O viață din filosofie

Daniela Maria

Filosofia ca mod de viață – Pierre Hadot, Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, Humanitas, 2019

Odată, eram pe strada Ruinart, pe drumul de la Seminar spre casa părinților mei…Se înnoptase. Stelele străluceau în imensitatea cerului. Pe vremea aceea încă se puteau vedea. Altă dată, eram într-o cameră din casa noastră. În ambele cazuri am fost invadat de o angoasă deopotrivă înspăimântătoare și încântătoare, provocată de sentimentul prezenței lumii, sau a Totului, și al prezenței mele în această lume…Cine sunt eu? De ce mă aflu aici? Ce este această lume în care mă aflu?…Cred că de atunci am devenit filozof, dacă prin filosofie înțelegem această conștiință a existenței, a faptului de a fi în lume. (pag. 23)

În aceste convorbiri cu Hadot avem în fața noastră o viață, o viață povestită pornind de la o turnură pe care filosoful a resimțit-o în studiul filosofiei. E impresionant felul în care prin aceste convorbiri, care pleacă de la întrebări întrebări tipice cu privire la detaliile biografice ale autorului, se poate simți o manieră de a capta cititorul, avizat sau nu în filosofie. Cititorul este invitat într-o poveste, poveste ce ar putea fi numită o redescoperire a domeniului în care îți desfășori activitatea și care constă, printre altele, și într-o înțelegere a apropierii pe care o avem față de ceea ce ne este drag, aici filosofia. Continue reading O viață din filosofie

Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Dana Jalobeanu

James Ker, The Deaths of Seneca, Oxford, Oxford University Press, 2009

Nimeni n-a murit de atâtea ori. Și poate că niciun filosof nu a fost atât de mult asociat, de generații succesive, unei arte de a muri exersată în toate felurile posibile: în scris, dar și în exercițiul efectiv al procesului morții. Nu e de mirare că morțile lui Seneca au inflamat imaginația filosofilor și poeților din toate timpurile. Ca să nu mai vorbim de pictură – poate doar moartea lui Socrate să fi fost atât de des reprezentată pictural. ker seneca

Dar, spre deosebire de moartea lui Socrate care a căpătat, în timp, un aer de emblemă și un manierism oarecum repetitiv (cucuta, discipolii, excluderea familiei, filosofarea până în ultimul moment, amorțeala care cuprinde treptat, mai întâi extremitățile trupului, apoi restul, până când totul este cuprins de frig și de tăcere….), moartea lui Seneca a fost reprezentată în cele mai diferite moduri posibile. Unii ne-o arată ca pe-o execuție îndelung așteptată. În definitiv, Seneca încearcă începând cu anul 62 să plece de la curtea imperială. Îi oferă lui Nero întreaga avere, una despre care ni se spune că era fabuloasă. Se retrage, mai întâi treptat, apoi, din vara anului 64, complet, în singurătate, în așteptarea centurionului care-i va aduce ordinul de condamnare la moarte. Care vine în primăvara anului 65. Moartea lui Seneca ne este uneori prezentată ca o sinucidere ratată. Spre deosebire de Socrate, în cazul lui, cucuta nu funcționează. Își deschide mai întâi venele dar, după cum ne relatează istoricul roman Tacitus, dieta frugală îi emaciase corpul și îi subțiase venele, astfel încât sângerarea produsă astfel nu este suficientă. Ia cucută, dar nu reușește nici așa. La sfârșit este dus într-o baie de aburi fierbinte și moare pe jumătate sufocat, pe jumătate otrăvit. Gurile rele din vremea sa (istoricul roman Dio Cassius, marele bârfitor Suetonius) tind să prezinte totul mai curând ca pe un eșec. Eșecul de a muri „așa cum trebuie” al unui personaj a cărui moarte e, oricum, la mare distanță de viața pe care a dus-o. Continue reading Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Libertatea lui Spinoza de a filosofa

Daniela Maria

Steven Nadler, A Book Forged in Hell: Spinoza’s Scandalous Tratise and the Birth of the Secular Age, Princeton University Press, 2011

page_1

Ceea ce vor conține aceste rânduri este o prezentare a unei prezentări a unei cărți de care sigur ați auzit: faimosul Tratat teologico-politic (TTP) al lui Spinoza. Și poate că ar merita să începem cu întrebarea: de ce să citim o carte despre altă carte? De ce să nu înfruntăm direct tratatul lui Spinoza? Continue reading Libertatea lui Spinoza de a filosofa

The science of water

Ovidiu Babeș

Alan Chalmers, One Hundred Years of Pressure – Hydrostatics from Stevin to Newton Springer, 2017.

Alan Chalmers’ book really makes us wonder what we know about the physics of liquids and about how science got to this knowledge. The book provides a great historical reconstruction of the major episodes in the development of modern hydrostatics. It shows how the apparent familiarity of a physical concept mislead and continues to be misleading. The concept of pressure is usually presented as a ‘given’, but it’s far from being self-evident, and its hundred years of intellectual development attest this.

Think about the ordinary things in everyday life. Some of them seem to be as trivial and boring as things can get. They aren’t surprising in any way, and only rarely arouse any thoughts or reflections. We simply take them for granted. The behavior of liquids belongs here: everyone knows that liquids flow. It’s self-evident that water takes the shape of its container, that some objects float, or that the smallest crack in a filled vessel might cause a leak. Even my cat has a habit that suggests he’s perfectly aware he can spill all the water from his bowl. Continue reading The science of water

Al cincelea mușchetar

young descartesDiana Stere

Harold J. Cook, The Young Descartes, The University of Chicago Press, Chicago&London, 2018 

„…a luat parte la asediul de la La Rochelle, acțiune care apare în mod proeminent în ultimele pagini ale romanului, și când René se prezenta celorlalți, o făcea cu numele de sieur du Perron – titlu preluat de la o proprietate pe care o moștenise de la mama sa – în timp ce în portretul său este înfățișat purtându-și blazonul. În timp ce primea o educație pe măsura elitei franceze, el învăța, totodată, să se dueleze și să călărească, fiind antrenat pe „marele cal”, folosit în bătălii, și anume destrierul. La vârsta de 20 de ani ocuia deja la Paris, unde se îmbrăca în ton cu moda, în tafta verde, cu o pană în pălărie și o spadă atașată la curea, făcându-și o mulțime de prieteni; bucurându-se de povești de dragoste, muzică, poezie, mitologie antică, și glume; și pentru o perioadă petrecând ore lungi în fața meselor de jocuri, aparent acumulând câștiguri mari în acest proces…”[1].

Continue reading Al cincelea mușchetar

Cum era acolo de unde se întorcea Max Blecher?

Daniela Maria

Vizuina luminată – Jurnal de sanatoriu, ART, 2009

Max Blecher a lăsat o parte importantă din el în urmă atunci când boala i-a sfârșit viața, la nici 29 ani. Însă cele trei cărți și câteva poezii nu au ajuns să se bucure de recunoașterea pe care ar fi meritat-o, cel puțin nu încă. Să fi fost de vină numele care-l identifică ca pe un străin sau faptul că cariera sa literară s-a încheiat abrupt? Max Blecher a fost contemporan cu Mircea Eliade, iar printre prietenii lui se numărau Geo Bogza, Mihail Sebastian și Sașa Pană, prieteni care l-au susținut în publicarea romanelor. În amintirea multora dintre contemporanii săi a rămas autorul, un personaj cu contururi eroice și într-o oarecare măsură de neînțeles. Iată ce nota Mihail Sebastian în jurnal, consemnând moartea lui Blecher:

Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârşit îndurătoare, ci la viaţa lui, care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieşi. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca şi cum le-am fi avut într-un «parloir». Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea el? (Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 1996, pag. 164-165)

Unde se întorcea Blecher? Continue reading Cum era acolo de unde se întorcea Max Blecher?

A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere

Dana Jalobeanu

Jean Seznec, The Survival of the Pagan Gods. The Mythological Tradition and its Survival in Renaissance Humanism and Art, translated by Barbara F. Sessions, Princeton University Press, 1953 (reprint, 1995)

Sunt cărți pe care nu le citești „la vremea lor” și le recuperezi târziu, și cu o oarecare dificultate. Sunt altele pe care le descoperi cu entuziasm și cu un mic sentiment de vinovăție („mie de ce nu mi-a spus nimeni de cartea asta?”). Cartea lui Jean Seznec este una dintre ele – 400 de pagini de „solid scholarship” pe care le-am descoperit de curând cu un amestec de entuziasm și uluire, plus sentimentul de vinovăție că o fac abia acum, la peste jumătate de secol de momentul în care a fost publicată. The Survival of the Pagan Gods e o carte esențială – una din acele cărți care trebuie neapărat citite în perioada de formare. E greu de situat. În povestea lui Seznec, istoria ideilor se suprapune peste istoria artei, studiile de iconografie le suplimentează pe cele legate de transmiterea culturii clasice, istoricul Evului Mediu își dă mâna cu istoricul Renașterii și amândoi vorbesc despre Antichitatea târzie…. în timp ce cititorul de azi învață ceva despre erudiție (acea erudiție care nu mai e la modă pentru că, pur și simplu, nimeni nu mai e capabil de ea). Continue reading A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere