Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Iovan Drehe

Plato_by_RaphaelAristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Tânărul Aristocles a fost educat în spiritul vremii și încă din tinerețe i se trage și numele după care a fost recunoscut în istorie, Platon, apelativ avându-și originea, conform lui Neanthes din Cyzic, fie în abundența stilistică, fie în lățimea frunții (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 4). În tinerețe se spune că ar fi scris poezii și tragedii și că i-ar fi urmat pentru o vreme pe Cratylos heracleiticul și pe Hermogenes din școala lui Parmenide (Aristotel, Metafizica, I, 5, 987a31-32; Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 4, 6). Diogene Laertios ne relatează că ar fi participat chiar la câteva bătălii de la sfârșitul războiului dintre Sparta și Atena (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 8).

Însă, de departe, cel mai important eveniment din tinerețea lui Platon a fost întâlnirea cu acela care-i va determina în cel mai înalt grad existența: întâlnirea cu Socrate. Tradiția anecdotică ne spune că Platon era pregătit să participe cu o tragedie la o competiție, dar atunci când l-a audiat pentru prima dată pe Socrate, lângă templul lui Dionysios, și-a sortit creația zeului foc (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 5). În această linie, foarte marcante pentru tinerețea sa par să fi fost alte două evenimente, care au avut loc în Atena sfârșitului de veac V și începutului de veac IV î.e.n. Participarea tânărului Platon la aceste evenimente nu a fost directă, acesta preferând, poate surprinzător pentru vârsta sa, observarea de pe margine în locul implicării. Este vorba de tirania „Celor treizeci”, respectiv procesul lui Socrate.

Nu trebuie să fim mirați de această înclinație juvenilă, ea fiind comună în acele zile: după propria mărturisire de la începutul Scrisorii a VII-a, în tinerețe a fost fascinat, ca orice tânăr atenian de familie bună, de mirajul politicii. Legat de „Cei treizeci” Platon povestește cum cincizeci și unu de oameni au ajuns la putere, din aceștia douăzeci și unu fiind învestiți cu atribuții administrative în Atena și portul Pireu, iar 30 având autoritate supremă în cetate. Printre cei treizeci, Platon avea și două rude apropiate, Critias și Charmides, amintiți deja. Aceștia i-au propus să ia parte la guvernare, dar tânărul Platon a ales să stea deoparte și să observe inițial în ce mod „Cei treizeci” vor încerca, sau poate reuși, să înalțe moral cetatea. Din nefericire, nedreptățile și abuzurile s-au ținut lanț, iar precedentul haos democratic a ajuns să fie văzut cu ochi mai buni decât actuala dictatură oligarhică a „Celor treizeci”. În mod special, Platon pare să fi fost dezgustat de ceea ce i s-a întâmplat lui Socrate, acestuia din urmă ordonându-i-se să-l aresteze pe Leon din Salamina, un cetățean care nu se făcea vinovat de nimic, și să-l aducă la judecată. Socrate nu s-a alăturat celorlalți executanți, simțind că astfel ar deveni complice la abuzurile tiranilor. A ales să se retragă și să se întoarcă acasă. La fel a făcut apoi și tânărul Platon, după ce a fost martor la alte câteva episoade de aceeași natură  (Platon, Scrisoarea a VII-a, 324d-325a; Apărarea lui Socrate, 32c-d).

Socrate scăpase teafăr în urma acelui refuz, cei treizeci fiind curând îndepărtați de la putere. Cu această ocazie Platon a devenit din nou interesat de viața cetății, mai ales când a observat că aceia care au revenit din exil au dat dovadă de moderație și nu au mai întreținut ciclul răzbunărilor politice. A fost însă crunt dezamăgit când însuși Socrate, omul pe care-l admira cel mai mult, a fost chemat la judecată într-un proces de impietate, găsit vinovat și executat în urma unui vot democratic al celor prezenți (Platon, Scrisoarea a VII-a, 325a-c; Euthyphron, Apărarea lui Socrate; Criton; Phaidon). Drept urmare acestor experiențe, deși încă mai spera să-și găsească companioni care să-i împărtășească ideile politice, ultimele speranțe îi sunt treptat îngropate. Idealurile grecești inspirate de paideea acelor zile nu păreau să fi fost coborâte pe străzile și în agora Atenei acelor zile. Își dădea  seama că nu va putea să-și ducă la îndeplinire planurile, toate cetățile, nu doar Atena, fiind departe de perfecțiune când venea vorba de guvernare. În Scrisoarea a VII-a, Platon (sau cel care scrie în numele lui) mărturisește: „Astfel, cu cât examinam oamenii ce conduceau politica de atunci, precum și legile și obiceiurile în ființă, cu atâta îmi dădeam seama că îmi va fi foarte greu să realizez cum trebuie programul meu politic, acțiune ce reclamă neapărat sprijinul unor prieteni sinceri și al unor partizani devotați. Unde să-i găsești? Printre cetățenii actuali nu era ușor să-i afli, pentru că Statul nu mai era cârmuit după datinile și rânduielile străbune; să-mi dobândesc alții noi, cu o relativă ușurință, … era un lucru la care nu mă puteam gândi. Legile și moravurile se stricau și răul sporea în așa măsură că pe mine, care odată fusesem plin de un așa de neostoit avânt pentru viața politică, priveliștea aceasta ce îmi arăta cum toate se năruie în toate părțile m-a făcut în cele din urmă să ajung năuc” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 325c-e; trad. Ștefan Bezdechi).

Ajuns în această fundătură, în această aporie de ordin practic, Platon, așteptând momentul potrivit pentru a acționa, moment ce se lăsa însă mult așteptat, și-a dat seama încetul cu încetul de ce ar avea nevoie și ce trebuie să facă: „În cele din urmă am înțeles că toate statele sunt rău ocârmuite, căci legiuirile lor suferă de un rău aproape de nelecuit, dacă nu-s întocmite după o pregătire foarte grijulie împreunată cu un anumit noroc. Astfel fără voia mea am fost silit să laud adevărata filosofie și să recunosc că numai ea ne dă putința să vedem în ce constă dreptatea atât în viața publică, precum și în toate detaliile vieții particulare, și că neamul omenesc nu va înceta să se zbată în tot felul de suferințe, până când sau tagma adevăraților filosofi va ajunge să dețină puterea politică, sau cârmuitorii diferitelor state vor începe, mânați de o divină norocire, să se îndeletnicească cu adevărata filosofie.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 326a-b; trad. Ștefan Bezdechi). În această stare sufletească Platon a decis să-și părăsească cetatea și să pornească în căutarea himericelor ființe înzestrate în alcătuirea lor cu toate acestea, iar pe parcursul acestei căutări vor prinde contur niște spectre care de atunci vor bântui neîncetat gândirea politică a omenirii.

În urma deziluziei, Platon își începe Wanderjahre, mai înaintat în vârstă decât predecesorii săi presocratici. O primă oprire o face la Megara, unde Euclid (cca. 430 – 360 î.e.n.), discipolul lui Socrate cel mai înclinat spre disputa în contradictoriu, și-a întemeiat o școală de filosofie, școală ce avea să fie cunoscută încă din antichitate drept Școala Megarică sau Dialectică. De acolo ar fi pornit către Cyrene, în nordul Africii aproape de Egipt, unde a învățat un timp cu Theodoros matematicianul, maestru al unei școli filosofice întemeiată în colonia grecească. Platon, în buna tradiției a filosofilor greci, a ajuns apoi și în Egipt, unde, se spune, a fost chiar vindecat de preoții egipteni. Dar vizita cea mai semnificativă pentru rândurile de față a fost în Sicilia, unde i-a întâlnit pe pitagoreii Philolaus și Eurytos (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 6).

Damocles-WestallPC20080120-8842A

În timpul vizitei sale în insula italică, Platon a ajuns la Siracuza, cetatea întemeiată de Archias al Corintului (Strabon, Geografia, VI, 2, 4). Aici a avut Platon o descoperire pe care o putem numi fatidică, având în vedere consecințele de mai târziu: găsirea unei cetăți în care Platon a crezut că-și va putea realiza visul. Când Platon a ajuns la Siracuza, cetatea se afla sub conducerea tiranică a lui Dionisios I, numit și cel Bătrân (cca. 432 – 367 î.e.n.), care s-a ridicat la putere în circumstanțele unei Siracuze slăbite de pe urma războiului cu Atena și a războaielor consecutive dintre greci și cartaginezi pentru supremație în Sicilia. În timpul tiraniei acestui Dionisios, Siracuza a devenit cel mai important și influent oraș grecesc din zonă, influența sa întinzându-se până în Italia de Sud și Grecia continentală.

Ceea ce Platon a găsit la curtea Siracuzei nu era de natură să impresioneze un tânăr fascinat într-o anumită măsură de învățături aristocratice grecești sau pitagoreice, înclinat spre un mod de viață frugal dedicat virtuții. Deșertul aretaic menținut de excesele gastronomice și sexuale ale sicilienilor în general și ale siracuzanilor în special nu păreau a fi foarte îmbietoare pentru filosoful atenian. Dionisios I, în urma obositoarelor preocupări despotice și belicoase, trebuia să-și trateze boala „singurătății tiranului” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 331e-332a), iar în scop terapeutic scria piese dramatice sau invita la curte poeți și filosofi. Toate acestea se desfășurau într-un etern cadru sympoziastic, fiecare invitat fiind dator să-i ofere tiranului, la ordin, câte o odă în litru antic. Nu toți însă se lăsau purtați de valul fobico-bahic. Vestit este exemplul poetului Philoxenus din Cytherea, care, atunci când i s-a cerut o astfel de laudă, a preferat, în loc să se ploconească și să lingușească în fața tiranului, să poarte lanțurile sclaviei într-o carieră (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XV, 6). La dolce vita de la curtea siracuzană i-a atras și pe câțiva filosofi din cercul socratic, precum Aischines (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, II, 60-64) sau Aristip Cirenaicul, un veritabil dandy al Antichității. După cum e de așteptat, multe se întâmplau în curte la Dionis, iar și mai multe se întâmplau în poveștile care circulau despre aceasta prin lumea greacă.

În acest mediu a ajuns Platon, iar cu acest prilej a observat direct ceea ce considera a fi mai putred în cetățeni: auto-înrobirea prin pasiuni, condiția necesară pentru instituirea și menținerea fiecărui regim opresiv din punctul său de vedere, fie că vorbim de tiranie, oligarhie sau democrație. În cuvintele autorului Scrisorii a VII-a: „Ajuns aici, viața lor pretinsă fericită, plină de ospețe italice și siracuzane, nu mi-a plăcut câtuși de puțin: să-ți duci traiul îmbuibându-te de două ori pe zi, să nu te culci niciodată noaptea singur… și toate celelalte lucruri inerente unei astfel de vieți!” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 326d; trad. Ștefan Bezdechi).

Platon ajungea la curtea lui Dionisios I în jurul anului 388 î.e.n., pe când se afla în akme-ul vieții sale. Ceea ce a găsit Platon la Siracuza, viața depravată de la picioarele tiranului, nu i-au făcut o impresie prea bună, iar Dionisios cel Bătrân era foarte departe de filosoful-rege visat de Platon. Dar în toată această atmosferă filosoful a întâlnit un tânăr special care i-a reaprins speranțele: Dion.

În Scrisoarea a VII-a, Dion este descris ca fiind cel mai promițător și mai receptiv tânăr întâlnit de Platon: „Când frecventam pe Dion, atunci tânăr, inculcându-i principiile mele privitoare la fericirea oamenilor atât prin cuvinte, cât și sfătuindu-l să le înfăptuiască aievea, se pare că fără să-mi dau seama eu pregăteam oarecum inconștient viitoarea ruină a tiraniei. Căci Dion, care avea o minte foarte ageră pentru orice și mai ales pentru spusele mele, m-a înțeles așa de repede și de temeinic cum nu mi s-a întâmplat să mă înțeleagă nici unul din tinerii cu care am avut vreodată de-a face, și s-a hotărât ca de aici încolo să îmbrățișeze un fel de viață deosebit de al majorității italienilor și sicilienilor, punând virtutea mai presus decât un trai închinat plăcerii și desfătărilor.” (Platon, Scrisoarea a VII-a, 327a-b, trad. Ștefan Bezdechi). Tânărul siracuzan nu doar că era predispus să înfăptuiască ceea ce dorea Platon, ci se pare că avea chiar și mijloacele necesare în această direcție: statut social, influență politică și resurse economice, toate acestea pentru că era un apropiat al tiranului, fiind fratele uneia din soțiile acestuia, Aristomache. Se pare că Dionisios cel Bătrân a ajuns să-l aprecieze pe tânărul său cumnat atât de mult încât a ajuns să-i încredințeze misiuni diplomatice de maximă importanță, cum ar fi ambasade la cartaginezi (Plutarh, Viața lui Dion, IV, 1-2; V, 8 etc.).

Astfel se face că, prin intermedierea lui Dion, tiranul siracuzan acceptă să-l întâlnească pe filosof într-o perioadă de răgaz de la obligațiile orgiastice (Plutarh, Viața lui Dion, V, 7). Audiența cu tiranul nu s-a desfășurat după așteptări. Tema discuției a fost una dintre cele arzătoare ale zilei, adică tema virtuții, cu accent special pe cazul „bărbăției”. Cei de față păreau a fi vrăjiți de darul oratoric al filosofului. Chiar și tiranul dădea aceeași impresie, deși Platon a început să susțină câteva teze puțin ciudate, paradoxale, pentru acel context, teze cum ar fi: cei mai lipsiți de bărbăție sunt tiranii sau cei mai nefericiți oameni sunt cei care comit nedreptăți. Întrevederea pare să se fi încheiat când Dionisios I l-a întrebat mâniat pe Platon de ce a venit Sicilia, iar apoi, la răspunsul filosofului cum că ar fi venit pentru a găsi un bărbat virtuos, i-a retezat-o: după toate aparențele, nu a găsit încă vreunul până în acel moment (Plutarh, Viața lui Dion, V, 1-4). Platon ar fi trebuit să realizeze acest lucru din timp, fiind vorba despre un loc unde filosof oficial era considerat mai degrabă hedonistul Aristip. Într-o altă versiune, contrarierea tiranului a avut loc după ce Platon i-ar fi spus că scopul cel mai bun nu este determinat doar de voința unică a tiranului. Dionisios i-ar fi replicat că flecărește ca un bătrân, iar Platon i-ar fi răspuns că Dionisios vorbește ca un tiran (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 18).

110418-35-Ancient-History-Greek-Greece-Slavery-Immigration

Dat fiind că Platon se credea în situația de a fi ieșit din pentru ca mai apoi să revină cu un scop bine determinat în peșteră (Platon, Republica, 514a sqq.), Dionisios și-a dat seama că filosoful atenian nu era chiar un trol, cum era de pildă Aristip, iar drept consecință tiranul s-a gândit ca în prelungirea replicilor verbale să-i administreze filosofului, oarecum la schimb, o lecție de natură politică mai diferită. Plutarh relatează în Viața lui Dion că tiranul i-ar fi ordonat unui anume Pollis, lacedemonian venit la Siracuza pentru a discuta despre posibilitatea reformării alianței siracuzano-spartano-persane împotriva Atenei, să-l ajute pe Platon să înțeleagă ce înseamnă una din relațiile definitorii pentru acele vremuri, cea dintre stăpân și sclav. Astfel Platon a fost vândut ca sclav în Egina natală, aflată în război cu Atena la acel moment. În varianta lui Diodorus Siculus aflăm că tiranul l-a vândut ca sclav chiar la Siracuza, pentru 20 de mine. Se spune că Platon ar fi fost eliberat doar după ce a fost cumpărat de apropiați de-ai săi, posibil de către un anume Aniceris din Cyrene, după cum relatează Diogene Laertios (Plutarh, Viața lui Dion 5, 5-7; Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 18-21; Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XV, 7).

        The-School-of-Plato-1898-Jean-Delville-oil-painting-1

În urma acestui eșec, Platon s-a întors la Atena. Acolo, împreună cu alți iubitori de înțelepciune au ales grădina eroului Hecademos ca loc de întrunire și de realizare a idealurilor. Astfel a fost întemeiată, cândva în anii 380 î.e.n, cea mai longevivă și poate cea mai influentă școală filosofică a antichității, Academia, cu o istorie de aproape un mileniu, până când a fost închisă în secolul V e.n. în timpul împăratului Iustinian (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 7, 20), Platon având rolul de prim conducător. Aici a putut filosoful atenian în sfârșit să-i pregătească și să-i trimită în lume, dacă nu pe râvniții filosofi regi, măcar pe viitorii filosofi ai regilor.

Surse:

Aristotel, Metafizica, traducere, comentariu şi note de Andrei Cornea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, ed. R. Hîncu & V. Iliescu, Editura Sport-Turism, București, 1981.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Platon, Opere, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974-1993.

Plutarh, Vieți paralele, ed. N. I. Barbu, Editura Științifică, București, 1960-1971.

 

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s