Străinii din Callipolis (8): Învăţători, xiloglosişti şi diplomaţie

Iovan Drehe

Grecii din vechime ştiau foarte bine cum să facă lucruri cu vorbe. Aveau la dispoziţie şi profesori pentru aşa ceva. Comportamentul politic grecesc, cel puţin la nivel de argumente, se presupune a fi fost determinat într-o proporţie simţitoare (mai ales pentru istoricii filosofiei mai nostalgici) de o clasă de dascăli plătiţi, care-i învăţau pe doritori cum să-şi apere sau să-şi ascundă (măcar o parte dintre) punctele de vedere mai mult sau mai puțin oneste, interesele sau scopurile. Aceşti profesori au fost numiți colectiv sofişti. Iar Platon, cel căruia sofiștii îi datorează imaginea negativă întru posteritate, a fost cel care, prin intermediul personajului Protagoras, în dialogul omonim, expune concis cele promise de aceștia celor care apelau la ei pentru dresaj politic: „învăţătura pe care o predau eu, este priceperea în cele gospodăreşti, sau modul cum şi-ar putea gospodări casa în chipul cel mai desăvârşit, şi priceperea în treburile cetăţii, sau modul cum le-ar putea face faţă şi cu fapta şi cu cuvântul în cele mai bune condiţii” (Protagoras, 319a, trad. Şerban Mironescu). De cele mai multe ori sofiștii erau itineranţi, ajungând în alte cetăţi cu ocazia unor misiuni diplomatice, fiind astfel străini meteci față de cei pe care îi învăţau. Acest fapt îi excludea de la participarea directă la viaţa politică în cetăţile pe care le vizitau. Unii dintre ei percepeau şi taxe, iar plățile erau nu de puţine ori destul de ridicate. În consecinţă, aristocraţia îşi putea permite accesul la aceste lecţii speciale, care aduceau cu sine o îndemânare deliberativă mai ridicată în context juridic sau politic local. Prodicos oferea, de exemplu, lecţii de cincizeci de drahme, dar şi lecţii mai ieftine, de o drahmă, pe care şi le putea permite chiar şi un Socrate care ajungea pe acolo din curiozitate sau plictiseală (Cratylos 384b). Cu alte cuvinte, sofiştii nu ofereau doar cursuri consistente, poate echivalente mutatis mutandis celor universitare actuale, ci şi corespondentele antice ale unor fenomene paideice de tip crash-course, training sau team-building. Aceste învăţături ale lor au înrâurit climatul politic al cetăţilor prin care au trecut, insuflându-le anumite standarde de persuasiune, determinând astfel desfăşurarea şi durata atât a deliberărilor sau proceselor, cât şi a discuţiilor din viaţa privată. Astfel, au pus la dispoziţia politicienilor, dacă nu scopuri, atunci în mod sigur instrumente prin care să-şi realizeze scopurile. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt ceea ce se poate considera, oarecum, a fi activitatea politică a celor mai recunoscuţi patru sofişti, Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos, Gorgias din Leontinoi şi Hippias din Elis, ea aparţinând mai degrabă de ceea ce se poartă astăzi numele de politică externă.

Protagoras din Abdera (cca. 490 î.e.n. – cca. 420 î.e.n.), considerat cel mai mare dintre sofişti epocii, a fost printre primii care au început să practice îndeletnicirea de profesor itinerant sau visiting. La fel ca în cazul lui Democrit, şi despre el circulă povestea, mai plauzibilă probabil din punct de vedere cronologic dacă se acceptă data naşterii sale ca fiind în jurul anului 490 î.e.n., că ar fi primit educaţie din partea magilor persani, în urma trecerii lui Xerxes prin Abdera în 480 î.e.n. (Filostrat, Vieţile sofiştilor, I, 10). La maturitate ar fi ajuns la Atena, unde se poate să fi fost un apropiat al lui Pericle. Se povesteşte (Plutarh, Viaţa lui Pericle, 36) că în timpul unor jocuri, un anume Epitimos din Pharsalos a trecut în hades accidental, străpuns fiind de o suliţa aruncată de unul dintre participanţi. Pericle şi Protagoras ar fi deliberat o zi întreagă în jurul problemei responsabilităţii. Cine trebuia considerat vinovat? Atletul care a aruncat suliţa, suliţa însăşi sau judecătorii concursurilor? A doua variantă pare absurdă, dar în Atena clasică puteau fi judecate în proces şi animale sau obiecte, dacă au cauzat moartea cuiva (v. Guthrie, Sofiştii, Ed. Humanitas, p. 321), o straşnică cutumă juridică, care a supravieţuit până mult mai târziu, trecând prin perioada zugrăvită în Ora porcului (v. Hour of the Pig, 1993, în regia lui Leslie Megahey), până recent, în secolul XX, când, de exemplu, un câine a asistat în complicitate mârşavă la jefuirea şi uciderea unui om de către un anume Scherrer şi fiul său, în Elveţia anului 1906. La proces nu a putut să-şi dovedească nevinovăţia şi a fost în mod firesc condamnat şi executat. Date fiind circumstanţele, foarte probabil că nici suliţa nu a dorit să-şi construiască o apărare prea convingătoare, în ciuda eforturilor depuse de Pericle şi Protagoras.

Lucrările lui Protagoras s-au pierdut, dar se spune că a scris, printre altele, şi o lucrare Despre stat (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 55). De asemenea, datorită încrederii de care se bucura printre atenieni, ar fi fost însărcinat să întocmească legi pentru colonia nou întemeiată Thurioi (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 50), o colonie târzie, întemeiată pe la jumătatea secolului al V-lea î.e.n în Magna Grecia. Aceasta s-a ridicat pe locul unde cetatea Sybaris a fost distrusă de crotonieni, dacă ne aducem aminte de episodul în care Pitagora i-ar fi convins pe crotonieni să-i atace pe sibariţi (Diodorus Siculus, Biblioteca istorică, XII, 9), în jurul anului 510 î.e.n. După mai bine de jumătate de secol, atenienii, chemând colonişti din toată Grecia, au întemeiat în acelaşi loc colonia sus numită, Thurioi.

Dar, după cum s-a mai putut observa şi în alte instanţe, asocierea cu Pericle nu îi scutea pe apropiaţii săi de procese. Din contră. Şi lui Protagoras i s-a intentat proces de impietate, pentru scrierea sa despre zei, în care îşi prezenta scepticismul agnostic, considerată, cum altfel, a fi subversivă. A fost condamnat, iar cărţile sale au fost arse (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 51-52). În urma sentinței ar fi fugit din Atena şi ar fi murit într-un naufragiu în afara coastelor siciliene.

Sofist din prima generaţie, Prodicos din Ceos (cca. 465 î.e.n. – cca. 395 î.e.n.), originar din polis-ul ionian Iulis, al insulei Ceos, a ajuns şi el la Atena, în calitate de solie a cetăţii sale. Se spune că în timpul tratativelor au existat probleme de comunicare, dat fiind faptul că atenienii nu reuşeau să-l audă prea bine (Filostrat, Vieţile sofiştilor, I, 12; Hippias Maior, 282c). Aceste tratative se desfăşurau probabil în contextul în care în jurul anului 430 î.e.n., Ceos, o insulă aşezată geografic destul de aproape de Atena, la sud-est, era aliată a marii cetăţi atice în cadrul Ligii de la Delos. Locuitorii Ceos-ului, în calitatea lor de prieteni și aliaţi bineînţeles, erau obligaţi să plătească un tribut, existând puţine aliate ale Atenei care participau la alianţă cu altceva decât bani, cum erau de exemplu Lesbos şi Chios, care participau cu soldaţi sau nave de război, după cum spune Tucidide în Istoria războiului peloponeziac (I, 19; 116; III, 9)

Unul dintre elevii săi mai cunoscuţi a fost omul politic Theramenes (Scholii la Aristofan, Nori 361), căruia i s-a dus faima pentru incontinenţă în reţinerea aceloraşi păreri, primind pentru asta şi porecla de „Coturnul”. Poate din exces de seriozitate în învățare. Acel Theramenes a fost un susţinător al oligarhiei în Atena pe parcursului ultimului deceniu din secolul V î.e.n., fiind în final executat de facţiunea democrată extremistă în 404 î.e.n (Xenofon, Hellenica, II, passim). Prodicos, după unele surse antice mai fanteziste, a pierit şi el în maniera lui Socrate, delectându-se la finalul vieții prin cucută. Din păcate pentru Prodicos, atenienii aveau această onoare rezervată doar cetăţenilor proprii.

Al treilea, Gorgias (cca. 485 î.e.n. – cca. 380 î.e.n.), era cetăţean al cetăţii Leontinoi, situată pe coasta de sud-est a Siciliei. Ca ambasador a făcut parte dintr-o delegaţie pe care cetatea sa natală, Leontinoi a trimis-o la Atena, în scopul de a cere ajutor împotriva siracuzanilor. În 427 î.e.n. siracuzanii au atacat cetatea lui Gorgias, iar acesta din urmă a reuşit să-i farmece pe atenieni în aşa măsură încât ei au votat trimiterea unei flote în ajutor. Un real succes. Flota ateniană a pornit sub conducerea generalilor Laches şi Charoeades. Odată ajunşi pe coastele Siciliei, în loc să atace Siracuza, îşi stabilesc baza de operaţiuni în Rhegium şi încep să atace diverse cetăţi din zonă cum ar fi Mylae şi Locri. În acest circumstanţe mai multe cetăţi-state din zonă se ridică împotriva atenienilor, dându-şi seama că e totuşi posibil ca atenienii să aibă alte scopuri decât cele mărturisite iniţial. Între timp, Siracuza şi Leontinoi au ajuns la o înţelegere, dar atenienii, cum era de aşteptat, şi-au continuat prospecţiunile pentru care au venit în zonă (Diodor, Biblioteca istorică, XII, 53-54). Cum spuneam, ambasada lui Gorgias a fost un real succes, dar pentru atenieni.

Cât timp a fost la Atena se zice că i-a vrăjit şi pe oamenii politici ai momentului, Alcibiade, Critias sau Pericle (acesta din urmă fiind ademenit probabil postmortem). A ajuns foarte cunoscut, i s-au ridicat statui şi a profesat idei care par să fi fost pe placul atenienilor, mai ales în măsura în care Liga de la Delos s-ar fi dorit extinsă asupra tuturor statelor greceşti, împreună cu toate extraordinarele avantajele pe care le aveau statele aliate Atenei. Cum ar fi înalta onoare de a plăti un tribut. Astfel, în Discursul olimpic a militat pentru încetarea conflictelor între greci şi unirea tuturor elenilor împotriva barbarilor. Ar fi ţinut şi un discurs funebru în faţa atenienilor, lăudând victoriile acestora în faţa perşilor, adaptându-şi, se spune, discursul la standarde atice (Filostrat, Vieţile sofiştilor, I, 9).

Dar Atena nu a fost singurul loc unde a fost apreciat Gorgias. Iason, tiranul Tesaliei l-ar fi preţuit foarte mult (Pausanias, Descrierea Greciei, 6, 17, 9). În mod firesc a petrecut şi mai mult timp pe meleaguri tesaliene, după cum relatează şi discipolul său, Isocrate (Antidosis, 155-156). Acelaşi Isocrate spune că Gorgias a avut un statut privilegiat, nefiind supus unor îndatoriri publice şi nici nu trebuia să contribuie financiar la bunul obştesc şi, cu toate acestea, în urma sa a lăsat o sumă derizorie. Tot în Tesalia, se pare că Gorgias ar fi criticat modul în care se putea acorda cetăţenie în Larissa, principalul polis al Tesaliei, Gorgias spunând că „precum pive sunt făcute de piuari, tot astfel lariseeni sunt cetăţenii făcuţi de către lucrătorii publici, căci dintre ei câţiva sunt făcători de lariseeni.” (Aristotel, Politica III, 2, 1275b, trad. Raluca Grigoriu). Nu ştim dacă el a acceptat în asemenea condiţii să devină cetăţean, dar ştim că în acest oraş şi-a găsit sfârşitul, primindu-și viza pentru lumea de dincolo.

Cel cu care încheiem această tetradă este Hippias din Elis (cca. 460 î.e.n. – cca. 390 î.e.n.). La fel ca şi alţi sofişti, el şi-a reprezentat ambasadorial cetatea. Se spune că elienii îl preferau celorlalţi diplomați şi că ar fi fost trimis în misiuni mai mult decât toţi ceilalţi greci la un loc (Filostrat, Vieţile sofiştilor, I, 11). În unul dintre dialogurile platoniciene, Hippias Maior, personajul Hippias îi mărturiseşte personajului Socrate că raritatea opririlor sale prin Atena este determinată de agenda sa prea încărcată, fiind nevoit să-şi îndrepte cel mai des paşii către Lacedemona Peloponezului, unde trebuia să servească intereselor principale ale Elisului (Hippias Maior, 281a-b). Şi cel mai probabil, delegaţiile conduse de Hippias par să fi avut mult de lucru, dat fiind faptul că la începutul Războiului Peloponeziac, Elis era aliată a Spartei, pentru ca mai apoi, în 420 î.e.n., să îşi schimbe aliaţii, devenind alături de Argos şi Mantineea aliate ale Atenei, în urma unor urzeli datorate lui Alcibiade.

La Atena, Hippias i-ar fi povestit lui Socrate anumite preferinţe ale spartanilor. Când Hippias a trecut prin Sparta, spartanilor le-ar fi descris originea cetăţilor şi alte informaţii historice despre colonii. Spartanii şi-au manifestat astfel un interes special pentru asemenea hipno-povești (Filostrat, Vieţile sofiştilor, I, 11). În Hippias Maior (285d-e), personajul Hippias spune că spartanii sunt cei mai interesaţi de obârşii şi origini ale lucrurilor, eroi, întemeieri de toate felurile. Nu ştim dacă Gorgias era vreun maestru xiloglosist din vechime, dar e sigur că nici personajul Socrate nu era străin de această vrajă, după cum o spune el însuşi descriind efectele povestirilor eroice relatate de Hippias: „Ei laudă în toate felurile cetatea şi pe cei care au murit în război şi pe înaintaşi, pe toţi cei care au trăit înaintea noastră şi pe noi înşine, pe cei care suntem încă în viaţă, încât până şi eu, Menexenos, mă-nvrednicesc să fiu lăudat din răsputeri de ei. De câte ori i-am ascultat, m-au fermecat şi m-au convins că am ajuns dintr-o dată măreţ, mai viteaz şi mai bun. Şi asemenea lucruri, foarte adesea, le urmăresc şi le ascultă împreună cu mine şi unii străini, în ochii cărora eu devin pe loc mai simandicos. Ba mi se pare că ei păţesc la fel nu numai cu mine, ci şi cu restul cetăţii pe care, convinşi de orator, ajung să o socotească mai vrednică de admiraţie decât înainte. Pe mine măreţia asta mă ţine mai mult de trei zile. Atât de bine îmi pătrunde în urechi gândul şi cuvântul vorbitorului, încât abia într-a patra sau a cincea zi îmi vin în fire şi-mi dau seama pe ce lume trăiesc.” (Menexenos, 235a-c, trad. Nicolae-Şerban Tanaşoca; via Paul Veyne). Pe unii această stare îi poate ţine o viaţă întreagă, chiar şi în zilele noastre. Pesemne şi atenienii şi spartanii erau la fel, fiindu-le destul de greu, dacă nu cvasi-imposibil, să mai iasă la lumină din hăţişurile acestei bois de la langue.

Surse:

Filosofia greacă până la Platon, 4 volume, ediţie îngrijită de Adelina Piatkowski şi Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979-1984.

Aristotel, Politica, traducere, comentarii şi index de Alexander Baumgarten, studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura IRI, Bucureşti, 2001.

Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Polirom, Iași, 1997.

Platon, Opere, ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974-1993.

W. K. C. Guthrie, Sofiştii, traducere de Mihai C. Udma, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

Pentru episoadele care s-au publicat până acum: aici.