Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Sic semper tyrannis

Iovan Drehe

Aceste cuvinte ar fi fost rostite de Brutus atunci când Iulius Cezar a fost asasinat. Este ușor de înțeles de ce tiranii, sau cei considerați a fi, nu au avut o reputație prea bună încă din cele mai vechi timpuri. Atunci când a fost întrebat care este cel mai rar lucru pe care l-a văzut, filosoful Thales ar fi răspuns: „un tiran bătrân”. Tiranicidul pare să fi fost un sport politic chiar recomandat pentru sănătatea publică, autori foarte influenți precum Cicero, Seneca sau Toma din Aquino găsindu-i justificări din perspectiva binelui comun. Nici istoria mai recentă nu pare a face excepție din acest punct de vedere, Mussolini, Ceaușescu sau Gaddafi fiind doar câțiva dintr-o listă mai lungă de conducători care au fost văzuți ca tirani.

Continue reading Sic semper tyrannis

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Iovan Drehe

Platon bei Dionys / aus Göll - Plato and Dionysius / Engraving -Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.

Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Iovan Drehe

Plato_by_RaphaelAristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Continue reading Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Iovan Drehe

Socrate (470 – 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.

Marcello_Bacciarelli_-_Alcibiades_Being_Taught_by_Socrates,_1776-77_crop

Continue reading Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie

Iovan Drehe

quintGrecii din vechime ştiau foarte bine cum să facă lucruri cu vorbe. Aveau la dispoziţie şi profesori pentru aşa ceva. Comportamentul politic grecesc, cel puţin la nivel de argumente, se presupune a fi fost determinat într-o proporţie simţitoare (mai ales pentru istoricii filosofiei mai nostalgici) de o clasă de dascăli plătiţi, care-i învăţau pe doritori cum să-şi apere sau să-şi ascundă (măcar o parte dintre) punctele de vedere mai mult sau mai puțin oneste, interesele sau scopurile. Aceşti profesori au fost numiți colectiv sofişti. Iar Platon, cel căruia sofiștii îi datorează imaginea negativă întru posteritate, a fost cel care, prin intermediul personajului Protagoras, în dialogul omonim, expune concis cele promise de aceștia celor care apelau la ei pentru dresaj politic: „învăţătura pe care o predau eu, este priceperea în cele gospodăreşti, sau modul cum şi-ar putea gospodări casa în chipul cel mai desăvârşit, şi priceperea în treburile cetăţii, sau modul cum le-ar putea face faţă şi cu fapta şi cu cuvântul în cele mai bune condiţii” (Protagoras, 319a, trad. Şerban Mironescu). De cele mai multe ori sofiștii erau itineranţi, ajungând în alte cetăţi cu ocazia unor misiuni diplomatice, fiind astfel străini meteci față de cei pe care îi învăţau. Acest fapt îi excludea de la participarea directă la viaţa politică în cetăţile pe care le vizitau. Unii dintre ei percepeau şi taxe, iar plățile erau nu de puţine ori destul de ridicate. În consecinţă, aristocraţia îşi putea permite accesul la aceste lecţii speciale, care aduceau cu sine o îndemânare deliberativă mai ridicată în context juridic sau politic local. Prodicos oferea, de exemplu, lecţii de cincizeci de drahme, dar şi lecţii mai ieftine, de o drahmă, pe care şi le putea permite chiar şi un Socrate care ajungea pe acolo din curiozitate sau plictiseală (Cratylos 384b). Cu alte cuvinte, sofiştii nu ofereau doar cursuri consistente, poate echivalente mutatis mutandis celor universitare actuale, ci şi corespondentele antice ale unor fenomene paideice de tip crash-course, training sau team-building. Aceste învăţături ale lor au înrâurit climatul politic al cetăţilor prin care au trecut, insuflându-le anumite standarde de persuasiune, determinând astfel desfăşurarea şi durata atât a deliberărilor sau proceselor, cât şi a discuţiilor din viaţa privată. Astfel, au pus la dispoziţia politicienilor, dacă nu scopuri, atunci în mod sigur instrumente prin care să-şi realizeze scopurile. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt ceea ce se poate considera, oarecum, a fi activitatea politică a celor mai recunoscuţi patru sofişti, Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos, Gorgias din Leontinoi şi Hippias din Elis, ea aparţinând mai degrabă de ceea ce se poartă astăzi numele de politică externă.

Continue reading Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie