Mendacium, imperator mundi

978-973-50-4554-8

Sfântul Augustin, Despre minciună, ediție bilingvă, traducere de Lucia Wald, studiu introductiv și note de Constantin Georgescu, revizie științifică de Mariana Băluță-Skultéty, Editura Humanitas, București, 2016.

Dacă am încerca să definim, mai în glumă, omul drept animal mincinos, am fi nedrepți. Nu de alta, dar știm că astăzi există și alte specii de animale care se descurcă în această privință. Omul este însă special în privința dezvoltării și rafinării acestei activități mai mult sau mai puțin naturale: mint bărbații, mint femeile, mint copiii, mint adulții, mint bătrânii. Uneori mai mint și morții. Se minte pentru supraviețuire, pentru lux, pentru sărăcire, pentru înavuțire, pentru liniște, pentru zgomot, pentru uitare, pentru aducere aminte, pentru nedreptate, pentru dreptate, pentru lucruri mari, pentru lucruri mărunte, pentru lucruri materiale, pentru lucruri spirituale și câte și mai câte, dar să nu uităm că și din plăcere pur și simplu. Se minte dimineața, la prânz și seara. Se minte în viața privată și în viața publică, în economie și în politică, la școală și la locul de muncă, până și în viața lăuntrică. Se minte prin sofisme sau neadevăruri, se minte chiar și prin argumente valide sau falsuri. Dar nu toată lumea minte, pentru orice, oricând, în orice context și prin orice mijloace. Fiindcă atunci, care dintre noi ar mai apuca să se creadă mai onest decât alții?

Continue reading Mendacium, imperator mundi

Întoarcerea în paradis

Iovan Drehe

Recenzie la: Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Ed. Polirom, 2019.

copertaFata

 „Doar copiii, proștii și vrăjitorii știu cum se întâmplă toate cu adevărat. (…) Marchizul considera că un mod de cunoaștere a semnificației îl reprezintă Magia și Inițierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificațiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea și Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, și nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificația se afla în însăși esența lucrurilor, că lucrurile înseamnă ceea ce sunt de fapt. Nu era o filosofie prea complicată, dar și el era pe aproape.” (p. 54) Continue reading Întoarcerea în paradis

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Sic semper tyrannis

Iovan Drehe

Aceste cuvinte ar fi fost rostite de Brutus atunci când Iulius Cezar a fost asasinat. Este ușor de înțeles de ce tiranii, sau cei considerați a fi, nu au avut o reputație prea bună încă din cele mai vechi timpuri. Atunci când a fost întrebat care este cel mai rar lucru pe care l-a văzut, filosoful Thales ar fi răspuns: „un tiran bătrân”. Tiranicidul pare să fi fost un sport politic chiar recomandat pentru sănătatea publică, autori foarte influenți precum Cicero, Seneca sau Toma din Aquino găsindu-i justificări din perspectiva binelui comun. Nici istoria mai recentă nu pare a face excepție din acest punct de vedere, Mussolini, Ceaușescu sau Gaddafi fiind doar câțiva dintr-o listă mai lungă de conducători care au fost văzuți ca tirani.

Continue reading Sic semper tyrannis

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Iovan Drehe

Platon bei Dionys / aus Göll - Plato and Dionysius / Engraving -Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.

Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Iovan Drehe

Plato_by_RaphaelAristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Continue reading Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)