Magie, operații fantasmatice și tot ceea ce am pierdut când am câșitgat modernitatea: Eros și magie în Renaștere după 35 de ani

Dana Jalobeanu

Ioan Petru Culianu, Eros et magie a la Renaissance.1484, Flammarion, Paris, 1987 (Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484, Nemira, București, 1994)

Acum 35 de ani apărea la Paris o carte remarcabilă: în același timp sofisticată și ușor de citit, scrisă cu ritm, entuziasm și umor (și, poate, cu o ușoară paradă de erudiție). Devenită destul de curând best-seller, tradusă în câteva limbi europene, citită și citată, cartea lui Ioan Petru Culianu a stârnit, în același timp, aprecierea publicului larg și suspiciunea specialiștilor. Cel puțin a specialiștilor în Renaștere. În 1990, la 3 ani după traducerea și publicarea în engleză (la University of Chicago Press) Eros and magic in the Renaissance a fost subiectul unei recenzii devastatoare scrise de unul dintre marii istorici ai secolului al XVII-lea, Charles Webster. Ce nu i-a plăcut lui Webster la cartea lui Culianu? Lipsa unei delimitări specializate și strict istorice a perioadei tratate, amestecul de perspective al explicației care trece de la istoria religiilor la istoria ideilor și istoria Renașterii, narativul „non-linear” care sare de la magia ficiniană la manipularea maselor în scrierile lui Giordano Bruno, de la psihologia maselor la puritanism, și înapoi, la magia abatelui Trithemius, la tezele lui Pico etc. Continue reading Magie, operații fantasmatice și tot ceea ce am pierdut când am câșitgat modernitatea: Eros și magie în Renaștere după 35 de ani

Cum era acolo de unde se întorcea Max Blecher?

Daniela Maria

Vizuina luminată – Jurnal de sanatoriu, ART, 2009

Max Blecher a lăsat o parte importantă din el în urmă atunci când boala i-a sfârșit viața, la nici 29 ani. Însă cele trei cărți și câteva poezii nu au ajuns să se bucure de recunoașterea pe care ar fi meritat-o, cel puțin nu încă. Să fi fost de vină numele care-l identifică ca pe un străin sau faptul că cariera sa literară s-a încheiat abrupt? Max Blecher a fost contemporan cu Mircea Eliade, iar printre prietenii lui se numărau Geo Bogza, Mihail Sebastian și Sașa Pană, prieteni care l-au susținut în publicarea romanelor. În amintirea multora dintre contemporanii săi a rămas autorul, un personaj cu contururi eroice și într-o oarecare măsură de neînțeles. Iată ce nota Mihail Sebastian în jurnal, consemnând moartea lui Blecher:

Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârşit îndurătoare, ci la viaţa lui, care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieşi. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca şi cum le-am fi avut într-un «parloir». Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea el? (Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Humanitas, București, 1996, pag. 164-165)

Unde se întorcea Blecher? Continue reading Cum era acolo de unde se întorcea Max Blecher?

A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere

Dana Jalobeanu

Jean Seznec, The Survival of the Pagan Gods. The Mythological Tradition and its Survival in Renaissance Humanism and Art, translated by Barbara F. Sessions, Princeton University Press, 1953 (reprint, 1995)

Sunt cărți pe care nu le citești „la vremea lor” și le recuperezi târziu, și cu o oarecare dificultate. Sunt altele pe care le descoperi cu entuziasm și cu un mic sentiment de vinovăție („mie de ce nu mi-a spus nimeni de cartea asta?”). Cartea lui Jean Seznec este una dintre ele – 400 de pagini de „solid scholarship” pe care le-am descoperit de curând cu un amestec de entuziasm și uluire, plus sentimentul de vinovăție că o fac abia acum, la peste jumătate de secol de momentul în care a fost publicată. The Survival of the Pagan Gods e o carte esențială – una din acele cărți care trebuie neapărat citite în perioada de formare. E greu de situat. În povestea lui Seznec, istoria ideilor se suprapune peste istoria artei, studiile de iconografie le suplimentează pe cele legate de transmiterea culturii clasice, istoricul Evului Mediu își dă mâna cu istoricul Renașterii și amândoi vorbesc despre Antichitatea târzie…. în timp ce cititorul de azi învață ceva despre erudiție (acea erudiție care nu mai e la modă pentru că, pur și simplu, nimeni nu mai e capabil de ea). Continue reading A gândi în imagini: alegorie, fabule și o teorie despre Renaștere

The poetic veil: fables, philosophy and the shaping of the Renaissance

Dana Jalobeanu

(Edgar Wind, Pagan Mysteries in the Renaissance, Penguin Books, 1967)

Image result for wind pagan mysteries in the renaissanceImagine a course which combines, in an imaginative manner, philosophy, art history, literature and a lot of discussions about how to see and understand famous painting. Imagine looking at beautiful paintings — by Boticelli, Raphael and Pierro della Francesca – and learning how to look and what to search for in them.

Take, for example, Boticelli’s Primavera, one of the most celebrated paintings of all time. How shall we look at it? What is the relation between the various groups of figures represented in the painting? There are two “triads” represented on canvas: on the left, the three graces engaged in a seraphic dance. On the right hand side, another dynamic group of three figures: Zephyr, the nymph Chloris, and Flora, the goddess of the spring. In the center, still, quiet (and fully dressed) Venus, more like a “goddess of moderation,” than like the figure we all know (from other Renaissance’s paintings). Above all, Cupid, caught in flight, points his arrow to the dance of the graces. How are we to “read” this strikingly dynamic painting? What do we need to decipher the complex and eclectic mixture of symbols? Continue reading The poetic veil: fables, philosophy and the shaping of the Renaissance

Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

Tudor Mărginean

(Steven Shapin, Simon Schaffer, Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life, Princeton University Press, Princeton, 2011)

Leviathan and the air-pump. Hobbes, Boyle and the Experimental Life e o lucrare de filosofia și istoria științei care a lăsat amprente semnificative asupra modului în care se practică acum sociologia și istoria științei. Deși „turnura istorică“ în filosofia științei începuse mai devreme, în cercurile sociologilor și istoricilor științei încă se păstra convingerea că factorii externi și factorii interni demersului științific sunt categorii care trebuie riguros delimitate și tratate separat. Acest lucru apare evidențiat în introducerea la a doua ediție, din 2011 (prima apărând în 1985): “Puțini istorici sau sociologi respectabili ai științei iau în considerare acum relația dintre ceea ce cândva erau în mod curent  factori interni sau factori externi. (…) Și cu greu mai spune cineva că o istorie adecvată despre factori este vitală pentru a proteja instituția științei moderne de interferența politicii și cunoașterea științifică de deformare.”[1] Ceea ce au reușit să arate cei doi autori, într-un într-un mod convingător pentru mulți istorici ai științei, a fost că factorii sociali și politici nu pot fi riguros delimitați de practica științifică. Continue reading Leviathanul și pompa de aer – ce ne poate spune istoria unei dispute din secolul al XVII-lea despre viața experimentală

“Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților

Dan Bragagiu

(Ian Hacking, Representing and Intervening: Introductory Topics in the Philosophy of Natural Science Cambridge: Cambridge University Press, 1983)

Ian Hacking, unul din reprezentanții Școlii de la Stanford, se încadrează (alături de Nancy Cartwright, John Dupre, Patrick Suppes și Peter Galison) în contextul turnurii experimentale prin care trece filosofia științei la începuturile anilor ’80. Acest grup se remarcă în cadrul dezbaterilor din metafizica științei prin propunerea unor noi argumente în favoarea realismului științific, producând un val de noi reacții la pozițiile populare din acea vreme (în principal la, empirismul constructiv al lui Bas van Fraassen). În Representing and Intervening, obiectivul lui Hacking nu este doar acela de a oferi argumente pentru atitudinea realistă cu privire la teorii sau entități, ci în același timp de a realiza o distincție între modurile de raportare în practica științifică, anume între reprezentare (modul de raportare preponderent teoretic) și intervenție (modul experimenalist de raportare). Prin această distincție autorul reușeste să acopere o plajă de subiecte centrale pentru filosofia științei, oferind o lectură propedeutică temeinică în acest domeniu, precum și resurse bibliografice substanțiale. Continue reading “Dacă îi poți pulveriza, există”: ce ne pot spune experimentele științifice despre existența entităților

Importanța proiectului lui Pierre Duhem într-o lume a interpretărilor multiple

Daian Bica

(Pierre Duhem, ,,The Aim and Structure of Physical Theory” (trad. de Philip P. Wiener), ed. Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1982, 385 p.)

Lucrarea ,,The Aim and Structure of Physical Theory” a fost, pe rând, o biblie a pozitivismului logic, un antidot contra argumentului inferenței la cea mai bună explicație, o sursă de inspirație a instrumentalismului, și, mai nou, un soi de locus classicus a structuralismului contemporan. Proiectul lui Duhem a fost interpretat în multiple grile care, dacă ar fi acceptate toate concomitent, s-ar ajunge la contradicții logice. Aceste interpretări au apărut în cadrul unor mode filosofice care s-au succedat de-a lungul a unui secol: de la epoca  pozitivismului logic la empirismul constructiv și structuralismul worallian din perioada post-pozitivistă.

Ce mai rămâne din lucrarea lui Duhem? Mai poate fi recuperat ceva? Mai spune textul ceva pentru atitudinile noastre specializate, ceva ce să nu fi fost spus de toți acești pozitiviști, instrumentaliști sau structuraliști? Această recenzie va fi o pledoarie în favoarea unui perspectivism cu privire la cum ar trebui înțeles textul lui Duhem. Fiecare dintre interpretările identificate oferă dimensiuni interesante de discuție, prezente în textul duhemian, dar fiecare dintre ele ratează, de fapt, complexitatea acestui proiect. Complexitatea rezidă tocmai în capacitatea de a se sustrage unor interpretări și categorii filosofice. Importanța textului lui Duhem constă tocmai în faptul că toate aceste perspective care s-au succedat în filosofia analitică științei au simțit nevoia să se racordeze la filosofia duhemiană, iar acest text a fost în permanență o sursă de inspirație. Continue reading Importanța proiectului lui Pierre Duhem într-o lume a interpretărilor multiple