Despre moarte și alte puncte de frontieră

Doru Căstăian

Atul Gawande, Suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii,  (traducere de Vlad T. Popescu), Editura Litera, București, 2019.

N-am întâlnit de câţiva ani buni o carte prin care să înaintez cu atâta dificultate, plin de încântare şi de oroare în acelaşi timp, o carte scrisă mai simplu şi mai intuitiv şi care să ascundă mai mult potenţial reflexiv decât micul volum al lui Atul Gawande, tradus la editura Litera. Mărturisesc că sunt la primele experienţe cu textele tanatologice şi geriatrice. Am o experienţă a îmbătrânirii în mod direct (încă firavă) şi indirect (prin observarea celor din jur, inclusiv a celor dragi), dar şi prin intermediul unor texte filosofice şi literare. Dar întâlnirea cu cartea lui Gawande a însemnat pentru mine o experienţă frisonantă, riguroasă şi intutivă simultan, aproape o experienţă fenomenologică. Privind în faţă moartea şi îmbătrânirea cu un realism kynic (ca să folosesc termenul aşa cum o face Sloterdijk) şi cu o minuţie şi o rigoare de medic, Gawande realizează o critică mai mult sau mai puţin intenţionată a raţiunii umaniste de o relevanţă surprinzătoare. Image result for atul gawande being mortal

Probabil că nu există nici o cale mai directă şi mai substanţială de a evalua potenţialul unei civilizaţii decât felul în care îşi priveşte bătrânii şi muribunzii. Or, tocmai în faţa acestei hârtii de turnesol, lumea noastră se dezvăluie ca o lume a paradoxurilor, o lume care a ales simultan căi ce diverg pentru a  împrejmui semantic şi conceptual fenomenul îmbătrânirii, neputinţei şi, în cele din urmă morţii, dar care pot converge, carnal şi dureros, în trupul unui bătrân sau al unui bolnav. Cartea lui Gawande este simultan un concentrat de umanitate şi empatie şi un strigăt de revoltă la adresa unui societăţi care-şi infantilizează membrii cei mai fragili şi expuşi şi face asta tocmai în numele grijii pentru om şi principiilor umaniste. Aş spune că întreg spaţiul ontologic, axiologic şi epistemologic al modernităţii este definit de această tensiune insurmontabilă dintre tendinţa de a valoriza individul în numele unicităţii lui şi imposibilitatea de a nu-l prelua şi modifica în cadrul unor procese care să-l reducă, inclusiv prin raţiuni utilitariste, la insignifianţa unei unităţi a şirului infinit al numerelor naturale. Această tensiune este evidentă inclusiv în fracturile discursului public, în special ale celui motivaţional. Bătrânii, bolnavii, muribunzii nu sunt feriţi de a încerca pe pielea lor vicisitudinile acestui paradox. Încetând să mai fie tineri, sănătoşi, puternici, productivi, vor fi invariabil preluaţi în cadrul unor mici întreprinderi umaniste care să le permită celor mai tineri şi mai sănătoşi din jur să rămână funcţionali, la fel de unici şi ipocrit umanişti ca înainte. Dar aceste făbricuţe ale binelui cu forţa, care concentrează instituţional toate paradoxurile Occidentului, rămân surde la ceea ce îşi doresc sau vor în primul rând beneficiarii lor, intrând astfel în selecta tradiţie a instituţiilor care supraveghează şi pedepsesc în numele unor principii inatacabile.

Cartea este o meditaţie complexă cu privire la limitele intrinseci impuse oamenilor de boală, bătrâneţe şi moarte. Subiecte perene, desfăşurate cu mijloace eterne şi recente deopotrivă. O carte scrisă simplu, intuitiv, plină de exemple. Aş adăuga că rareori am întâlnit o lucrare care să schimbe atât de natural şi convingător registrele, care să te treacă de la liniile de bisturiu ele rigorii ştiinţifice la hăul milei şi compasiunii. Un reconfortant şi, în acelaşi timp, enorm şi înfricoşător sentiment al omenescului se desprinde din cartea lui Gawande. Vorbim, de asemenea, de mult curaj. Autorul descrie, denunţă, îndeamnă şi nu se teme să pună întrebările dificile. Iată o mostră:

Cum de ne-am ales cu o lume în care singurele opţiuni pentru cei foarte în vârstă sunt fie să dispară odată cu vulcanul, fie să-şi piardă orice control asupra vieţii lor… Căminele noastre de bătrâni nu s-au dezvoltat din dorinţa de a le oferi bătrânilor noştri fragili condiţii de viaţă mai bune decât aveau în specluncile din trecut. Nu ne-am utat în jur şi ne-am spus: „Ştii, vine un moment în viaţa fiecăruia în care nu mai poate avea grijă singur de el şi trebuie să găsim o cale de a rezolva situaţia. Nu, în schimb ne-am spus: „Pare a fi o problemă de ordin medical. Să-i aducem pe toţi într-un spital. Poate că medicii vor găsi o soluţie.” Mai mult sau mai puţin întâmplător, căminele de bătrâni de aici au pornit.

Cartea nu este numai o incursiune empatică în universul neputinţelor geriatrice şi medicale. Este, de asemenea, o colecţie de cazuri exemplare de binefăcători discreţi ai omenirii, oameni care au avut idei provenite din grija reală faţă de cei fragili, dar care s-au dovedit de asemenea concepte antreprenoriale revoluţionare. Un exemplu, după părerea mea impresionant, este cel al lui Keren Brown Wilson care a construit, în 1980, primul centru de locuire cu asistenţă permanentă pentru vârstnici din Oregon, după ce îşi pierduse tatăl încă de mică şi încercase să aibă grijă de mama ei, care suferise un accident vascular pe când Keren avea numai 19 ani. La mulţi ani după aceea, doctorand în geriatrie, Keren a fost întrebată de mama sa de ce nu făcea ceva să-i ajute pe cei ca ea. Bătrâna nu-şi dorea nimic mai mult decât o viaţă obişnuită, o casă în care să-şi poată ţine „pisica, proiectele neterminate, crema de mâini mentolată, cafetiera şi ţigările.” O casă în care să aibă mobila ei, săpunul preferat şi hainele vechi puse în dezordinea familiară a spaţiilor intime. O casă în care să poată locui şi în care să se simtă acasă. Unde să nu îi spună nimeni cu ce să se îmbrace şi să n-o oblige nimeni să facă ceva ce i-ar fi displăcut. Momentul discuţiei cu mama a fost pentru Keren o revelaţie. A înţeles că tooate acestea erau dorinţe cât se poate de simple, lucruri banale la care orice om ar trebui să aibă dreptul, dar că societăţile noastre avansate erau pur şi simplu incapabile (sau nu voiau) să le ofere. Împreună cu soţul ei, sociolog, au conceput planul primului „centru de locuire cu asistenţă.” Acesta s-a deschis la Portland, în 1983, sub denumirea de Park Place.

Serviciile oferite erau, din multe puncte de vedere, identice cu cele din căminele de bătrâni. Dar aici îngrijitorii erau conştienţi că intră în casa cuiva şi asta schimba fundamental relaţiile de putere. Chiriaşii-rezidenţii deţineau controlul asupra programului, a regulilor de bază, a riscurilor pe care păreau să şi le asume sau nu. Dacă doreau să stea treji toată noaptea şi să doarmă toată peste zi, dacă doreau ca vreun prieten sau prietenă să rămână la ei peste noapte, dacă nu doreau să ia cutare medicamente care le dădeau ameţeli, dacă doreau să mănânce pizza şi bomoboane M&M, în ciuda problemelor cu înghiţitul, a dinţilor şi a medicilor care le spuneau ca trebuie să mănânce totul pasat – ei bine, puteau face toate astea. Şi, dacă mintea lor se degrada până la nivelul la care nu mai puteau lua singuri decizii raţionale, atunci familia lor – sau cei pe care-i desemnau ei înşişi – le putea veni în ajutor.

Ei bine, Wilson descoperea practic ceea ce ar fi trebuit să fie evident, ceea ce lumea occidentală reuşise să ascundă sub reţelele ei intricate de concepte şi tehnologii: că un bătrân rămânea în mod fundamental o fiinţă umană, cu aceleaşi nevoi complexe de autonomie, demnitate şi respect, cu aceeaşi nevoie de firesc şi de initimitate. Şi este elocvent şi revelator faptul că o instituţie funcţionând pe baza acestei revelaţii simple era, în acel moment, atât de stingheră, a întâmpinat atâta opoziţie, a născut atâtea întrebări filosofice, juridice şi economice. Instituţia lui Wilson aşeza în faţa Occidentului un tip uman concurent celui care fusese prototipal până atunci: bătrânul care putea să mai şi mănânce sau să doarmă neregulat, care putea chiar să mai fumeze câte o ţigară sau să se delecteze cu câte o îngeţată, bătrânul supus tehnic unor riscuri mai mari, dar în mod fundamental mai fericit decât bătrânul infantilizat, însingurat şi neutralizat într-un salon aseptic. Cercetările realizate de psihologul de la Stanford Laura Carstensen (care experimentase pe propria piele neputinţa după ce suferise un teribil accident de maşină, iar viaţa ei atârnase de un fir de păr) au arătat că diminuarea capacităţilor de a rezolva nevoile primare nu ducea în mod necesar la pierderea poftei de viaţă şi a stării de bine la bătrâni (cum ar fi prezis teoria clasică a lui Maslow asupra motivaţiei). Dimpotrivă, într-o covârşitoare majoritate, atunci când li se asigura un mediu modest, care să le ofere autonomie decizională şi respect, bătrânii păreau să se mulţumească cu foarte puţin şi să fie… fericiţi. Teoria selectivităţii socio-emoţionale a lui Carstensen a arătat că oamenii îşi schimbă fundamental perspectiva asupra finalităţilor vieţii în funcţie de timpul pe care estimează că îl mai au la dispoziţie. Cu cât suntem mai tineri şi mai sănătoşi, timpul ne pare nesfârşit, iar planurile de viitor sunt mai complexe şi mai ambiţioase. Cu perspectiva unui sfârşit probabil înainte, oamenii ajung – poate paradoxal – să se simtă mai liniştiţi şi să se simtă mai fericiţi căutând lucrurile simple, lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu le observăm în mod obişnuit. Or, tocmai accesul la aceste lucruri simple le este refuzat de cele mai multe ori tocmai în numele unor principii grandilocvente (respectul pentru demnitatea şi libertatea persoanei, dreptul fiecărei persoane de a-şi căuta fericirea), dar pe care se pare că am uitat să le concretizăm. Ideea s-a răspândit cu o viteză fulminantă în anii `90 şi, din punctul meu de vedere, asta demonstrează că răspundea unei nevoi fundamentale. Dar s-a stins repede pentru că a fost înstrăinată, a degenerat rapid într-o „menajerie de variante rudimentare cu mult mai puţine servicii oferite” şi a devenit, tot mai mult, „o simplă etapă pe drumul de la traiul independent la căminul de bătrâni.” O anchetă desfăşurată în 2003 asupra a 1500 de facilităţi de locuire a arătat că mai puţin de 15% ofereau servicii asemănătoare celor care intraseră în conceptul iniţial. Ideea lui Wilson pur şi simplu n-a avut loc şi nu a rodit în lumea noastră. Este o poveste de discutat în cadrul unor seminarii pasionante, dar, mai mult decât atât, este o poveste capabilă să trezească întrebări esenţiale cu privire la felul în care înţelegem fericirea şi împlinirea, cu privire la felul în care interacţionăm chiar şi la nivel elementar, cu privire la priorităţile şi scopurile noastre fundamentale.

Cartea lui Gawande se prezintă mai departe ca o adevărată fenomenologie a neputinţei, aducând înaintea noastră boala, dependenţa şi asistenţa şi toate celelalte universale umane care ne limiteză ttragic şi fatal condiţia. În mijlocul tuturor discuţiilor, în mijlocul tuturor interogaţiilor şi investigaţiilor de caz, stă aceeaşi pasiune indelebilă pentru om, acelaşi simţ inconturnabil al umanităţii. Gawande, un sceptic religios (sau poate un ateu, indicaţiile nu sunt foarte precise în această direcţie) face parte din familia acelor intelectuali umanist-seculari care mizează pe o exhibare originală şi hiperrealistă a fragilităţii noastre (din tradiţia lui Carl Sagan, sau poate din cea mult mai veche a lui Montaigne)  menită să schimbe radical perspectiva noastră asupra vieţii şi a locului nostru în biosferă şi în cosmos. Totodată, fără a avea radicalismul noilor atei, Gawande mizează pe convingerea fudamental seculară (dar cu rădăcini antice în cultura noastră umanistă) că numai înţelegerea şi acceptarea acestei fragilităţi esenţiale va produce în timp o umanitate mai bună.

Finalul cărţii este sfâşietor. Traversată de firul narativ al felului în care s-a stins propriul tată, partea de sfârşit a cărţii ne obligă, în aceeaşi manieră tandră şi definitivă, să privim în ochi moartea, hazardul, suferinţa, dispariţia. Este un quod erat demonstrandum convingător, o avalanşă discursivă şi emoţională care închide liniile argumentative ale cărţii. Nu văd o cale mai bună de a încheia cronica aceasta entuziastă decât lăsându-vă să savuraţi paragraful final, un epitom al sensibilităţii şi profunzimii întregii cărţi:

Când eram copil, tatăl meu mi-a ţinut o lecţie despre perseverenţă: niciodată să nu accept barierele din calea mea. .. Nu e clar întotdeauna când trebuie trecut de la îndepărtarea barierelor la scosul a tot ce se poate mai bun din ele. Dar e limpede că vine o vreme în care lupta cu ele nu mai merită preţul. A-l fi ajutat pe tatăl meu să identifice acel moment  pe parcursul luptei a fost, simultan, una dintre cele mai dureroase, dar şi cele mai înălţătoare experienţe din viaţa mea… Am fost norocoşi să-l auzi spunându-şi ultimele dorinţe şi luându-şi rămas bun. Având ocazia de a face asta, ne-a lăsat să înţelegem că era împăcat. Şi noi trebuie să fim împăcaţi.

După ce am împrăştiat cenuşa tatălui meu, am plutit o vreme în tăcere, lăsând curentul să ne poarte. Cum soarele împrăştiase ceaţa, oasele au început să ni se încălzească. Pe urmă, i-am făcut semn barcagiului şi el a pus mâna pe vâsle. Ne-am întors la mal.

Un volum remarcabil, pentru care avem a-i mulţumi editurii Litera, chiar dacă nu putem aplauda şi ideea de a produce două ediţii schimbând titlul. O carte care ar merita cu vârf şi îndesat să părăsească anonimatul. Atul Gawande este un gânditor de primă mână.

Războiul fără sfârșit

Dana Jalobeanu

Michael B. Oldstone, Viruses, plagues and history. Past, present and future, Oxford University Press, 2010 (updated edition)

Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic… înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul…. Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”. Doar că, la un moment dat, cineva a descoperit că și partea strecurată, trecută printr-un filtru mai mic decât diametrul celei mai mici bacterii, rămâne totuși infecțioasă. Doar că nu „crește” în laborator; nu poți face culturi cu ea.[1] O pui în eprubetă, rămâne inertă. O injectezi într-un animal – sau ajungi s-o atingi fără să iei măsuri de precauție…și ceea ce rezultă este încă un pacient infectat. Cam așa și-au dat seama medicii, la sfârșitul secolului XIX, că ceea ce provoacă variola și febra galbenă nu este o bacterie. Despre bacterii se știa deja mult – câmpul de investigație era extrem de bogat: de la ciumă și lepră la tuberculoză și sifilis. Ca să vezi un virus ai nevoie de microscop electronic. Și totuși, au existat medici luminați (și adesea eroici) care au știut să investigheze acest domeniu al invizibilului, să ia în piept și să înfrângă epidemii produse de aceste entități invizbile, despre care știau, în fond, prea puțin.

Cartea lui Michael B. Oldstone ne spune câteva dintre poveștile care au fondat un domeniu. În prima parte sunt poveștile de succes: înțelegerea și eradicarea variolei, rezolvarea imensului „puzzle” intelectual (cu consecințe dramatice) care a fost febra galbenă, lupta intensă a secolului XX împotriva poliomelitei. Amenințările pe care medicina a știut să le rezolve. Uneori a durat secole și au fost 300 de milioane de victime. Alteori jumătate de secol, sau ceva mai puțin. În unele din aceste cazuri, pericolul n-a trecut cu totul. Stă încă la pândă. Perspectiva din care scrie Oldstone e cea a medicului specialist a cărui atenție e mereu îndreptată în două direcții: agentul patogen (virusul) și răspunsul imunitar al unei populații. Din această perspectivă, „înfrângerea” unei epidemii și dobândirea imunității în interiorul unei populații este doar un episod. Urmează altele. Încetarea vaccinării (ca în cazul variolei) duce la re-apariția pericolului. Nu imediat; în zece, treizeci sau cinzeci de ani, pe fondul unor creșteri a numărului de oameni cu imunitate scăzută (de medicamentele imunosupresoare prescrise pentru alte afecțiuni), boli pe care le credeam rezolvate s-ar putea întoarce.

Dacă prima parte a cărții ne vorbește despre poveștile de succes și pericolele doar potențiale, partea a doua trece în revistă pericolele prezentului. Epidemiile (și pandemiile) care au marcat ultimii 20-30 de ani. Virusuri care au dus la apariția unor boli despre care cu siguranță ați auzit: febra hemoragică, Ebola, SARS etc. Uneori nici nu mai suntem familiari cu numele virusului responsabil; și, ca în cazul febrei hemoragice, suntem tentați să folosim o singură denumire pentru o întreagă grupă de boli. Oldstone le ia și le descrie pe rând pe fiecare; iar partea a II-a a cărții se poate citi cu mare folos, mai ales dacă o citești cu creionul în mână. Dincolo de detalii, însă, un aspect important este rata tot mai mare de boli infecțioase apărute în ultimii 30-40 de ani. Oldstone numără nu mai puțin de 39 de agenți patogeni diferiți descoperiți începând cu 1969 și până în 2010 (între timp, au mai apărut cățiva). De parcă în războiul cu armata invizibilă a virusurilor ar fi primit întăriri neașteptate. De fapt, așa s-a și întâmplat. Virusurile sunt o secvență de acid nucleic care se fixează în secvențele de ADN din celulele gazdei. Când fixarea nu e foarte ușoară, virusul se adaptează trecând prin mutații succesive până când, ca piesele de lego, secvența se aranjează în aaș fel încât să se „potrivească” mai bine. De exemplu, virusurile gripale pot conține mai multe tipuri de hemaglutine (glicoproteinele cu care virusul se leagă de diferite molecule ale celulei gazdă). Aceste piese de lego se numesc H1, H2 și H3. Imaginați-vă acum un lego în care nu avem niciuna din cele 3, ci locul lor e luat de o altă proteină, hemaglutina H5. Rezultatul e gripa aviară. Provocată de un virus care, ajuns la om, se dovedește mult mai periculos decât virusurile de gripă „tradițională” (la prima întâlnire cu o gazdă nouă, virusurile omoară; așa s-a întâmplat când variola a ajuns pe continentul american. La schimb, europenii au luat febra galbenă, o infecție căreia nativii americani îi supraviețuiau ușor, dar care s-a dovedit mortală pentru coloniști). Tot ce se poate spera când se produce o astfel de mutație, este ca virusul rezultant să nu se adapteze suficient de bine la noul tip de gazdă; să nu ajungă să se transmită masiv de la un om la altul. Când însă se întâmplă acest lucru, avem o pandemie. „Adaptarea”, aici, înseamnă mutații succesive; din nou, v-ar ajuta să vă gândiți la un joc de lego în care piesele se potrivesc suficient cât să se fixeze pe structura de piese de lego corespunzătoare ADN-ului gazdei infectate. Unele virusuri sunt jocuri de lego sofisticate, cu multiple posibilități de legătură și cu piese deja mobile. Despre această versatilitate e vorba în ultimele capitole ale acestei cărți fascinante. Care ne arată cum structuri aparent simple (virusurile sunt într-un anumit sens cele mai „simple” structuri din lumea vie) pot să producă combinații cu efecte atât de complexe. Și nelimitate ca număr. De aceea, ne spune, Oldstone, războiului dintre oameni și virusurile nu i se întrevede, încă, vreun sfârșit. În fond, susține Oldstone, istoria acestui război cu virusurile, bolile și epidemiile este chiar istoria umanității. Adevărata splendoare a istoriei, ne spune ultima frază a cărții

…. nu stă în războiaie câștigate, formarea unor noi dinastii, sau construcția unor imperii financiare, ci în îmbunătățirea condiției umane. Înfrângerea bolilor care ne amenință existența este, de fapt, metrul cu care putem măsura succesul civilizației. Iar cei care duc la bun sfârșit acest tip de isprăvi sunt cei care vor fi adevărații navigatori ai bravii lumi noi (p. 342)

[1] Nu puteai, la momentul acela, și nici în momentele ulterioare, cel puțin nu până în anii 1960. Azi se poate, și veți vedea în carte exemple de tehnici și proceduri.

Secretele alchimiei: o „istorie angajată”

Dana Jalobeanu

(Lawrence Principe, The Secrets of Alchemy, Chicago, University of Chicago Press, 2013)

De-a lungul timpului le-am spus adesea studenților mei „Dacă vedeți o carte cu titlul Secretele alchimiei stați departe de ea. Are toate șansele să fie pseudo-științifică.” Iată însă că trebuie să facem excepție de la această regulă. Atunci când volumul în cauză îl are ca autor pe Lawrence Principe. Intitulându-și cartea Secretele alchimiei, Principe ridică astfel mănușa unei provocări bine-cunoscute. Și reușește un tur de forță cu totul remarcabil. Cu o carte care începe cu începutul, adică cu primele manuscrise egiptene de rețete și secrete și continuă cu secolele de constituire, înflorire și apogeu ale unei tradiții.Principe

Continue reading Secretele alchimiei: o „istorie angajată”

Mendacium, imperator mundi

978-973-50-4554-8

Sfântul Augustin, Despre minciună, ediție bilingvă, traducere de Lucia Wald, studiu introductiv și note de Constantin Georgescu, revizie științifică de Mariana Băluță-Skultéty, Editura Humanitas, București, 2016.

Dacă am încerca să definim, mai în glumă, omul drept animal mincinos, am fi nedrepți. Nu de alta, dar știm că astăzi există și alte specii de animale care se descurcă în această privință. Omul este însă special în privința dezvoltării și rafinării acestei activități mai mult sau mai puțin naturale: mint bărbații, mint femeile, mint copiii, mint adulții, mint bătrânii. Uneori mai mint și morții. Se minte pentru supraviețuire, pentru lux, pentru sărăcire, pentru înavuțire, pentru liniște, pentru zgomot, pentru uitare, pentru aducere aminte, pentru nedreptate, pentru dreptate, pentru lucruri mari, pentru lucruri mărunte, pentru lucruri materiale, pentru lucruri spirituale și câte și mai câte, dar să nu uităm că și din plăcere pur și simplu. Se minte dimineața, la prânz și seara. Se minte în viața privată și în viața publică, în economie și în politică, la școală și la locul de muncă, până și în viața lăuntrică. Se minte prin sofisme sau neadevăruri, se minte chiar și prin argumente valide sau falsuri. Dar nu toată lumea minte, pentru orice, oricând, în orice context și prin orice mijloace. Fiindcă atunci, care dintre noi ar mai apuca să se creadă mai onest decât alții?

Continue reading Mendacium, imperator mundi

Mihail Radu Solcan – o revelație

Liviu Ornea

Acum aproape șapte ani, pe 11 februarie 2013, murea Mihail Radu Solcan – filosof, profesor al Universității din București. Abia împlinise cincizeci și nouă de ani. Cei care l-au cunoscut îi apreciau erudiția, inteligența, întinderea domeniilor de interes. Dar, în afara cercului (strîmt, firește) al colegilor și specialiștilor, puțini au auzit despre el. Cartea Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013 (Editura Art, 2019), îi face, chiar tardiv, dreptate, dezvăluind un intelectual de cea mai bună calitate, unul cum puțini are cultura română.

Solcan a fost unul dintre rarii cărturari umaniști de la noi care s-a interesat și a devenit chiar expert în anumite zone care țin de computer. Era un pasionat dezvoltator al Latex-ului (se subînțelege că era și militant pentru open source), de exemplu. Nimic de mirare deci că a ținut un jurnal electronic, pe calculator. Din miile de pagini care corespund fișierelor lui, Mircea Flonta și Constantiv Vică au selectat și editat această carte formidabilă. Tot ei au semnat și un excelent studiu introductiv în care din spatele informației răzbat prietenia, emoția. Continue reading Mihail Radu Solcan – o revelație

Întoarcerea în paradis

Iovan Drehe

Recenzie la: Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Ed. Polirom, 2019.

copertaFata

 „Doar copiii, proștii și vrăjitorii știu cum se întâmplă toate cu adevărat. (…) Marchizul considera că un mod de cunoaștere a semnificației îl reprezintă Magia și Inițierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificațiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea și Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, și nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificația se afla în însăși esența lucrurilor, că lucrurile înseamnă ceea ce sunt de fapt. Nu era o filosofie prea complicată, dar și el era pe aproape.” (p. 54) Continue reading Întoarcerea în paradis

Christopher Clavius – un copernican deghizat?

Diana Stere

James M. Lattis, Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology, University of Chicago Press, 1994

Aveați idee că, printre cele mai masive cratere de pe sufrața lunii (cu un diametru de aproximativ 374km), se numără unul care poartă numele ‘Clavius’? Mai sunt și altele, cu numele de ‘Copernic’, ‘Tycho’, sau ‘Galileo’, însă niciunul dintre ele nu se apropie de dimensiunile lui ‘Clavius’. Și totuși simțim ceva paradoxal la mijloc. Cu toții am auzit o grămadă de povești despre Copernic. La fel și cu Galileo. Cine este, însă, acest Clavius, și de ce popularitatea sa pare să fie invers proporțională cu dimensiunile craterului care a fost denumit după el? 

Proiectul pe care și-l propune James Lattis în „Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology” poate fi, atunci, văzut ca o încercare de a echilibra, într-un sens, acest raport; printr-o narațiune care se distanțează de cele tradiționale, o narațiune, mai degrabă, de tipul așa-zișilor „pierzători” din istoria științei, Lattis ne înfățișează un personaj care pare să fi avut, pur și simplu, ghinionul de a se afla în tabăra „greșită” a începuturilor revoluției științifice. Acesta este Christopher Clavius. Continue reading Christopher Clavius – un copernican deghizat?