Privindu-l pe Lucrețiu prin ochii unui renascentist

„Dacă ți s-ar spune că citind cartea aceasta, vei ajunge în infern, ai continua să o citești?” Cartea Adei Palmer, Reading Lucretius in the Renaissance, ni se deschide cu această întrebare, întrebare peste care inițial putem trece cu vederea nepăsători. Însă îi vom simți cu adevărat greutatea abia spre finalul cărții. Dacă vrem totuși să ne aventurăm în paginile acestei lucrări trebuie, cred eu, să lăsăm la intrare toate prejudecățile și ideile pe care le avem. Ceea ce Ada Palmer ne propune este un Lucrețiu construit din diferitele perspective ale editorilor, studenților, lingviștilor și în fine cititorilor renascentiști.

Descartes nu a spus…

Există prejudecata că despre moderni nu se prea mai poate spune mare lucru. Ce se mai poate spune nou despre Descartes? Studiile carteziene se adună mormane, cărțile de popularizare s-au scris, există chiar câteva cărți „de aventuri” având în prim plan formarea tânărului Descartes sau prematura și oarecum suspecta lui dispariție, la doar 50 de ani, după o călătorie în îndepărtata Lapoine. Dar între biografia de tinerețe, învăluită în mister și aventura de maturitate, când pleacă în Suedia să o învețe filosofie pe regina Cristina, găsim, până la urmă, autorul de manual, filosoful care a întemeiat modernitatea, primul și cel mai sistematic dintre moderni. Despre acest Descartes nu se prea mai poate spune mare lucru. Nu?

„Fine tuning” the profetic history: or how a skilled Cambridge theologian became Isaac Newton

Recent years saw a remarkable revival in the field of Newton studies: new books on Newton’s method, on Newton’s empiricism, on Newton’s biblical studies or on the strange fate and destiny of Newton’s manuscripts. Now, Rob Illiffe offers to general public a new and quite exciting biography of the strange scholar who spent decades perusing treatises of alchemy and theology, dabbled in prophecy and numerology, experimented with light, poisoned himself with mercury and managed to become, at the end of his life, the universally acclaimed scientist of the modern era. 

Despre epidemii și istoria care se repetă

Istoria se poate povesti în multe feluri. Și din fiecare avem de învățat. Căci, desigur, prima lecție a istoriei este că nu suntem originali. Că ideile, argumentele, fricile și bucuriile noastre sunt de o monotonie deprimantă. Luați teoriile conspiraționiste pe tema „vaccinurile atacă creierul” – le veți găsi în articolele de presă și în cărțile secolului al XIX-lea; în primele emisiuni de radio sau televizate din secolul XX. Și atunci, și acum, vor mai scăpa din ele și în presa științifică; urmate de retractări (în care nimeni nu crede) și scandaluri, de excluderi din profesie și de popularitatea obținută în afara specializării pe alte căi. Sau luați imaginile cu lideri politici care se vaccinează în direct la televizor, pentru a încuraja populația. La începutul secolului al XVIII-lea, fără televizor, dar amplu reflectată în presa de atunci, o parte dintre membrii casei regale britanice, la încurajarea unei prințese care fusese bine educată de filosofi, își inoculau copiii cu o proto-variantă de vaccin împotriva variolei (procedura se numește variolare).

Naturalism reloaded: how do we construct our world

In the second half of the 20th century naturalism became one of the main points of view embraced by philosophers in multiple fields, from metaphysics to philosophy of mathematics and philosophy of science. In philosophy of science naturalism was often associated with the endeavour to explain scientifically our capacities of doing science and, at the same time, the epistemic normativity involved in sciences. Joseph Rouse’s book makes a step furhter by trying to eliminate the last remaining bastions of a transcendental, metaphysical or theological point of view regarding conceptual normativity.

Teorii ale vieții și morții în Renaștere

Niciun episod din viața omului nu a creat atât de multe mituri si ritualuri precum moartea. Oamenii au creat diverse forme prin care să sugereze că moartea nu este un sfârșit definitiv. Fie prin zei nemuritori, fie prin imaginea unei vieți eterne după moarte, nemurirea a fost mereu un ideal, un vis, o speranță, și moartea o trecere spre dincolo. Dar poate ca urmare a incertitudinii că dincolo există cu adevărat, sau doar din dorința de petrece mai mult timp aici, prelungirea vieții a ocupat mai mereu un rol important. Într-un fel, se poate spune că medicina însăși are ca scop prelungirea vieții, chiar dacă acest aspect pare secundar: oamenii au învățat să vindece boli care altfel ar fi ucis, sau măcar să le amelioreze și să țină sub observație pentru o perioadă de timp și au înțeles că o viață sănătoasă este mai lungă.

Frumusețe și adevăr în știință

Rătăciți printre formule este o carte în jurul căreia s-a creat destul de multă vâlvă datorită subiectului atins. Este întocmai reacția la care se aștepta și Sabine Hossenfelder atunci când a decis să o scrie. Tema centrală a volumului o reprezintă modul în care anumite criterii estetice pornite de la ecuații matematice au afectat noua metodologie a teoriilor științifice și așteptările fizicienilor în privința naturii. Pe lângă asta, Hossenfelder ne prezintă și alte aspecte problematice care se petrec acum în comunitatea științifică. Reacțiile iscate după publicarea cărții nu fac decât să ne convingă că autoarea a atins un punct sensibil al cercetătorilor și că aceste probleme sunt destul de reale.

The attractive power of Newton’s archive

When a student comes and tells you that she wants to work on Newton but she needs some guidance into the subject and one or two “good introductory books” there is always a moment of silence. The answer is difficult. I can perhaps put together a list of ten books, together with the strong recommendation to read them carefully and always be aware of the biases of their own author. Be particularly careful with biographies: in my experience, it is useful to read a biography of the biographer first (even if it is just a short notice in the Dictionary of National Biography). But two books? Well, since I discovered Sarah Dry’s book The Newton Papers:The Strange and True Odissey of Isaac Newton’s Manuscripts my task has been made much easier. Here is one of the two books. Not that I think that two books can ever be sufficient. But this one is a wonderful introduction as well as a very serious warning: the study of Newton is not for everyone, and, much more than other academic subjects, there are lions and shipwrecks wherever you look. And yet, few academic subjects exercise such a pull on one’s imagination; and Dry’s book is precisely about that: about the attractive power of Newton’s archive.

The Spell of Biography: Isaac Newton and the History of Science

For a longtime, scholars claimed that one of the major differences between philosophy and science reflected their attitude towards biography. Philosophers were prepared to die for their ideas and had to to live according to their own preaching. By contrast, scientists produced ideas and theories which inhabited a different world than that of their own biography. They were concerned with the Truth. And the Truth spoke for itself. Gaston Bachelard once famously contrasted Galileo and Bruno in these terms. Bruno was defending a theory for which there was no proof (the infinity of the universe). A theory he was prepared to die for. By contrast, Galileo constructed a theory for which he had a number of proofs. There was no need to die for it. Isn’t it tempting to think that this is how science was born?