Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Dana Jalobeanu

James Ker, The Deaths of Seneca, Oxford, Oxford University Press, 2009

Nimeni n-a murit de atâtea ori. Și poate că niciun filosof nu a fost atât de mult asociat, de generații succesive, unei arte de a muri exersată în toate felurile posibile: în scris, dar și în exercițiul efectiv al procesului morții. Nu e de mirare că morțile lui Seneca au inflamat imaginația filosofilor și poeților din toate timpurile. Ca să nu mai vorbim de pictură – poate doar moartea lui Socrate să fi fost atât de des reprezentată pictural. ker seneca

Dar, spre deosebire de moartea lui Socrate care a căpătat, în timp, un aer de emblemă și un manierism oarecum repetitiv (cucuta, discipolii, excluderea familiei, filosofarea până în ultimul moment, amorțeala care cuprinde treptat, mai întâi extremitățile trupului, apoi restul, până când totul este cuprins de frig și de tăcere….), moartea lui Seneca a fost reprezentată în cele mai diferite moduri posibile. Unii ne-o arată ca pe-o execuție îndelung așteptată. În definitiv, Seneca încearcă începând cu anul 62 să plece de la curtea imperială. Îi oferă lui Nero întreaga avere, una despre care ni se spune că era fabuloasă. Se retrage, mai întâi treptat, apoi, din vara anului 64, complet, în singurătate, în așteptarea centurionului care-i va aduce ordinul de condamnare la moarte. Care vine în primăvara anului 65. Moartea lui Seneca ne este uneori prezentată ca o sinucidere ratată. Spre deosebire de Socrate, în cazul lui, cucuta nu funcționează. Își deschide mai întâi venele dar, după cum ne relatează istoricul roman Tacitus, dieta frugală îi emaciase corpul și îi subțiase venele, astfel încât sângerarea produsă astfel nu este suficientă. Ia cucută, dar nu reușește nici așa. La sfârșit este dus într-o baie de aburi fierbinte și moare pe jumătate sufocat, pe jumătate otrăvit. Gurile rele din vremea sa (istoricul roman Dio Cassius, marele bârfitor Suetonius) tind să prezinte totul mai curând ca pe un eșec. Eșecul de a muri „așa cum trebuie” al unui personaj a cărui moarte e, oricum, la mare distanță de viața pe care a dus-o.

Și mai e și problema Paulinei, soția mai tânără care încearcă să-și urmeze soțul în moarte. Avem o dublă sinucidere? Sau încercarea unui caracter ipocrit și tiranic de a lua cu el în moarte și pe altcineva….câte nu s-au scris despre acest episod?

Venetia 1643Cartea lui James Ker trece în revistă toată această diversitate a „morților” lui Seneca, prezentate atât de diferit nu doar în receptarea lor într-o epocă sau alta, ci diferite prin reprezentarea lor în funcție de recipient și de orientarea lui filosofică. Cartea baleiază mărturii antice și repovestiri medievale, recuperări renascentiste și moderne, în istorie și filosofie, în pictură și literatură. Ker navighează cu grație între textele în care Seneca scrie despre moarte și discută filosofic admisibilitatea sinuciderii și diferitele mărturii ale „morților” sale succesive, analizând în ce măsură putem vorbi de o consistență între principii, teorie și viața trăită. E o carte fascinantă și foarte diversă din care am învățat enorm. O carte care te trimite adesea la textul primar, pe care nu odată în elucidează; și la mărturiile istorice, pe care nu o dată le pune sub semnul întrebării.

În sfârșit, James Ker ne arată că așa cum fiecare epocă a avut un Seneca al său, fiecare epocă a reconstruit moartea care o fascina cel mai tare.

Însă miza cărții nu e doar istorică. James Ker ne propune o teză tare: el susține că toate aceste reconstrucții ale morții unui autor care a scris atât de mult despre valoarea formativă a meditației asupra morții pot fi citite ca încercări de interpretare. Morțile lui Seneca devin chei prin care diferite epoci au încercat să se apropie de viața și epoca lui Seneca – limitate, desigur, de propriile determinări culturale. Povestea morții câștigă astfel o funcție euristică și integratoare. Iar multiplicitatea acestor povești – și imagini – ne pune în postura celui care are un mănunchi întreg de chei cu care poate încerca să descifreze texte care nu și-au pierdut niciodată actualitatea.

Într-un mod oarecum paradoxal, Ker ne propune să vedem cu se poate reconstrui viața și opera unui autor îndrăgit pornid de la multiplele și conflictualele imagini ale „morților” sale.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

One thought on “Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții”

  1. Mi-a reținut atenția teza mai generală urmărită de autorul cărții în discuție, anume premisa multiplicității interpretărilor morții lui Seneca, interpretată de dumneavoastră ca o încercare a diferitelor epoci de a-și impune categoriile (sau de a le armoniza?) cu scenariul acestui suicid. Mă gândeam că, într-un sens, asta facem prin demersul istoriei (general sau particular, deopotrivă). iar teza cărții își găsește nenumărate confirmări în cazuri distincte de cel al lui Seneca. Asta nu revine însă la a spune că privirea istoricului e încărcată teoretic și că va găsi în obiectul pe care îl examinează ceea ce a presupus în prealabil în cadrul încărcăturii sale.
    Mă gândesc că această teză își găsește o formulare exemplară într-un articolul scris de Mary Hesse: “History of science, like all history, is in principle written anew in every generation. Historical interpretations are irreducibly relative to the historian and his time, but it does not follow that they are relativist, if by this is meant that there are no external criteria for the evaluation of past science. On the contrary, there are our criteria as they have emerged in the course of history. In our study of the science of the past we may not irresponsibly neglect them, for they constitute our side of an objective dialogue” (Mary Hesse 1970, “Objectivity of Science”). În demersul istoric, savantul este situat istoric, racordat la un set de valori, la unele dezbateri, trenduri și curente de care nu se poate dezlipi (o mulțime de categorii culturale și istorice). Această teză este însă distinctă de situația unei încărcături teoretice naive (despre care vorbeam mai sus) sau a unei poziții relativiste (discutată de Hesse).

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s