Străinii din Callipolis (9): Peştele torpilă pe uscat

Iovan Drehe

Socrate (470 – 399 î.e.n.) şi-a găsit nu de puţine ori imaginea reflectată într-un bestiar felurit, magnetic, atrăgător și respingător, sau electric, imobilizant, deranjant. Ni-l putem imagina ca satir, în liniile descrise de un Alcibiade fascinat când, comparându-l cu satirul Marsias (Platon, Banchetul, 215b-d), tânărul admirator nu-i declară doar asemănarea în înfăţişare, ci şi în ceea ce priveşte vrăjirea oamenilor prin îndeletnicirea proprie: satirul Marsias cu flautul, satirul Socrate cu vorbele. Socrate a fost de asemenea tăunul care a trezit „cabalina” democraţie ateniană (Platon, Apărarea lui Socrate, 30e); el era şi peştele numit „torpilă”, care îşi paraliza interlocutorii prin scurtcircuitarea reţelelor de opinii (Platon, Menon, 80a). Calităţile care i-au adus aceste comparaţii au fost şi cele care l-au pierdut în cele din urmă, atât asocierea cu Alcibiade şi alţi fermecaţi satiricește, cât şi animozitatea celor deranjaţi de tăun sau electrocutaţi de peştele-torpilă.

Marcello_Bacciarelli_-_Alcibiades_Being_Taught_by_Socrates,_1776-77_crop

Socrate, fiu de sculptor şi de moaşă, a moşit adevărul şi sculptat oameni la rândul său şi a fost, probabil, cel mai vestit cetăţean al Atenei acelei perioade, faimă la care însăşi cetatea a contribuit în mare măsură. El este considerat de tradiţia dominantă drept „filosoful” prin excelenţă, cel care şi-a dat viaţa pentru libertatea de a gândi și filosofa. Dar tradiţia se poate lăsa câteodată purtată pe valurile propriilor facultăţi imaginative. Nu atributul de „filosof” l-a pierdut pe Socrate, ci acela care i-a determinat într-o anumită măsură viaţa şi filosofia, anume atributul de „cetăţean atenian”.

Acel statut, de cetățean, destul de rar în acele zile, i-a adus lui Socrate anumite îndatoriri, dar nu se ştie dacă putem spune cu îndreptăţire despre Socrate că, îndeplinind aceste îndatoriri, a avut ceea ce unii ar numi „carieră politică”. Prin Platon ne-a rămas imaginea unui Socrate care îşi descrie propria atitudine în următorii termeni: „încă de când eram copil, există un glas care, ori de câte ori se face auzit, mă opreşte să fac ceea ce aveam de gând, dar niciodată nu mă îndeamnă să fac ceva. El este cel care se împotriveşte să mă ocup de treburile cetăţii. Şi cred că pe bună dreptate se împotriveşte. Să ştiţi bine, atenieni: dacă eu m-aş fi apucat să mă ocup de treburile publice, de mult aş fi pierit fără nici un folos, nici pentru voi, nici pentru mine. Şi să nu vă mâniaţi că spun adevărul; n-are cum scăpa de pieire un om care vi se împotriveşte după cinstită dreptate, vouă sau altei mulţimi, încercând să împiedice în cetate multe lucruri nedrepte şi nelegiuite; ci acela care luptă într-adevăr pentru dreptate, dacă vrea să scape cu viaţă cât de puţină vreme, trebuie să rămână un om de rând şi nu să aibă o funcţie publică” (Platon, Apărarea lui Socrate, 31d-32a, trad. Francisca Băltăceanu). Se prea poate ca daimon-ul să fi fost cel care l-a ocrotit prin sfaturi practice, atât de eficient, încât Socrate a atins venerabila vârstă de şaptezeci de ani. Pentru ca mai apoi acel daimon să fi întâlnit un demos

Printre primele sale îndatoriri au fost cele de paznic al cetăţii, adică obligaţiile militare. Acestea au fost îndeplinite în timpul primei faze a Războiului Peloponesiac (431 – 404 î.e.n.), binecunoscutul conflict cauzat de ambiţiile hegemonice ale Atenei în lumea greacă a secolului V dinaintea erei noastre. Această primă fază a fost numită şi Războiul lui Archidamos, Archidamos al II-lea fiind regele Spartei la începutul războiului şi cel care a condus expediţia spartană pentru invazia peninsulei Atica. De la Platon şi alţi autori antici ştim că Socrate a fost prezent ca hoplit în cel puţin trei acţiuni militare din timpul acestui război.

Prima a fost bătălia de la Potideea (432 î.e.n.). Rezultatul acestei bătălii este una din cauzele pentru care Sparta a declarat război Atenei iniţiind războiul. În 432 î.e.n. Atena a cerut cetăţii calcidice Potideea să-şi dărâme zidurile, să rupă legăturile cu cetatea mamă, Corintul, iar apoi să trimită ostatici garanţi la Atena. În urma refuzului are loc o bătălie între aliatele Corint şi Potideea, pe de o parte, şi Atena, pe de altă parte. Rezultatul este o izbândă ateniană. În urma victoriei Atena începe un asediu şi desfăşoară o blocadă navală în jurul Potideei, atât de cruntă încât către finalul acesteia locuitorii cetăţii asediate recurg la canibalism (Tucidide, Istoria războiului peloponesiac, Cartea a II-a, 70). Acolo Socrate i-ar fi uimit pe ceilalţi soldaţi în numeroase ocazii, după cum relatează personajul Alcibiade în Banchetul. Tot acolo a dovedit Socrate că poate contempla zi şi noapte nemişcat sau că poate bea şi mânca mai mult decât oricare altul, fără efecte vizibile asupra sa (în contrast cu cei din cetatea asediată). Alcibiade spune că pe vreme de iarnă macedoneană they saw him rollin’, cum s-ar spune, desculţ, pe gheaţă, fără să dea semne că i-ar păsa, parcă doar să le facă în ciudă celorlalţi soldaţi. Şi încă un detaliu, care explică parţial admiraţia povestitorului, e că Socrate a fost cel care i-ar fi salvat viaţa mai tânărului Alcibiade în timpul acelei bătălii (Platon, Banchetul, 219e-220e, Apărarea lui Socrate, 28e; Plutarh, Viaţa lui Alcibiade, VII, 2-3).

Îl întâlnim apoi pe Socrate în Bătălia de la Delion (424 î.e.n.) între atenieni şi beoţieni. Înainte de bătălie, ca orice conducător de oşti care se respectă, aspect general surprins cu o fidelitate mai mult sau mai puţin potrivită în cinematografia contemporană, strategul Hippocrates al Atenei (cca. 459 – 424 î.e.n.) s-a gândit că ostaşilor le-ar prii un discurs de îmbărbătare. Dar beoţienii, nefiind desigur deprinşi cu asemenea reguli de conduită şi necunoscând, cel mai probabil, scenariul, au atacat în timpul cuvântării. După o grea bătălie, cu pierderi serioase de ambele părţi, atenienii au înţeles că nu poţi colabora întru biruinţă cu neciopliţii din Beoţia şi au trecut la manevrele prevăzute în planul tactic de rezervă, adică executarea manevrei numite „ruperea rândurilor” urmată imediat de retragerea organizată în formaţie dezordonată. În aceste circumstanţe mai puţin favorabile, atât strategul, cât şi oratorul Hippocrates s-au prăpădit în timpul bătăliei exact în același timp. În plină debandadă asigurată de retragerea haotică a atenienilor, acelaşi Alcibiade, călare (Plutarh, Viaţa lui Alcibiade, VII, 4), găseşte doi atenieni retrăgându-se peripatetic, fără teamă, fără temeritate. E drept, în altă direcţie. Erau Socrate şi Lahes (Banchetul, 220e-221c), teferi şi nevătămaţi, în comparaţie cu nefericiţii care s-au dezmeticit mai greu din discursul lui Hippocrate, pentru a putea povesti despre cele întâmplate mai târziu (Platon, Lahes, 181a-b).

O a treia acţiune militară la care ar fi participat Socrate a fost bătălia de la Amfipolis (422 î.e.n.; Platon, Apărarea lui Socrate, 28e), unde Atena a suferit o înfrângere în urma căreia a fost împinsă să semneze ceea ce s-a numit Pacea lui Nicias, după numele generalului atenian, din 421 î.e.n. A fost un armistiţiu echilibrat între Sparta şi Atena, ambele suferind pierderi semnificative în timpul acestei prime faze a războiului, având astfel motive serioase pentru a dori pacea. Dar în acest caz nu mai avem alte detalii rămase despre peripeţiile bravului soldat Šocrate.

Războiul peloponesiac a continuat, iar pe parcursul perioadei ce a urmat, după şase ani de pace, Atena a trimis o flotă în Sicilia (415 – 413 î.e.n.), cu rezultate catastrofale pentru atenieni. După acest dezastru şi în circumstanţele revoltelor cetăților aliate din Ionia, Atena a fost înfrântă, după cum se întâmplă de obicei în asemenea circumstanțe, de către o Spartă puternic susţinută de perşi, atât financiar cât şi militar.

Socrate_insegna_ai_giovani_la_conoscenza_di_sè_-_Mola

Ultimii ani ai războiului ne prezintă o Atenă destabilizată şi slăbită de conflicte civile interne, între facţiuni oligarhice şi democratice. Astfel, oligarhii au ajuns de două ori la putere în Atena: „Cei patru sute” în 411 î.e.n. şi „Cei treizeci” în 404 î.e.n. Şi de două ori oligarhia a fost răsturnată. În timpul acestor lupte politice, Socrate nu a fost uitat şi îndatoririle publice l-au răpit în câteva rânduri de la cele private, de la conversaţii, întrebări şi răspunsuri, cercetări, iscodiri şi altele. După cum relatează Platon, oricine putea căuta mai binele nu la el, ci împreună cu el: „De fapt, profesor nu i-am fost nimănui; dar dacă cineva dorea să mă asculte vorbind şi îndeletnicindu-mă cu ale mele, fie acela tânăr sau bătrân, eu n-am împiedicat niciodată pe nimeni. Şi nici nu iau bani ca să vorbesc, nici nu tac dacă nu iau bani, ci stau la îndemâna deopotrivă celui bogat şi celui sărac, ca să mă întrebe şi, dacă cineva vrea, să asculte ce spun şi să-mi răspundă. Iar dacă vreunul din ei devine astfel om de treabă ori ba, nu e drept să fiu eu răspunzător de aceasta, de vreme ce nici n-am făgăduit vreodată învăţătură cuiva şi nici n-am învăţat pe nimeni.” (Apărarea lui Socrate, 33a-b, trad. Francisca Băltăceanu). O atitudine lăudabilă, dar, după cum s-a dovedit mai târziu, riscantă în cel mai înalt grad. Mai ales că printre cei cu care a discutat Socrate s-au aflat şi bărbaţi ca Alcibiade sau Critias, oameni de stat care puteau stârni emoţii dintre cele mai intense populaţiei democrate, o populaţie deprinsă cu principiul „cine se aseamănă se adună”, principiul vinovăţiei prin asociere, ca armă retorică, juridică şi bineînţeles politică, o armă care-i făcea în definitiv pe toţi să fie la fel. Mai târziu, la două generaţii distanţă, Aristotel s-a dovedit mult mai prudent decât Socrate, nu doar plecând din Atena la timp, ci şi cunoscând anumite „reguli de conduită” în conformitate cu care nu orice problemă trebuia discutată şi atunci când se discuta totuşi în jurul vreunei probleme, aceste discuţii nu trebuiau purtate cu oricine (Aristotel, Topica I, 11, 105a; VIII, 14, 165b). De exemplu, atunci când Socrate discută cu unul dintre acuzatorii săi de mai târziu, Anytos, în dialogul platonician Menon, ajunge să-i arate interlocutorului său că virtutea nu poate fi învăţată şi, consistent cu aceasta, bărbaţi renumiţi precum Temistocle, Pericle sau Tucidide nu au fost capabili să-şi educe copiii, fiindcă nu o înţelegeau cum se cuvine. Personajul Anytos se simte jignit în numele acestor mari atenieni şi îi răsplătește lui Socrate trolajul cu o ameninţare-prevestire funestă: „Socrate, cred că nu stai mult pe gânduri să-i vorbeşti pe oameni de rău. Eu ţi-aş da un sfat, dacă vrei să mă asculţi: păzeşte-te.” (Menon, 94e, trad. Liana Lupaş şi Petru Creţia).

În 406 î.e.n., în apropierea insulelor Arginusae din apropierea coastelor Asiei Minor, flota ateniană condusă de opt generali, încropită în grabă şi calitativ inferioară flotei spartane, înfrânge neaşteptat flota lacedemoniană. O parte din flotă este trimisă în alt punct al teatrului de război, unde era trebuinţă, iar cealaltă parte rămâne în urmă pentru a-i salva de la înec pe marinarii şi soldaţii din triremele pierdute. O furtună face însă ca această salvare să devină imposibilă. În Atena vestea victoriei neaşteptate este primită cu o bucurie ciudată, iar la întoarcere generalii sunt întâmpinaţi aşa cum se cuvine: şase dintre cei opt, adică cei care s-au încumetat să se întoarcă la Atena pentru o primire triumfală, sunt acuzaţi, judecaţi în bloc şi executaţi (Xenofon, Memorabilia, I, 1; Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XIII, 100-102), fireşte, nu pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au reuşit să facă fiindcă Poseidon şi ai săi le-au zădărnicit eforturile.

În timpul procesului generalilor era rândul tribului lui Socrate să dea pritanii prin tragere la sorţi, el însuşi fiind printre ei şi având chiar funcţia de epistates, prezidând astfel adunarea (Platon, Apărarea lui Socrate, 32b-c; Gorgias, 473e-474a; Xenofon, Memorabilia, I, 1; IV, 4). În această calitate el a criticat procedura nedreaptă şi a încercat să o împiedice pe cât îi permiteau atribuţiile, judecarea laolaltă a generalilor reprezentând pentru el o violare a legii. Procesele expeditive ale atenienilor în care cineva putea fi condamnat la moarte după o singură zi de proces, ceea ce avea să i se întâmple de altfel şi lui mai târziu (Platon, Apărarea lui Socrate, 37a-b), erau puțin excesive. Prin acest tip de politică înţeleaptă atenienii s-au asigurat că războiul se va încheia mai repede pentru ei. În anul următor, probabil drept urmare a inflaţiei de oameni presupus capabili doritori să-şi servească cetatea mamă în luptă și a penuriei de oameni capabili în fapt, mai ales în speranţa unei răsplăţi pe măsură, bătălia de la Aigos Potamos (405 î.e.n.) pune capăt dominaţiei navale a atenienilor. Cum era de aşteptat, au urmat vremuri nesigure și palpitante în Atena. Oricine se putea pricopsi cu un proces şi putea fi condamnat la moarte, democratic.

După ce atenienii au pierdut războiul, în 404 î.e.n., cu sprijinul spartanilor a ajuns la putere oligarhia celor treizeci sau, după cum mai erau numiţi, „Cei treizeci de tirani”. Printre aceştia se afla şi Critias, apropiat al lui Socrate. Odată instalaţi, aceştia au început să aranjeze treburile cetăţii după cum li se părea lor mai potrivit. În timpul acestor activităţi mulţi cetăţeni atenieni s-au văzut uşuraţi de drepturi, iar alţii au plecat în exil. Iar pentru cei rămaşi băutura cu cea mai mare trecere era infuzia de cucută. Cea mai mare trecere în hades. În aceste circumstanţe cetatea mamă a apelat la Socrate din nou, trimiţându-l împreună cu alţi patru pentru a-l invita şi aduce pe un anume Leon din Salamina, un om cu reputaţie ireproşabilă, la un pahar de cucută. Socrate, pesemne nedorind să-şi servească concetăţeanul şi preferând alte îndeletniciri, a ales să plece acasă. Doar datorită căderii celor treizeci Socrate nu a ajuns client servit la rândul său (Platon, Apărarea lui Socrate, 32c-d).

Dar a devenit câţiva ani mai târziu, în 399 î.e.n., când a primit următoarea invitaţie: „Această chemare în judecată şi această declaraţie le-a făcut sub jurământ Meletos, fiul lui Meletos din Pitthos, împotriva lui Socrate, fiul lui Sophroniscos din Alopeke: Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaşte pe zeii pe care îi cinsteşte cetatea şi de introducerea altor noi divinităţi. Este de asemenea vinovat de coruperea tineretului. Pedeapsa cerută e moartea.” (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, 40, trad. C. I. Balmuş). O chemare la judecată sub acuzaţia de impietate. Procesul care a urmat a fost, după toate aparenţele, unul politic, chiar dacă în privinţa detaliilor există încă discuţii aprinse între amatori și cercetători, detalii care, cel mai probabil, nu vor fi cunoscute cu exactitate niciodată. Atât caracterul incomod al lui Socrate, cât şi asocierea lui cu personae non gratae precum Alcibiade sau Critias nu au putut fi trecute cu vederea, iar cei prezenţi l-au găsit vinovat cu o majoritate sensibilă (doar treizeci de voturi diferenţă, Platon, Apărarea lui Socrate, 36a). Procesele din vechea Atenă aveau două etape: prima fiind cea în care acuzatul era găsit vinovat sau nu, iar în a doua etapă, dacă vinovăţia sa era considerată reală în urma votului, atât cel condamnat, cât şi acuzatorul său trebuiau să propună pedepse, urmând un nou vot. După cum se poate observa, acuzatorul a propus moartea. Socrate, după ce fusese povăţuit să ceară amendă sau exil, le-a pretins atenienilor ceea ce li se acorda doar celor victorioşi la Olimpiadă, anume să fie găzduit şi ospătat în Pritaneu pe cheltuiala statului (Platon, Apărarea lui Socrate, 36e). După cum adunarea nu avea simţul umorului suficient de receptiv la reprezentaţia şi ironiile lui Socrate, l-a condamnat ne-ironic pe acesta din urmă la moarte cu o majoritate mai substanţială decât cea care l-a găsit vinovat.

Sokrates'_død_i_fængslet

Platon l-a prezentat pe Socrate, în dialogul Phaidon, servind cucuta fără proteste. Nu se poate spune acelaşi lucru despre discipoli, mai ales Platon, care a protestat literar prin oricare dintre ceilalți s-a putut. Astfel Socrate a devenit martirul prin excelenţă al filosofiei occidentale. E totuşi posibil ca Socrate să nu fi fost chiar personajul pe care ni-l descrie Platon, model al cetăţeanului desăvârşit şi virtuos, care nu a luat niciodată bani pentru „lecţiile” sale, care nu a „corupt” tineretul, ci l-a „trezit”, care făcea mai degrabă bine cetăţii, decât rău. Autoritatea şi influenţa covârşitoare a lui Platon au trecut în umbră şi au redus la tăcere vocile care prezentau o imagine negativă a unui Socrate care se făcea totuşi vinovat de acuzele care i s-au adus. Indiferent de aceste probleme şi de disputele pe care le generează încă, mai important în acest caz decât omul, personajul sau obiectul de studiu Socrate, este simbolul Socrate, care, precum formele platoniciene, nu mai poate fi afectat de opiniile schimbătoare din lumea noastră sublunară.

Surse:

Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Platon, Banchetul sau Despre iubire, traducere, studiu introductiv și note de Petru Creția, Editura Humanitas, București, 2006.

Platon, Opere, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974-1993.

Xenofon, Amintiri despre Socrate, traducere, prefață, note și indici de Grigore Tănăsescu, Editura Univers, București, 1987.

 

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s