Iovan Drehe
Recenzie la: Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții, traducere de Constantin Geambașu, Ed. Polirom, 2019.
„Doar copiii, proștii și vrăjitorii știu cum se întâmplă toate cu adevărat. (…) Marchizul considera că un mod de cunoaștere a semnificației îl reprezintă Magia și Inițierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificațiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea și Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, și nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificația se afla în însăși esența lucrurilor, că lucrurile înseamnă ceea ce sunt de fapt. Nu era o filosofie prea complicată, dar și el era pe aproape.” (p. 54)
Câteodată lucrurile se termină oglindind începutul. Alteori nu. O inițiere este un început și fiecare inițiere pare să indice deja o direcție către ascunzătoarea sfârșitului. Astfel încep călătoriile. Prin natura lor, acestea sunt suficient de fascinante încât să ne fie puțin dificil să ne imaginăm că ele ar avea un sens dincolo de țelurile noastre mai mult sau mai puțin schimbătoare. Toți căutăm ceva și ne orientăm undeva. În noi, în afara noastră, în lume, în alții. Această căutare este cea prin care încercăm să îmblânzim creatura proteică numită „întâmplare”. Dar unde să aflăm sensul ei? Semnificația ei? Este ea o „creatură” în adevăratul sens al cuvântului? Există ea? Este oare posibil ca nimic să nu fie întâmplător, cum la un moment dat spune un personaj al cărui nume trimite la un cunoscut filosof raționalist: „Dumnezeu nu ar fi creat legi care să guverneze lumea, pentru ca apoi să le încalce”? Dar totuși, această „entitate” ne provoacă neliniști, angoase, sentimentul imperfecțiunii iremediabile. Ne aruncă „în căutare”. Și în această căutare ne agățăm orbi de orice ar putea să ne atenueze sentimentul de neputință: adevăr, esență, iubire, vise, magie…
Călătoria oamenilor Cărții desfășoară, explicit sau nu, o asemenea căutare, care angrenează în ea, pe lângă cei care au inițiat-o, și „victime” colaterale, iar parcursul implică o întrețesere de filosofii oculte, de empirism, raționalism, pictură, matematici, magie și alchimie filtrate (și infiltrate) prin (și în) mecanicism și procesualitate, ori reciproc. Cât de mult dorim să cunoaștem și până unde suntem dispuși să-i urmăm pe cei care vor să afle? Oare opțiunile noastre sunt oricum indiferente și tot ce se petrece este astfel fatalmente către un final intuit în cadrul unei predestinări calviniste. Se spune că Omul în paradis a fost pus de Dumnezeu să numească toate lucrurile care există, iar în exil și-a păstrat acest privilegiu, al numirii. Și peste veacuri, la întoarcere, în urma căutării, l-a pierdut. Dar l-a recâștigat doar cât să poată să se numească pe sine.
Let's talk about books 