Profeție, construcție politică, construcție de sine. Marea instaurare în versiunea lui Tommaso Campanella

Dana Jalobeanu

Germana Ernst, Tommaso Campanella. The Book and the Body of Nature, Springer, 2010

Campanella este unul dintre marii perdanți ai Revoluției Științifice. Unul dintre eroii pe nedrept uitați. În afară de Cetatea Soarelui, tot restul vastei sale opere este exilat pe un raft de bibliotecă în care puțini mai caută, astăzi. Cel puțin până în momentul în care dau peste ceva suprinzător. Ca de pildă, Apologia pro Galileo, una dintre cele mai timpurii apărări a noii astronomii observaționale. Sau schema lui Campanella pentru o „mare instaurare” a științelor în care-și găsesc locul o fizică întemeiată pe simțuri (și istorie naturală), o etică naturalizată, o medicină definită ca „magie naturală”, o nouă metodă (el îi spune artă) de producere a cunoașterii… și alte lucruri (o Metafizică niciodată tradusă, mai multe cărți de politică și teologie). Când dai peste ideile lui Campanella nu se poate să nu observi în spatele lor un precursor. Cineva care a mers în multe privințe mai departe decât ceilalți novatores. În plus, a fost și cineva extrem de popular în secolul al XVII-lea. Continue reading Profeție, construcție politică, construcție de sine. Marea instaurare în versiunea lui Tommaso Campanella

Cum să facem când ne lipsesc referințele

Dana Jalobeanu

Stephen Fry, Mythos. The Greek Myths Retold, Penguin, 2018

În mod normal, nu v-aș fi recomandat cartea asta. Deși ea mi-a fost un prieten nebănuit într-unul dintre ultimele zboruri (mai țineți minte când zburam cu avionul?). Fiecare dintre noi are prieteni din copilărie și modele de adolescență pe care nu vrea neapărat să le împartă cu ceilalți. Iar pentru mine, parte din farmecul acestei cărți este că am citit-o auzind, de fapt, vocea lui Jeeves. Căci cine l-a mai jucat pe Jeeves precum Stephen Fry? Dar astea sunt lucruri pentru fan-club-ul Wodehouse (care numără milioane de iubitori de literatură care nu mai există și jocuri de cuvinte care presupun referințe uitate…).

Stephen Fry in Jeeves and Wooster (1990)

M-am hotărât, însă, să vă recomand Mythos la capătul unei săptămâni de cursuri în care mi-am dat seama că avem nevoie de ajutor dacă vrem să mai citim literatură clasică. Sau filosofie. Sau literatură pur și simplu. Wodehouse, de care am amintit în paragraful anterior, e un bun exemplu. Imaginați-vă că citiți unul dintre multele romane despre Jeeves și nu recunoașteți nicio referință: nici cele la Shakespeare, nici cele la Woodsworth, nici cele la Epictet și Marcus Aurelius. Până la nivelul la care nu mai e deloc clar ce e de râs….

Stephen Fry ne povestește miturile Greciei antice – din perspectiva din care vă vorbesc acum. A celui îngrijorat că ne îndreptăm spre epoca întunericului: cea în care nu vom mai ști ce e de râs într-o anecdotă în care apar referințe la Hercule, Pandora sau Epimeteu. Și, cu vocea lui Jeeves, ne repovestește miturile Greciei antice într-un mod care nu te poate lăsa rece. Aveți aici un exemplu.  Dacă le cunoști, te vei enerva la început, iar apoi vei descoperi că se pot povesti și așa. Că are sens; că e interesant, provocator și foarte simpatic. Dacă nu le cunoști, vei fi fermecat. Dacă, precum mie, unele îți sunt cunoscute, iar altele nu, vei admira construcția și ingeniozitatea poveștii. Oricum ai lua-o, însă, dacă ai cele trei ore ale unui zbor cu avionul la dispoziție (azi în arest la domiciliu), aici e o carte de citit. Merită.

A propos, s-a tradus și în românește (traducător: Luminița Gavrilă). La Editura Trei.

Lumi ale gândirii

Tomi Paula

Mircea Dumitru – Lumi ale gândirii – Zece eseuri logico-metafizice, Iași: Polirom, 2019

Este conceptul de necesitate prezentat în Tractatus Logico-Philosophicus suficient pentru a acoperi utilizările comune ale termenului? Oare mintea umană este complet algoritmică? Pot să refere termenii vizi? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care profesorul Mircea Dumitru răspunde în noua sa carte Lumi ale gândirii – Zece eseuri logico-metafizice, apărută la editura Polirom la finalul lui 2019.

Profesorul Mircea Dumitru ne propune un tur de forță în filosofia analitică. Un tur de forță pe care noi, cititorii îl vom savura, căci scriitura autorului ne va trece lin prin concepte logico-filosofice și autori de prim rang într-un mod pedagogic și riguros.

Wittgenstein e un nume de rezonanță în filosofie. De cele mai multe ori când suntem puși în fața unor autori precum Wittgenstein, Russell, Kant tindem să le acceptăm punctele de vedere fără o analiză critică. Prin urmare, dacă Wittgenstein ne-ar argumenta că necesitatea logică este singurul tip de necesitate, poate am fi tentați să îi dăm crezare.

E contingent că în această perioadă ne confruntăm cu o pandemie. Cu toate acestea, e necesar că fie ne confruntăm cu o pandemie, fie nu. Primul enunț reprezintă un adevăr contingent, al doilea e o tautologie. Când vine vorba de noțiuni precum necesitate și contingență, deși ele sunt utilizate zi de zi, filosofii își iau dreptul de a le explica. Cum? De exemplu, putem lega noțiunea de necesitate de cea de validitate sau formă logică și lucrurile devin mult mai clare…pentru cei care au avut parte de cel puțin un curs de logică formală. Continue reading Lumi ale gândirii

Un Vergiliu modern

Dana Jalobeanu

Giuseppe Mazzotta, Reading Dante, Yale University Press, 2014

M-am întâlnit cu Dante de mai multe ori pe parcursul vieții. În studenție, când am descoperit cât de melodioasă este traducerea Etei Boeriu. Sau mai târziu, când ajunsesem să ascult în neștire Liszt și am dat de Sonata Dante, ceea ce m-a trimis din nou să recitesc Infernul. Când a început să mă preocupe istoria cosmologiei și am recitit Divina comedie cu un ochi critic, încercând să-mi imaginez universul dantesc. Când am citit, cu entuziasm, cartea lui Horia Roman Patapievici, Ochii Beatricei, a cărei lectură m-a trimis, din nou, să recitesc Dante. Sau după o plimbare de seară cu vaporetto prin apele lagunei venețiene, când mi-au ieșit în cale, parcă din neant, Dante și companionul său, Vergiliu.

dante trailer image

La Veneția, pe mare, la jumătatea drumului dintre Fondamenta Nuova și cimitirul de pe insula St. Michele, statuia lui George Frangulyan e la ea acasă. A fost prezentată la una dintre bienalele venețiene, după care… ei bine, e într-un anumit fel foarte greu de demontat. Prezența ei pe drumul spre cimitir nu a fost lipsită de controverse. Dar pentru călătorul care o vede pentru prima oară, este o apariție de mare efect. Poți să-ți imaginezi ușor că de acolo începe povestea care te duce în infern, și de acolo mai departe. Continue reading Un Vergiliu modern

Făuritorii de lumi

Dana Jalobeanu

Giuseppe Mazzotta, Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment, University of Toronto Press, 2001

Ce au în comun Erasmus și Machiavelli, Campanella și Bacon, Shakespeare și Cervantes? Veți spune că au trăit cam în aceeași perioadă, acea epocă de aur la care încă ne referim cu numele pe care ea și l-a ales: Renașterea. Și fiind ei mai mult sau mai puțin contemporani, trebuie să aibă și alte lucruri în comun. Unele care țin de idealuri; altele care țin de stil, de forma de adresare, poate de tipul de public vizat? Dacă Machiavelli n-ar fi pe listă, am putea spune că toți acești autori cred în valoarea cognitivă a limbajului poetic. Scriu fabule și utopii, inventează lumi. Machiavelli, însă, pare cineva din alt film. Cineva extrem de critic la adresa imaginarului Renașterii; explicit critic cu cei care fantazează și construiesc – cu sau fără intenția de a reforma umanitatea – insule utopice. Continue reading Făuritorii de lumi

Imaginația și geamănul său „întunecat” -concepte centrale în construcția subiectului modern-

Diana Stere Alexander M. Schlutz, Mind’s World. Imagination and Subjectivity from Descartes to Romanticism, University of Washington Press, 2009

[P]e 10 noiembrie 1619, odată ce adoarme, plin de entuziasm și preocupat în totalitate cu gândul de a fi descoperit în exact aceeași zi fundamentele științei miraculoase, are trei vise consecutive într-o singură noapte, vise despre care își imaginează că ar fi putut veni doar de undeva de sus. Când adoarme, imaginația îi este lovită de niște reprezentări ale unor fantome care i se înfățișează și care îl înfricoșează[…][1].

Cam așa începe Olympica – sau relatarea celor trei vise consecutive pe care Descartes le are în noaptea 10-11 noiembrie 1619 – așa cum este ea redată de primul dintre biografii filosofului, Adrien Baillet. La finalul acestor trei vise, Descartes este convins că un anume Spirit al Adevărului i-a înfățișat „comoara tuturor științelor”. Ce este, poate, mai curios aici decât prezența diferitelor tipuri de spirite, fantome sau imagini cu diferite încărcături simbolice, este cea a imaginației. Imaginația pare să fie, în Olympica, scriere de tinerețe a lui Descartes, facultatea fundamentală pusă la lucru și cu ajutorul căreia acesta reușește să ajungă la acea știință miraculoasă. Dintr-o perspectivă ceva mai tradițională, bineînțeles, acest lucru pare derutant. Nu era Descartes marele raționalist? Nu așează el, odată cu instaurarea cogito-ului, tocmai imaginația, în rândul facultăților mentale inferioare? Continue reading Imaginația și geamănul său „întunecat” -concepte centrale în construcția subiectului modern-

Despre reziliență și fragilitate

Dana Jalobeanu

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1959, Editura Humanitas 2019

Memorialistica secolului trecut ne-a obișuit cu povești de viață dată pe răzătoarea istoriei; prinse sub tăvălugul regimurilor totalitare, mărunțite bine în sistemul concentraționar mare (la scara unei țări întregi) sau mic (între pereții închisorilor). Cu destine rupte și reînnodate, cu momentele lor de eroism, cădere, lașitate și sfințenie. Cartea doamnei Bentoiu ne vorbește despre astfel de vieți. Citind primele pagini mă gândeam să scriu despre ea sub un titlu de tipul „sub tăvălugul istoriei”. Dar mi-am dat seama curând că mă înșelam. Că documentul pe care-l am în mâini – și cu care mi-am petrecut o bună parte a ultimelor nopți, la capătul acestor zile cu totul speciale – este de altă factură. Doar că, pentru a vă explica, am nevoie de o poveste.

 

Digresiune despre curaj și imaginație

Povestea mea se petrece la începutul anilor 80. Într-o seară de Ajun, mama i-a dat cadou bunicului un foarte frumos caiet legat în piele. „Să-ți scrii memoriile”, i-a spus. Bunicul avea 80 de ani. Făcuse două războaie (pe primul în armata austro-ungară când abia împlinise 18 ani… la întoarcerea de pe frontul italian s-a dus să-și dea bacalaureatul și să se înscrie la școala de ofițeri). A scăpat viu de la Stalingrad. A fost arestat și trimis la Canal. A reușit să scape întreg la minte din pușcăria comunistă. Și-a ținut fetele la școală cu ce puteau cultiva într-o grădină de legume. Când l-am cunoscut eu era un fel de înțelept stoic… dar și unul dintre cei mai bine informați oameni pe care i-am întâlnit. Citea, asculta Europa Liberă, avea un cerc de prieteni (dintre care, fără îndoială, unii îl turnau la Securitate), și ducea o viață de o simplitate extremă. Nu avea „lucruri” și nu căra cu el aproape nimic… decât o traistă de amintiri. Era de o seninătate pe care o invidiam și atunci, și la care eu n-am reușit niciodată să ajung, între timp. Până în seara aceea, de Crăciun. A doua zi, bunicul a venit la mama cu caietul în mână. ”N-am putut dormi toată noaptea”, i-a zis. ”Te rog să-l iei înapoi. Nu pot să-mi scriu memoriile”. Gestul lui a rămas de pomină în familie. Bunicul și-a trăit viața cu înțelepciune și seninătate; dar nu era dispus să o ia de la început. S-ar putea ca episodul de care vă povestesc să fi atârnat greu în balanță atunci când mama a decis, după moartea lui, să nu caute în arhivele Securității. Să nu afle cine îi urmărea; și care dintre prietenii de-o viață dădeau note informative. Își trăiseră viața, refuzând compromisurile și plătind prețul pentru asta. Dar refuzau să reia lucrurile „de la început”.

Există multe feluri de eroism. Unele se manifestă pe loc; altele se întind pe decenii; altele își dau măsura în timp. Martorul care spune povestea trăiește forme incandescente ale curajului. Cartea scrisă de Annie Bentoiu este un perfect exemplu al acestui lucru. În ea, cititorul găsește, clar delimitate, feliile unei vieți trăite de două ori. Mai întâi, la prima mână, în malaxorul istoriei care distruge familii, destine, cariere și speranțe. Apoi, mult mai greu, probabil, atunci când, în amurgul vieții, gestul de a depune mărturie măsoară curajul de a rememora și de a retrăi totul de la început.

 

Viața pe răzătoare

Există multe momente definitorii și zguduitoare în Timpul ce ni s-a dat. Iată unul dintre cele mai memorabile: tânăra studentă la drept, cu studiile întrerupte de anii de război și răsturnări sociale, dă concurs pe un post de dactilografă, în 1946, la România Liberă devenită, peste noapte, organul partidului. Iese prima și urmează să fie angajată. Doar că trebuie să facă o vizită la „biroul de cadre”. Unde i se cere să își facă autobiografia. Ați zice că la 22 de ani nu ai mare lucru de declarat. Asta dacă nu ești întrebat cine sunt părinții, cine sunt bunicii, cine sunt socrii (Annie se căsătorise de câteva luni cu Pascal Bentoiu al cărui tată, avocat celebru, tocmai fusese arestat. Părinții ei, cu ceva avere, tocmai fuseseră expropriați și mutați într-un fel de domiciliu forțat. Tatăl urma și el să fie arestat). I se explică, pe un ton ridicat, că nu se poate angaja la ziarul partidului. Că nu se poate angaja nicăieri.

 

– Trebuie să înțelegi, a continuat el tot enervat, că ceea ce e scris aici face imposibilă încadrarea dumitale în orice post, fie el cât de mic, în frontul ideologic. Cel mult poți să cauți în producție sau în sectorul comercial – și încă! Dacă ai noroc!

Tot în tăcere, reașezam realitatea mea în coordonatele lui. Eu mă căsătorisem cu Pascal, nu cu fiul unui ministru liberal, iar în tata vedeam orice, dar nu un „fruntaș al partidului țărănesc”. În ochii lui însă, eram cu totul altceva.

– Și la urma urmei, a continuat el, probabil tot fantazând în jurul incomensurabilelor noastre averi, de ce vrei să intri la noi? De ce te-ai apucat să-ți cauți serviciu?

Se sculase în picioare și mă privea ca pe o ciudățenie. Am ridicat spre el niște ochi plini de cea mai pură sinceritate:

– Pentru că altfel mor de foame, am spus eu, formuând un fel de evidență.

De data asta s-a destins și a avut chiar un încput de surâs. Apoi a vorbit clar, despicând fiecare silabă:

– Asta și vrem, mi-a spus el, cu ochii în ochii mei.

Și cu un gest larg, aproape amabil, mi-a făcut smen că întrevederea noastră luase sfârșit. (p. 406)

 

Vă provoc să faceți un efort de imaginație. Cum te simți când ți se spune asta la 20 de ani? Putem citi memoriile doamnei Bentoiu pornind de la acest episod. Viața pe care ne-o povestește cartea este o demonstrație. Demonstrația cuiva care s-a încăpățânat să nu moară de foame; să nu schimbe taberele, să nu facă compromisuri și să nu certifice, prin niciun gest, prin nicio faptă, un regim criminal. Ca urmare, a fost o viață dată pe răzătoare. La firul ierbii, în mijlocul unei familii secerate de arestări. Tatăl este arestat în mod repetat pentru că în anii 30 făcuse politică țărănistă. Mama, elvețiancă stabilită în România, este arestată, la un moment dat, pentru „părăsirea domiciliului” (plecase din camera în care fusese repartizată, și pe care o împărțea cu niște necunoscuți, pentru că nu mai putea suporta traiul la comun și voia să-și vadă fata de la București). Între aceste episoade sunt celelalte: fabrica, traiul în comun, frigul, umilința, foamea. Pe care Annie Bentoiu le descrie cu claritate și cu ceea ce aș putea numi o inflexibilă inocență. Așa cum au fost. Fără volute stilistice, fără milă și fără rest. Veți citi cu emoție și nu vă va fi ușor. Dar întrebați-vă mereu: cum e să scrii o astfel de carte?

 

Cei doi martori

Timpul ce ni s-a dat are, de fapt, doi autori. Unul este tânăra Annie Bentoiu, un martor inteligent și avizat al propriei sale vieți. Un al doilea este persoana care, la maturitate, își retrăiește viața, integrând-o în contextul mai larg al unei istorii care se cere re-descoperită. Annie Bentoiu și-a petrecut ultimii 20 de ani din viață scriind această carte. Căutând în arhive. Răsfoind ziare vechi. Citind cărți de memorii. Căutându-și colegii, prietenii, martorii timpurilor trecute. Citind dosare de urmărire informativă. Încercând să înțeleagă povestea vieții prin care a trecut. Această a doua voce auctorială ne însoțește lectura și ne oferă explicații. Și dă motivația cărții:

Totuși trebuie să insist în a-mi reaminti, nu-mi pot permite să uit, pentru că ceea ce vreau este să înțeleg. Vreau să aflu cum a fost deformată în adâncime natura relațiilor dintre oameni, cum s-a ajuns să ne fie atât de frică unii de alții, cum s-a petrecut în atâția dintre noi degradarea demnității personale, a impulsului spre libertate și a celui spre transcendență. Astăzi, se mărturisește uneori că se instalase în foarte mulți o conștiință duplicitară: uneori era vorba despre ceea ce se cheamă „sistemul dublei gândiri”, adică debitarea frazelor pe care le așteaptă interlocutorul, fără nici o adeziune personală la mesajul respectiv. În asemenea caz, te comportai ca un mincinos de profesie, și o știai. Dispărea astfel respectul de sine, ceea ce creează o situație destul de inconfortabilă. Ca soluții rămâneau fie cinismul – cartea lui Titus Popovici, Disciplina dezordinii, este din acest punct de vedere extrem de sugestivă -, fie adeziunea finală. (p. 553)

Dacă prima voce auctorială este inocentă și limpede, cea de-a doua este de o luciditate remarcabilă. Iar uneori cele două se întâlnesc. Cum e, de pildă, în memorabila descriere a ședințelor de „demascare”

În cele patru lungi ședințe de dezbateri am simțit frica tuturor ca o substanță palpabilă, compactă, prelinsă între ei și stăpânindu-i cu o intensitate pe care până atunci nu mi-o imaginasem. Pe toți aceștia îi crezusem mereu mai importanți și mai puternici decât noi, cei mărunți, obscuri și neambițioși care, vorba lor, n-aveam de pierdut decât lanțurile. Acum vedeam clar cât erau de neliberi și de speriați. Ei își riscau nu doar funcțiile, ci puteau fi supuși oricând, dacă greșeau, pedepselor care-i loveau pe părinții npștri. Înțelegeam, veeam cu ochii că în partid liantul cel mai puternic era fric, și asta a fost pentru mine o descoperire esențială. O frică a cărei intensitate sporea odată cu răspunderile asumate. Noul stat mi se prezenta ca o piramidă cu funcții în care fiecare tremura, cel mai speriat fiind cel care ajunsese mai sus. Poate că tocmai frica îl silea pe acela să devină tot mai dur și până la urmă tot mai crud, susținându-i sistematic pe cei mai duri, mai cruzi, și deci mai ptuernici. La o asemenea constatare nu mă așteptasem deloc. (p. 587)

Frica este, de altfel, o dominantă a cărții; și are foarte multe culori. Pentru cei aflați la margine, pentru cei porniți în viață cu verdictul cu care pornise Annie însăși, cei cărora li se spusese „asta și vrem, să muriți de foame”, frica are valențe salvatoare. Poate face diferența între viață și moarte, activând la timp instinctul de conservare. Pentru cei din vârful piramidei, frica este doar o manifestare a abjecției. O vedem la tot pasul în poveștile și personajele colorate ale cărții; în episoadele represiunii. Ce e remarcabil în această carte este tocmai povestirea episoadelor din dubla perspectivă a participantului inocent și a martorului târziu, acum bine informat, și deci capabil să descifreze ceea ce, la momentul desfășurării acțiunii, rămăsese ascuns privirii. Iar aceste dezvăluiri succesive sunt adesea cutremurătoare.

Reziliență și fragilitate

Cuvântul care-ți vine în minte pe parcursul acestei lecturi este „reziliență”.  Capacitatea de a rezista atunci când viața îți e dată pe răzătoare. De a ține capul sus și ochii deschiși. De a găsi prilej de studiu și învățare la fiecare pas. De a ieși mereu întârit din încercările, nenumărate, pe care ți le rezervă soarta. Există, în Timpul ce ni s-a dat o interesantă întrepătrundere de reziliență și fragilitate. De inocență și inflexibilitate. De grație și curaj.

O lectură actuală

Timpul ce ni s-a dat nu este o carte ușor de citit. Deși pasionantă și cursiv scrisă, este o carte care îndeamnă la reflecție și în care ai adesea nevoie de pauze de respirație. Însă este o carte foarte potrivită momentului. De unde altundeva decât din inima unei crize majore ai suficientă înțelepciune pentru a contempla, cu folos, suferința? Din perspectiva zilei de azi, cartea doamnei Bentoiu are valențe terapeutice. Te vindecă urgent de orice tendință ai putea avea să-ți plângi de milă. Și te convinge că trăim într-o lume care, cu toate scăderile și problemele ei, este infinit mai normală și infinit mai bună decât distopia de coșmar în care au trăit părinții (și bunicii) noștri.

 

Notă:

Timpul ce ni s-a dat a apărut pentru prima oară la editura Vitruvius la începutul anilor 2000. Au fost re-editate la Humanitas în 2007 și 2009 (în două volume) și sunt acum re-editate într-un singur volum (2019).