal, plus o grămadă de maculatură. După cum vedeți, mă pasiona mai degrabă povestea de aventuri a arheologiei. Nu era o pasiune complet nereflectată, totuși. Când prietena mea mai mare mi-a pus în mână cartea lui Erik von Daniken, am citit-o, politicos, mi-a chiar plăcut, pe alocuri, dar am știut imediat că nu e ceea ce caut. Cumva, elucubrațiile lui Daniken răpeau jocului exact ceea ce avea el mai spectaculos: nemaipomenita creativitate și imaginație umană, dublată de curajul și inventivitatea arheologului-detectiv. Extratereștrii nu aveau ce să caute în povestea asta, îmi spuneam eu.

Nu m-am făcut arheolog, până la urmă. Dar am rămas cu ceva din aceste lecturi ale copilăriei: recunosc pasiunea pentru descoperire, iubesc reconstrucțiile, ipotezele riscante, demonstrațiile aventuroase. Și cărțile care-mi aduc aminte de această primă iubire. Precum cartea lui Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal. O carte pe care am citit-o într-o noapte, amintindu-mi, cumva, de entuziasmul acelor prime lecturi din copilărie. Continue reading Fascinația arheologiei

Epoca ciclopilor?

Dana Jalobeanu

(Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul epoca clasică, traducere de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas 2019)

O carte pasionantă și controversată, premiată, tradusă și mai ales foarte vândută, Epoca întunecării e ceva ce trebuie să citiți neapărat. Se poate citi în metrou sau în autobuz, în avion sau în parc, seara înainte de culcare sau dacă nu puteți dormi (atenție, însă, nu te adoarme. E scrisă bine… sau, mai curând, e scrisă așa cum se scriu acum cărțile fabricate pe o rețetă de succes, în stilul pe care-l dictează un bun editor în echipă cu un bun redactor de carte, special conceput pentru ca cititorul să poate citi în autobuz, metrou etc.)

Cartea lui Catherine Nixey pornește de la imagini familiare, imagini pe care le avem cu toții pe retină – distrugerea templului din Palmyra, demolarea ultimelor vestigii antice ale Siriei de către hoardele armatei așa numitului „stat islamic”.

Palmyra_after_freedom_(4)

Folosind aceste imagini familiare și încărcate emoțional, jurnalista Catherine Nixey ne duce într-o călătorie în trecut, evocând momentele când templul zeiței Atena din Palmyra a fost devastat pentru prima oară. Atunci, ca și acum

Nimicitorii au venit dinspre deșert. Palmyra îi aștepta: de câțiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboși, zeloți înarmați doar cu pietre, cu drugi de fier și cu un simț de fier al dreptății. Atacurile lor erau primitive, brutale și foarte eficiente. Se deplasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – și, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau mai ales templele și se mișcau iute ca gândul. Mărețele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbușeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălțarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi.

Continue reading Epoca ciclopilor?

Când adevărul iese la iveală și se naște filosofia: cazul Socrate la Cafeneaua filosofică

N-am plănuit ca edițiile din acest an ale Cafenelei filosofice de vineri să fie legate tematic între ele. Dar lucrurile se leagă uneori pe deasupra capetelor noastre. Astfel încât, după fascinanta discuție de vinerea trecută, despre adevărul care „iese mereu la iveală” vom discuta din nou, vineri, 8 noiembrie, despre adevărul care iese la suprafață. De data aceasta, aducând cu el, filosofia.

Cătălin Cioabă în dialog cu Raluca Bujor. Despre unicitatea lui Socrate. Socrate, cel atins de zeu și sfătuit de daimon, Socrate care le spunea atenienilor că este un dar trimis de sus… o muscă care nu-i lasă să doarmă. Filosoful atipic și apărut de nicăieri, filosoful care nu scrie ci se învăluie în renumele său pentru a construi marea enigmă a filosofiei occidentale. Sau filosoful dintotdeauna, nu-prea-acasă printre semenii săi (pe care încearcă, totuși, să-i educe), exersând, zi de zi, autenticitatea?

O primă luare de poziție aici. Este Socrate asemenea fiecăruia dintre noi? Și un răspuns aici: toată povestea înțelepciunii lui Socrate este, în fond, o poveste de fabricație platoniciană. Iar Platon avea o imaginație de poet.

Voi ce spuneți?

Live, vineri, 8 noiembrie, ora 18. Nu uitați să vă înscrieți, numărul de locuri este (extrem de) limitat.

Un asfințit ce nu se mai termină….

Partea a II-a

Dana Jalobeanu

Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012.

Dacă recitim romanul din perspectiva unui adevăr care nu doarme, a unui adevăr care strigă și „iese mereu la iveală”, ne sar în ochi imediat episoadele în care rolul central îl joacă „dezvăluirea”, demascarea. Moartea lui Berlioz dezvăluie adevărata natură a imposturii celor adunați în jurul „casei de creație” a Massolit, falșii scriitori, profitori ai regimului. Disparițiile misterioase din apartamentul 50 (cap. VII. Un apartament cu cântec) dezvăluie tehnicile securității de a urmări „dușmanii de clasă”, burghezia care mai încerca încă să-și păstreze o brumă din fosta avere. În diverse momente cheie ale acțiunii vedem directori de teatru, secretari literari, directori de redacții literare sau chiar pe directorul sanatoriului psihiatric, dând telefoane „acolo unde trebuie” și raportând, ierarhic, superiorilor.

Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină….

Un asfințit ce nu se mai termină…

Dana Jalobeanu

(partea I)

Mihail Bugakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012

Cum poți scrie, azi, despre Maestrul și Margareta ? Poți începe, cuminte, spunând că este unul dintre marile romane ale secolului XX. Că e un roman-mărturie, un roman creator de istorie literară și mitologii culturale. Sau poți începe spunând că cititorul care deschide, azi, Maestrul și Margareta se află în fața unui miracol. Ține în mână o carte a cărei supraviețuire era imposibilă. O carte care a ajuns la noi în ciuda faptului că nu trebuia să fie scrisă. Un întreg aparat de represiune a fost angajat în împiedicarea scrierii ei. Între 1929 și 1940, viața lui Mihail Bulgakov a fost un coșmar. Imaginați-vă un autor popular interzis, trăind din faima scrierilor de tinerețe (dar și a celebrității câștigate ca actor, regizor, scenarist, director de teatru), urmărit, anchetat, ai cărui prieteni dispar în mod misterios, ale cărui manuscrise sunt în mod repetat confiscate… Maestrul și Margareta este o carte al cărei manuscris a fost ars, confiscat, rescris, ascuns și interzis. O carte despre care aproape că putem spune că a renăscut mereu din cenușă. V-aș propune să reflectăm puțin la această supraviețuire miraculoasă. Și la efectele ei.



Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină…