Despre o istoriografie filosofică a îmblânzirii exaltărilor filosofului interior

Iovan Drehe

Istoricul filosofiei fie că vrea, fie că nu vrea, este de la început influențat în mare măsură de tribul filosofic în care l-au așezat propriile lecturi formative sau deformative. Și în funcție de această așezare el poate cădea pradă unei game destul de largi de greșeli, de la superficialitate la anacronism, de la interpretări lipsite de caritate și excesiv de critice până la încrederi și admirații oarbe față de canon, de la scopuri proprii mai mult sau mai puțin ascunse până la urmarea scopurilor altora, de la lipsa curajului interpretativ până la aruncarea în cele mai delirante speculații.

The-Death-of-Socrates

             

Din acest motiv avem la dispoziție o mulțime de opțiuni atunci când alegem să facem istoria filosofiei, iar menajeria istoriografiei filosofice este populată atât de istorici ai filosofiei contextualiști, mai „anticari” de felul lor, cât și de istorici ai filosofiei mai analitici, sau cu țeluri ideologice, sau cu lentile hegeliene, sau cu melancolii heideggeriene, sau cu oglinzi gadameriene, sau cu revolte feministe, sau cu derizorisme postmoderne și multe alte asemenea specificități. Și atunci cel nou venit în casa filosofiei ce poate să facă, în fața aceste veritabile jungle unde e greu să găsești consens? O soluție ar fi un fel de retezare a unui „nod gordian” hipnotizant format din încrengătura tuturor acestor opțiuni narco-istoriografice, urmând îndemnul „Just say no to the history of philosophy!”. Această opțiune poate fi înțeleasă, dar în același timp ne-am putea gândi cu optimism că alchimistul din fiecare (istoric-) filosof în (de)formare își va găsi la un moment dat drogul în dozaj perfect din perspectiva căruia să plutească pe liniile narative ale istoriei propriei discipline.

Întrebări precum: în filosofie există progres sau nu? în filosofie există valoare intrinsecă a filosofilor particulari și a specificității lor sau există doar o valoare a ideilor care rezistă în timp? Și multe altele de acest tip. Acestea își pot găsi răspunsul doar în funcție de cât de predispuși suntem să facem analogii între filosofie și științe, între filosofie și arte ș.a.m.d. Trebuie să fim totuși atenți cum facem asemenea analogii (de ce nu ne-am folosi de „rezultatele” tuturor filosofilor care au teoretizat conceptul de „analogie” până acum?!), fiindcă dacă acceptăm că specificul filosofiei este diferite de specificul științelor particulare, de ce nu am accepta și că progresul în filosofie ar fi altfel decât în științe, în loc să negăm automat că există un asemenea progres? Comparațiile de acest fel ar trebui să fie făcute de obicei cu mai multă caritate și observație de nuanțe. Asemănător putem să ne gândim și la comparația cu artele. Discuțiile pot fi, firesc, interminabile, dar ar trebui totuși luate anumite măsuri metodologice în prealabil, dacă tot ne mândrim că filosofia naște, printre altele, metodologii. Un exemplu: de ce în asemenea discuții cei implicați au tendința de obicei să ia „Filosofia” ca o disciplină „unitară”? Studiul ei actual oare nu înseamnă studiul unor sub-discipline destul de diferite între ele precum ar fi logica formală, estetica, epistemologia, etica, filosofia științei, filosofia politică și câte și mai câte? Nu ar trebui să ducem discuția despre progres, de pildă, ținând seama de fiecare dintre acestea? Poate se va găsi cineva să argumenteze convingător că în estetică nu a existat progres, dar să auzim argumente în care să se susțină că în logică nu a existat progres…

Cât despre modul mai personal de a face istoria filosofiei, țin să mă situez mai degrabă în tabăra istoricilor decât a filosofilor, cu câteva precizări. Activitățile și opțiunile filosofice actuale, cum am zis și la început, nu sunt atât de dezinteresate și nu se mulțumesc doar cu căutarea adevărului în sensul de reconstrucție cât mai fidelă a filosofiilor trecutului. Exemplele istorice ne pot arăta cum „căutarea adevărului” poate să fie câteodată echivalentă cu „construcția propriului sistem”. Dacă adevărul nu dorește să se încadreze, cu atât mai rău pentru el, ca să parafrazăm deformat unul dintre idoli. Istoria filosofiei nu o studiem ca să ne cunoaștem pe noi, nu o facem pentru a opera o „fuziune de orizonturi” cum ne spune Gadamer, nu o facem ca să speculăm cum vrem, nu o facem pentru ca să admirăm sau să urâm un filosof care a trăit înaintea noastră, nu o facem ca să găsim „ideile principale” care au călăuzit filosofia, nu o facem ca să facem ierarhii sau evaluări din punct de vedere moral ori politic. O facem ca să aflăm ce a spus cutare filosof, ce ar fi putut gândi, care a fost scopul său, ce la determinat cauzal să ajungă la propriile concluzii despre lume, viață, oameni și așa mai departe. Și pentru aceasta e nevoie de contextualism metodologic, care se folosește de instrumente care par străine filosofiei, cum ar fi filologia, arheologia, paleografia și altele (asta dacă uităm că „filosofiei nu ar trebui să-i fie nimic străin”). Instrumente plictisitoare, bineînțeles, pentru unii filosofi contemporani, fiindcă ei vor să gândească, direct, liber, nu să-și piardă timpul cu tot felul de restricții și rețineri sub care operează câteodată asemenea discipline. Ca să nu mai lungim: atunci când facem istoria filosofiei, trebuie să ne gândim pe cine dorim să-l cunoaștem – pe filosoful antic sau modern pe care-l studiem sau pe filosoful „din noi”? Dacă dorim prima, atunci ar fi bine ca filosoful din noi să își ia o pauză și să lase istoricul să lucreze. După ce istoricul și-a făcut treaba, filosoful poate intra, analiza, judeca, evalua cât dorește. (n.b. istoria filosofiei poate într-adevăr să fie o disciplină „filosofică” în măsura în care historia anticilor era o activitate cât se poate de filosofică, care avea printre altele ca scop căutarea adevărului. Noi contemporanii am adăuga: pe cât de mult putem să ne apropiem de el; dar nu are rost să intrăm în detalii de acest fel acum).

Istoricul filosofiei față de filosof are de cercetat pentru a cunoaște rezultatele a tot felul de discipline plictisitoare: arheologie, epigrafie, papirologie, paleografie, filologie, prosopografie, istoria instituțională, cronologia, codicologia, statistica și multe altele. Filosoful nu trebuie să-și piardă timpul sau să fie „reținut” de acestea. El trebuie să gândească cât mai repede, „liber”. Istoricul filosofiei trebuie în schimb să țină seama de text, co-text și context. El trebuie să vadă în ce măsură un text istoric poate fi supus unei analize preponderent filologice, logice, epistemice, retorice sau hermetice și care sunt criteriile standard ale epocii în care a scris respectivul filosof în contrast cu cele din epoca noastră. Trebuie să țină cont cât de mult scrierea textului a fost influențată de contextul social, politic, economic, instituțional sau intelectual. Și mai sunt, dar să nu insistăm.

Și apoi, să zicem că totuși, prin instrumente contextualiste, filosofii vechi au fost recuperați, pe cât de fidel se poate. Acesta ar fi punctul unde filosoful ar trebui să intre în scenă. Pasul filosofic care ar urma în acest punct ar fi o intrare în dialog cu aceștia, care poate fi fructuoasă în măsura în care ei pot să ne sugereze probleme sau răspunsuri la probleme filosofice. Sau, de ce nu, răspunsuri ce pot fi considerate greșite, căi ce nu ar trebui urmate. Și acesta este progres! Dar acest dialog ar trebui să țină mai mult seama de criteriile logicii, argumentării și gândirii critice decât de  cele ale retoricii, stilisticii, literaturii și autorității unui canon. Sunt unul dintre cei care cred că în filosofie stilul și idolii sunt secundari. Nu știu sigur dacă din plictiseală, neputință și/sau invidie.

 

Notă: În 2012 am scris un text care descria anumite elemente ale unei metode hibride, contextualist-analitică, de a face istoria filosofiei. În anumite puncte, opțiunile mele s-au modificat, dar în linii mari preferințele metodologice au rămas aceleași. Textul, în engleză, poate fi consultat aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s