Dacă există un autor din secolul trecut al cărei opere să fie o lectură necesară pentru oricine se preocupă de studiul anticilor, de la filosofie, literatură și chiar istoria ideilor, atunci acesta este, fără doar și poate, Pierre Hadot.
În primul și-n primul rând – despre nimic se poate vorbi, oricât de paradoxal sau straniu nu s-ar părea, și oricât nu ne-ar convinge vechiul și bunul nostru simț că așa ceva este imposibil. Apoi că – așa cum o spune autorul – „e o deosebire esențială între «a vorbi despre nimic» și «a nu vorbi nimic»
Cu toții am auzit lucruri despre doctrina epicureicilor însă puțini știm cât de mult i-a influențat pe filosofii moderni. Ideea pe care o regăsim în această lucrare este cu adevărat captivantă: epicureicii înrâuresc filosofia modernă, însă ideile lor ajung cu aceasta să ne influențeze și pe noi. Filosofia modernă își găsește în ideile epicureicilor o structură pe care să își articuleze propriile teze. Deși lucrarea, nu este adecvată pentru cercetători, ea reușește să stimuleze în cititor noi idei de cercetare.
Auzim deseori în jurul nostru că, deși societatea noastră cunoaște un progres tehnologic și economic, noi, oamenii, tindem să fim mai puțin fericiți ca înainte. Progresul pare să aibă ca efect secundar o încărcare emoțională tot mai presantă și tot mai greu de dus. De aici ceea ce vedeți și voi: popularitatea în creștere a celor mai diverse terapii de gestionare a emoțiilor. Inclusiv a stoicismului.
Lucrarea pe care o voi prezenta în cele ce urmează cuprinde o serie de eseuri legate împreună sub numele de Angels in Medieval Philosophical Inquiry, lucrare realizată de treisprezece profesori și cercetători de la cele mai renumite universități din întreaga lume. Ceea ce au în comun fiecare dintre cele treisprezece eseuri este faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „care este rolul îngerilor în cercetarea filosofică?”
Contemporanii noștri privesc știința și religia în termeni mai curând antitetici. E o viziune cu o lungă istorie, dar nu e neapărat corectă, mai ales dacă privim la scara corectă. Căci religia și știința sunt de multă vreme discipline esențiale ale formării noastre intelectuale; cam din Evul Mediu, dacă nu și mai de demult. Așa că e legitim, poate, să ne întrebăm, dacă religia și cunoașterea științifică sunt creații intelectuale distincte, care au evaluat în paralel, sau produse intelectuale care au evoluat împreună, potențându-se, reciproc. Asta dacă nu cumva vedem o relație generativă, o știință care se dezvoltă din religie. Am putea oare spune că emerge dintr-o interpretarea teologică a lumii? Că fără teologie știința modernă n-ar fi existat?
„Nu știu că le aducem ciuma?” i-ar fi spus Freud lui Jung „în momentul în care acostau în portul New York pentru a primi ovațiile admiratorilor lor americani”[1]. Nu doar psihanaliza s-a răspândit „ca ciuma” – ne spune cartea lui Greenblatt – ci și ....atomismul. Un manuscris pierdut, redescoperit, copiat și re-copiat a cucerit Europa în zorii Renașterii. Provocând-o, poate.
Fluviul conștiinței este o colecție de zece eseuri impresionante atât prin subiectele abordate, informațiile și ideile prezentate, cât și prin stilul plin de vitalitate și entuziasm al lui Oliver Sacks. Pasiunea sa pentru botanică, evoluție, creativitate, memorie, timp, conștiință și experiență este evidențiată în această colecție. Talentul de scriitor și geniul lui Oliver Sacks te fac să-i devorezi cartea ca pe un roman polițist în care abia aștepți să afli cine e criminalul. Doar că, spre deosebire de un astfel de roman, fiecare dintre aceste eseuri te va îmbogăți din punct de vedere al cunoștințelor generale, dar și în ceea ce privește extinderea perspectivei asupra conștiinței și constituției umane.
În vremuri ca ale noastre, pline de indivizi revoltați, eseul lui Camus ar trebui să fie considerat o carte de căpătâi. Înainte de a ne repezi la a repeta greșelile din istorie, înainte de a ne angrena într-o luptă pentru o ideologie pe care abia dacă o înțelegem, ar fi poate mai indicat să luăm o pauză în care să ne axăm pe înțelegerea propriilor sentimente și lupte interioare. „Omul revoltat” ajută foarte mult în privința asta, datorită analizei și criticii minuțioase a tendinței nihiliste, a contradicției esențiale revelată de raționamentul absurdului, și a sentimentului de revoltă, care se pierde, de cele mai mule ori, atunci când ne lăsăm prinși de ideologii și uităm de ce suntem atât de revoltați.
Robinson Crusoe este o figură familiară în imaginarul modernilor. Toată lumea a auzit de el, toată lumea îl cunoaște (chiar dacă doar din interpretarea remarcabilă dar serios deforma(n)tă a lui Tom Hanks în Cast away). Cu toții ne-am simțit Robinson măcar o dată în viață: într-o excursie la munte în care ne-a prins vremea rea la un refugiu, fără lumină, căldură sau mâncare; într-o vacanță într-un loc izolat unde începi ziua cu tăiat lemne-cărat apă-făcut focul; sau în lunile din urmă, în carantină, izolați fiecare pe insula lui. Robinson, ca Don Quichote, ca „cei trei mușchetari” sunt personaje care s-au desprins de textul de plecare și trăiesc o viață a lor, adaptată contextului cultural și sensibilităților epocii. Puțină lume mai citește azi ediția originală. Deși am avea multe de învățat din ea.
Let's talk about books 