Întoarcerea în paradis

Iovan Drehe

Recenzie la: Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Ed. Polirom, 2019.

copertaFata

 „Doar copiii, proștii și vrăjitorii știu cum se întâmplă toate cu adevărat. (…) Marchizul considera că un mod de cunoaștere a semnificației îl reprezintă Magia și Inițierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificațiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea și Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, și nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificația se afla în însăși esența lucrurilor, că lucrurile înseamnă ceea ce sunt de fapt. Nu era o filosofie prea complicată, dar și el era pe aproape.” (p. 54)

Câteodată lucrurile se termină oglindind începutul. Alteori nu. O inițiere este un început și fiecare inițiere pare să indice deja o direcție către ascunzătoarea sfârșitului. Astfel încep călătoriile. Prin natura lor, acestea sunt suficient de fascinante încât să ne fie puțin dificil să ne imaginăm că ele ar avea un sens dincolo de țelurile noastre mai mult sau mai puțin schimbătoare. Toți căutăm ceva și ne orientăm undeva. În noi, în afara noastră, în lume, în alții. Această căutare este cea prin care încercăm să îmblânzim creatura proteică numită „întâmplare”. Dar unde să aflăm sensul ei? Semnificația ei? Este ea o „creatură” în adevăratul sens al cuvântului? Există ea? Este oare posibil ca nimic să nu fie întâmplător, cum la un moment dat spune un personaj al cărui nume trimite la un cunoscut filosof raționalist: „Dumnezeu nu ar fi creat legi care să guverneze lumea, pentru ca apoi să le încalce”? Dar totuși, această „entitate” ne provoacă neliniști, angoase, sentimentul imperfecțiunii iremediabile. Ne aruncă „în căutare”. Și în această căutare ne agățăm orbi de orice ar putea să ne atenueze sentimentul de neputință: adevăr, esență, iubire, vise, magie…

Călătoria oamenilor Cărții desfășoară, explicit sau nu,  o asemenea căutare, care angrenează în ea, pe lângă cei care au inițiat-o, și „victime” colaterale, iar parcursul implică o întrețesere de filosofii oculte, de empirism, raționalism, pictură, matematici, magie și alchimie filtrate (și infiltrate) prin (și în) mecanicism și procesualitate, ori reciproc. Cât de mult dorim să cunoaștem și până unde suntem dispuși să-i urmăm pe cei care vor să afle? Oare opțiunile noastre sunt oricum indiferente și tot ce se petrece este astfel fatalmente către un final intuit în cadrul unei predestinări calviniste. Se spune că Omul în paradis a fost pus de Dumnezeu să numească toate lucrurile care există, iar în exil și-a păstrat acest privilegiu, al numirii. Și peste veacuri, la întoarcere, în urma căutării, l-a pierdut. Dar l-a recâștigat doar cât să poată să se numească pe sine.

 

Christopher Clavius – un copernican deghizat?

Diana Stere

James M. Lattis, Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology, University of Chicago Press, 1994

Aveați idee că, printre cele mai masive cratere de pe sufrața lunii (cu un diametru de aproximativ 374km), se numără unul care poartă numele ‘Clavius’? Mai sunt și altele, cu numele de ‘Copernic’, ‘Tycho’, sau ‘Galileo’, însă niciunul dintre ele nu se apropie de dimensiunile lui ‘Clavius’. Și totuși simțim ceva paradoxal la mijloc. Cu toții am auzit o grămadă de povești despre Copernic. La fel și cu Galileo. Cine este, însă, acest Clavius, și de ce popularitatea sa pare să fie invers proporțională cu dimensiunile craterului care a fost denumit după el? 

Proiectul pe care și-l propune James Lattis în „Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology” poate fi, atunci, văzut ca o încercare de a echilibra, într-un sens, acest raport; printr-o narațiune care se distanțează de cele tradiționale, o narațiune, mai degrabă, de tipul așa-zișilor „pierzători” din istoria științei, Lattis ne înfățișează un personaj care pare să fi avut, pur și simplu, ghinionul de a se afla în tabăra „greșită” a începuturilor revoluției științifice. Acesta este Christopher Clavius. Continue reading Christopher Clavius – un copernican deghizat?

Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Dana Jalobeanu

Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filosofie pentru tânăra generație, traducere de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, București, 2007

În ultimii ani am avut de răspuns adesea la o întrebare tot mai presantă. Ea vine dinspre studenți, de cele mai multe ori. Sau dinspre cei care ar vrea să (re)devină studenți. Sau dinspre cei care, pur și simplu, au, uneori, nostalgia celui ce învață. Întrebarea e formulată în mod diferit, însă substanța ei este aceeași: Ne puteți recomanda o carte introductivă? O carte care să ne explice cum e cu marile întrebări? Să ne deschidă puțin ușa spre filosofie, sau spre marea cultură? O carte care să nu fie un tratat, să nu fie complicată, să nu fie plicticoasă? Obișnuiam să răspund zâmbind la această întrebare, spunând că sunt multe astfel de cărți. Că cea mai mare parte a cărților bine scrise (și bine citite) fac asta. Că te poți apropia de filosofie citind Dostoievski sau Thomas Mann, așa cum te poți apropia la fel de bine citind cărțile lui Pierre Duhem și Alexandre Koyre. Că nu există intrări privilegiate și nici scurtături. Dai într-o zi peste o carte care-ți vorbește, o carte care-ți deschide ferestrele sufletului și-ți trezește dorința de a afla ce este dincolo de ușa care pare să țină ferecată gândirea, marea cultură… răspunsurile la întrebările pe care, până acum, nici nu știai că le ai. Pentru unii a fost Jurnalul Fericirii; pentru alții, Jurnalul de la Păltiniș; sau Moartea lui Ivan Ilici; sau Frații Karamazov. Continue reading Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Fascinația arheologiei

Dana Jalobeanu

Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019

Introducere pentru cunoscători

Când colegii mei visau să se facă corsari și exploratori iar fetele se visau Nadia Comăneci (deh, România anilor 80), eu visam să mă fac arheolog. Nu cunoșteam niciun arheolog. Referințele mele erau strict literare. Citisem cu entuziasm un fel de poveste romanțată, jumătate ficțiune, jumătate carte de popularizare: C.W. Ceram, Zei, mormite, cărturari. Entuziasmul meu a fost imediat, iar devoțiunea, un fenomen de durată. Pentru că tot arheolog visam să mă fac și când toți colegii mei, băieți sau fete, cam fără excepție, ajunseseră să își dorească să dea la medicină. Tot nu ajunsesem să cunosc vreun arheolog. Văzusem niște muzee; discutasem cu niște profesori de istorie. Conversațiile, mai curând plicticoase, nu aveau însă nici în clin nici în mânecă cu visul meu care, din nou, era pur livresc. Citeam în fiecare vară cartea lui Ceram, căreia îi adăugasem cam tot ce se găsea prin biblioteca părinților mei, a prietenilor și vecinilor, precum și în mica bibliotecă a școlii: povestea lui Schliemann spusă de el și de alții, cărțile lui Thor Heyerdal, plus o grămadă de maculatură. După cum vedeți, mă pasiona mai degrabă povestea de aventuri a arheologiei. Nu era o pasiune complet nereflectată, totuși. Când prietena mea mai mare mi-a pus în mână cartea lui Erik von Daniken, am citit-o, politicos, mi-a chiar plăcut, pe alocuri, dar am știut imediat că nu e ceea ce caut. Cumva, elucubrațiile lui Daniken răpeau jocului exact ceea ce avea el mai spectaculos: nemaipomenita creativitate și imaginație umană, dublată de curajul și inventivitatea arheologului-detectiv. Extratereștrii nu aveau ce să caute în povestea asta, îmi spuneam eu.

Nu m-am făcut arheolog, până la urmă. Dar am rămas cu ceva din aceste lecturi ale copilăriei: recunosc pasiunea pentru descoperire, iubesc reconstrucțiile, ipotezele riscante, demonstrațiile aventuroase. Și cărțile care-mi aduc aminte de această primă iubire. Precum cartea lui Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal. O carte pe care am citit-o într-o noapte, amintindu-mi, cumva, de entuziasmul acelor prime lecturi din copilărie. Continue reading Fascinația arheologiei

Epoca ciclopilor?

Dana Jalobeanu

(Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul epoca clasică, traducere de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas 2019)

O carte pasionantă și controversată, premiată, tradusă și mai ales foarte vândută, Epoca întunecării e ceva ce trebuie să citiți neapărat. Se poate citi în metrou sau în autobuz, în avion sau în parc, seara înainte de culcare sau dacă nu puteți dormi (atenție, însă, nu te adoarme. E scrisă bine… sau, mai curând, e scrisă așa cum se scriu acum cărțile fabricate pe o rețetă de succes, în stilul pe care-l dictează un bun editor în echipă cu un bun redactor de carte, special conceput pentru ca cititorul să poate citi în autobuz, metrou etc.)

Cartea lui Catherine Nixey pornește de la imagini familiare, imagini pe care le avem cu toții pe retină – distrugerea templului din Palmyra, demolarea ultimelor vestigii antice ale Siriei de către hoardele armatei așa numitului „stat islamic”.

Palmyra_after_freedom_(4)

Folosind aceste imagini familiare și încărcate emoțional, jurnalista Catherine Nixey ne duce într-o călătorie în trecut, evocând momentele când templul zeiței Atena din Palmyra a fost devastat pentru prima oară. Atunci, ca și acum

Nimicitorii au venit dinspre deșert. Palmyra îi aștepta: de câțiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboși, zeloți înarmați doar cu pietre, cu drugi de fier și cu un simț de fier al dreptății. Atacurile lor erau primitive, brutale și foarte eficiente. Se deplasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – și, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau mai ales templele și se mișcau iute ca gândul. Mărețele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbușeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălțarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi.

Continue reading Epoca ciclopilor?

Pot face roboții dragoste? – despre nemurire, roboți și oamenii viitorului

Tudor Mărginean

(Laurent Alexandre, Jean Michel Besnier, Pot face roboții dragoste, Editura Humanitas, București, 2019)

Iată o carte care abordează teme de interes pentru oamenii interesați de filosofie, inteligență artificială, neuroștiințe și science fiction. Pentru mulți dintre aceștia nu este o surpriză că tot mai multe cărți de filosofie au titluri provocatoare. Voi da doar câteva exemple care îmi vin în minte în acest moment: Every thing must go a lui James Ladyman și Don Ross, care este un proiect de naturalizare a metafizicii contemporane, sau The joy of sets a lui Keith Devlin, care este o carte introductivă în teoria mulțimilor, sunt inspirate din titluri de filme, titlul celei de-a doua având chiar conotații mai puțin pudice. În unele cazuri, astfel de titluri sunt alese pentru a oferi cititorului un conținut tehnic și dificil într-o manieră mai prietenoasă, sau pentru a contrabalansa cumva ariditatea conținutului. Dintr-o a doua categorie de cărți cu titluri provocatoare fac parte cele cu conținut non-științific sau pseudoștiințific, ale căror autori urmăresc să obțină popularitate în mod facil, și au titluri precum „De ce bărbații…iar femeile…”, în care spațiul punctat poate fi umplut cu ceva care atrage curiozitatea cititorilor care vor să se instruiască repede și fără mult efort într-un domeniu pe care nu îl cunosc. Niciunul dintre cele discutate mai sus nu este însă cazul cărții despre care voi vorbi. Pot face roboții dragoste nu este o carte pseudoștiințifică sau cu pretenții dincolo de ceea ce oferă de fapt, și nu este cu siguranță o carte dificilă, care să necesite cunoașterea unui aparat formal sau a unui limbaj foarte tehnic. Continue reading Pot face roboții dragoste? – despre nemurire, roboți și oamenii viitorului

O viață din filosofie

Daniela Maria

Filosofia ca mod de viață – Pierre Hadot, Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, Humanitas, 2019

Odată, eram pe strada Ruinart, pe drumul de la Seminar spre casa părinților mei…Se înnoptase. Stelele străluceau în imensitatea cerului. Pe vremea aceea încă se puteau vedea. Altă dată, eram într-o cameră din casa noastră. În ambele cazuri am fost invadat de o angoasă deopotrivă înspăimântătoare și încântătoare, provocată de sentimentul prezenței lumii, sau a Totului, și al prezenței mele în această lume…Cine sunt eu? De ce mă aflu aici? Ce este această lume în care mă aflu?…Cred că de atunci am devenit filozof, dacă prin filosofie înțelegem această conștiință a existenței, a faptului de a fi în lume. (pag. 23)

În aceste convorbiri cu Hadot avem în fața noastră o viață, o viață povestită pornind de la o turnură pe care filosoful a resimțit-o în studiul filosofiei. E impresionant felul în care prin aceste convorbiri, care pleacă de la întrebări întrebări tipice cu privire la detaliile biografice ale autorului, se poate simți o manieră de a capta cititorul, avizat sau nu în filosofie. Cititorul este invitat într-o poveste, poveste ce ar putea fi numită o redescoperire a domeniului în care îți desfășori activitatea și care constă, printre altele, și într-o înțelegere a apropierii pe care o avem față de ceea ce ne este drag, aici filosofia. Continue reading O viață din filosofie