Mendacium, imperator mundi

978-973-50-4554-8

Sfântul Augustin, Despre minciună, ediție bilingvă, traducere de Lucia Wald, studiu introductiv și note de Constantin Georgescu, revizie științifică de Mariana Băluță-Skultéty, Editura Humanitas, București, 2016.

Dacă am încerca să definim, mai în glumă, omul drept animal mincinos, am fi nedrepți. Nu de alta, dar știm că astăzi există și alte specii de animale care se descurcă în această privință. Omul este însă special în privința dezvoltării și rafinării acestei activități mai mult sau mai puțin naturale: mint bărbații, mint femeile, mint copiii, mint adulții, mint bătrânii. Uneori mai mint și morții. Se minte pentru supraviețuire, pentru lux, pentru sărăcire, pentru înavuțire, pentru liniște, pentru zgomot, pentru uitare, pentru aducere aminte, pentru nedreptate, pentru dreptate, pentru lucruri mari, pentru lucruri mărunte, pentru lucruri materiale, pentru lucruri spirituale și câte și mai câte, dar să nu uităm că și din plăcere pur și simplu. Se minte dimineața, la prânz și seara. Se minte în viața privată și în viața publică, în economie și în politică, la școală și la locul de muncă, până și în viața lăuntrică. Se minte prin sofisme sau neadevăruri, se minte chiar și prin argumente valide sau falsuri. Dar nu toată lumea minte, pentru orice, oricând, în orice context și prin orice mijloace. Fiindcă atunci, care dintre noi ar mai apuca să se creadă mai onest decât alții?

Totuși, ce este această „minciună”? Care este natura ei? Este oare acceptabil să minți în vreo situație? Acestea sunt întrebări care ne preocupă astăzi la fel mult cum i-au preocupat și pe semenii noștri care au trăit acum aproape 2000 de ani. Textul dedicat de Sf. Augustin, acestei teme, De mendacio, poate să ne îndrume (sau rătăcească) până la un punct pe această cale. Augustin descrie minciuna astfel:

„(…) de mințit minte acela care una are în gândi și altceva redă prin cuvinte sau prin orice alte moduri de semnificare. De unde se și zice că mincinosul are „inimă dublă”, adică două feluri de a cugeta – unul cu privire la lucrul despre care sau știe, sau socotește că este adevărat, dar pe care nu îl enunță, celălalt cu privire la un lucru pe care îl enunță, știind sau socotind că este fals. De aici rezultă că cineva ar putea spune ceva fals fără a minți, dacă socotește că lucrurile sunt așa cum spune el – măcar că ele nu sunt așa –, precum și că mincinosul poate rosti adevărul, dacă el socotește că ceva este fals și îl enunță drept adevărat, chiar dacă, de fapt, el este așa precum îl enunță. Căci faptul că cineva minte sau nu minte trebuie judecat după modul său de a gândi, și nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele.” (p. 35)

De aici rezultă mici probleme, identificate de Augustin, precum: cine este mai mincinos, cel care spune falsul fără să aibă intenția de a înșela sau cel care spune adevărul cu intenția de a înșela? Răspunsul pare ușor de întrevăzut, dar atingerea lui ne trece, vorbele lui Augustin, pe un drum „împresurat de tâlhari”, aceștia nefiind, probabil, altceva decât scrupulele noastre morale și intelectuale. Apoi, are minciuna vreo utilitate? Mai apropiat nouă, Dostoievski scrie undeva că la ruși „se minte cel mai mult din ospitalitate”. Cum să vină cineva la tine acasă, de pildă, și să-i omenești sufletul cu povești serbede despre fapte mărunte și cotidiene? E ca și cum i-ai servi trupul cu pâine goală și apă chioară. Din contră, atunci când fiecare întâmplare este transformată într-una extraordinară, demnă aruncat în râul istoriei orale, sufletul oaspetelui are parte de un adevărat festin, cu atât mai mult cu cât faptele îi sunt povestite de însuși eroul protagonist. Dar sufletul rusesc e mai îmbibat de șotii și ar fi bine să ne întoarcem puțin la sobrietatea augustiniană.

În principiu, ceea ce vrea să ne transmită Augustin este că este de preferat să evităm minciuna în orice context, indiferent de consecințe. Aceasta l-ar face pe Augustin, și-ar imagina unii mai anacronic, kantian. De mendacio este, într-adevăr, o apologie a poziției că nu trebuie să minți în nici o circumstanță, însoțită de un eșafodaj teoretic care implică discuții despre mecanismul minciunii, apărarea cinstei, tipologia minciunii însoțite de interpretarea unor pasaje din Biblie în care personalități exemplare sunt acuzate de minciună, o hermeneutică apologetică în ultimă instanță. Și textul merită urmărit pentru oricare dintre acestea. Sunt multe lucruri care pot da de gândit, iar dintre ele am putea să selectăm următoarea enumerare a felurilor de minciuni după gradul de gravitate (p. 106 sqq.):

„Primul tip – minciuna cea mai gravă, care trebuie evitată și de care trebuie să fugi cu orice preț – este cea în învățătura religioasă, minciună la care nimeni, în nici o împrejurare, nu trebuie să recurgă. Al doilea tip este (minciuna) care ar vătăma în mod nedrept pe cineva; ea este de așa natură încât nu e de folos nimănui, dar în schimb poate face rău cuiva. Al treilea tip este minciuna care, fiind de folos cuiva, dăunează altcuiva, fără însă a-i produce nici o pângărire trupească. Al patrulea tip este minciuna care e rostită numai din plăcerea de a minți și a înșela – aceasta este minciuna propriu-zisă. Cel de-al cincilea tip e minciuna spusă de cineva din dorința de a se face plăcut printr-o exprimare plăcută. Odată ce toate aceste cinci (tipuri) au fost evitate și respinse, urmează al șaselea tip: minciuna care nici nu aduce prejudicii nimănui și este și de folos cuiva. (…) Al șaptelea tip este minciuna prin care nu se aduce nici un prejudiciu nimănui, dar care este de folos cuiva (…). Al optulea tip este minciuna care nu dăunează nimănui și este și de folos cuiva pentru a-l feri de pângărirea (…)”

Oare cum ar fi lumea dacă ar dispărea toate aceste podoabe făcute de suflete cu judecată mai rătăcită? De exemplu, legat de prima categorie, ce ne-am face noi fără învățături despre cum banul trebuie dat și Bisericii și Cezarului, iar Cezarul cel mai bun este cel care dă și el un ban Bisericii pentru ca Biserica să își reîntărească învățătura că el este cel mai bun Cezar? Legat de celelalte, în legiune, ce ne-am face noi fără cezari mitomani, fără fake news, fără profeții, fără detoxifieri, fără horoscop, fără experți în self-help, fără influenceri, fără trend-setteri, fără distracția oferită de calomniere și alte asemenea minunății? Pesemne mântuirea ne trece prin valea plictiselii…

Iovan Drehe

PS. Pentru cei care se plictisesc din alte motive, probabil că titlul ar fi trebuit să fie „Mendacius, imperator mundi” ori „Mendacium, imperatrum mundi.”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s