Iovan Drehe
Aceste cuvinte ar fi fost rostite de Brutus atunci când Iulius Cezar a fost asasinat. Este ușor de înțeles de ce tiranii, sau cei considerați a fi, nu au avut o reputație prea bună încă din cele mai vechi timpuri. Atunci când a fost întrebat care este cel mai rar lucru pe care l-a văzut, filosoful Thales ar fi răspuns: „un tiran bătrân”. Tiranicidul pare să fi fost un sport politic chiar recomandat pentru sănătatea publică, autori foarte influenți precum Cicero, Seneca sau Toma din Aquino găsindu-i justificări din perspectiva binelui comun. Nici istoria mai recentă nu pare a face excepție din acest punct de vedere, Mussolini, Ceaușescu sau Gaddafi fiind doar câțiva dintr-o listă mai lungă de conducători care au fost văzuți ca tirani.
În antichitate pe lângă fiecare tiran s-au găsit și filosofi, care au reușit într-o mai mare sau, de obicei, mai mică măsură să le influențeze deciziile politice: Platon pe lângă Dionisios cel Bătrân și apoi Dionisios cel Tânăr, Cicero în proximitatea lui Cezar, Seneca pe lângă Nero, ori Marcus în conjuncție cu Aurelius. Această relația dintre filosof și tiran, văzută într-un mod mai abstract ca relația dintre filosofie și societate, este și tema polemicii despre tiranie dintre Leo Strauss și Alexandre Kojève pornind de la un text mai puțin cunoscut scris de Xenofon, intitulat Hieron (1).
În dialog, tiranul siracuzan Hieron se angajează într-o discuție cu poetul Simonide despre viața tiranului, cum se diferențiază ea de viața oamenilor simpli, dacă tiranul este fericit sau nu, cum poate el să devină fericit dacă nu este ș.a.m.d. Acestea sunt în continuare subiecte relevante și nu vor putea fi ignorate atâta timp când între oameni vor exista relații de putere. Și despre ele vom discuta la următoarea întâlnire din cadrul Cafenelei filosofice.
(1) Leo Strauss, Alexandre Kojève, Despre tiranie, traducere de Ciprian Șiulea și Ovidiu Stanciu, traducere din greacă veche a dialogului Hieron de Xenofon, note, Claudiu Sfirschi-Lăudat, Editura Tact, 2014.
Let's talk about books 