Străinii din Callipolis (7): Râs şi batjocură în ambianţă politică

Democrit, filosof din Abdera Traciei, discipol al cvasi-uitatului Leucip, pare să fi avut o viaţă mai aventuroasă decât ceilalţi (filosofi) greci, chiar şi după standardele biografice fictive specifice textelor din vechime. În timp ce relativ puţine lucruri pot fi considerate certe, putem afla că, pe lângă multele sale călătorii, ar fi guvernat în cetatea mamă, e posibil să fi fost de asemenea implicat în conflicte legale cu aceeaşi cetate şi poate a întâlnit doi regi ai Persiei. Dar, dat fiind faptul că personajul şi biografia sa au parcurs secolele prin aceste ficţiuni cunoscute, nu prin alte realităţi necunoscute, şi, fiind împinşi de interesul nostru, le putem relata în rândurile ce urmează. El a rămas în imaginaţia celor de după el drept „filosoful care râde”, în batjocura smintelilor concetăţenilor săi.

Străinii din Callipolis (6): Despre zei, filosofi şi procese

Când Xenofan s-a pronunţat împotriva cetăţilor care cinsteau şi întreţineau atleţi, în dauna filosofilor şi poeţilor bineînțeles, nu era, poate, prea conştient de ce liderii politici preferau mai degrabă performerii în ale trupului. Şi nici de faptul că această cutumă putea avea urmări neaşteptate pe linie ereditară. Astfel, în vremea lui Hieron al Siracuzei (tiran între 478 î.e.n. şi 467 î.e.n.) şi a lui Theron din Agrigent (tiran între 488 î.e.n. şi 473 î.e.n.), atleţii erau foarte bine trataţi. În asemenea circumstanţe a fost crescut un filosof pe nume Empedocle (cca. 490 î.e.n. – 430 î.e.n.), fiu al lui Exaenetus, campion la lupte, fiu al lui Empedocle, campion la cursele de care (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, VIII, 51-53). Așadar, Empedocle filosoful avea, după cum s-ar zice, pedigriu. Statutul familiei sale era asigurat de performanţele de la jocuri, o victorie la Olimpiadă fiind într-o oarecare măsură şi o victorie politică pentru cetatea (şi tiranul) pe care o reprezentau concurenții.

Străinii din Callipolis (5): Armonii și dizarmonii în muzica guvernării cetăţii

  Mnesarchus ar fi fost, după spusele unui anume Neanthes din Cyzic, în cartea sa Mythica, un negustor fenician, născut în Tir. În timpul unei penurii de grâne în cetatea Samos, Mnesarchus şi-ar fi îndreptat corăbiile către oraşul ionian şi, fiindcă a fost de mare ajutor în vremuri de restrişte, a fost răsplătit prin titlul de cetăţean. Acest negustor avea un fiu, pe care l-a dus împreună cu el în multe ţări străine, pe unde făcea negoţ, de la ţărmurile siriene natale, până în coloniile greceşti din sudul peninsulei italice. Revenind la un moment dat în Tir cu fiul său, l-a adus pe tânăr la şcoala învăţaţilor caldei, de unde a învăţat cu siguranţă multe lucruri minunate. Fiul se numea Pitagora. (Porfir, Viaţa lui Pitagora, 1-2).

Străinii din Callipolis (4): Aporiile tiranicidului

Xenofan (cca. 570 î.e.n. – cca. 475 î.e.n.) a plecat în lume la vârsta de 25 de ani. Periplul său prin cetăţile greceşti de la soare apune a urmat, cel mai probabil, căderii Colofonului sub perşi, pe atunci „când a năvălit Medul”, nenorocire datată în 540 î.e.n., când Harpagos, generalul căruia, după Herodot, Cirus cel Mare i-ar fi datorat ascensiunea la tron, a cucerit oraşul. După spusele lui Lucian de Samosata, Xenofan ar fi trăit  91 de ani, iar după grămăticul Censorinus, în De Die Natali (XV, 3), peste 100 de ani. El însuşi ar fi compus texte autobiografice în jurul vârstei de 92 de ani spunând (Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, IX, 19) că era în pribegie de 67 de ani. În tot acest timp ar fi trecut prin colonia Zancle (Messina din 480 î.e.n.), ar fi participat la întemeierea Eleei şi apoi ar fi ajuns pentru scurt timp şi în Catania, o colonie calcidică. Către sfârşitul vieţii ar fi ajuns la curtea tiranului Hieron al Siracuzei, cel care a reuşit să-i înfrângă pe etrusci în bătălia navală de la Cumae (474 î.e.n.). Acest tiran este recunoscut în istorie drept unul dintre primii inovatori în chestiuni mai securistice fiindcă şi-ar fi organizat un serviciu secret. Curiozitatea extinsă a tiranului era asigurată, întreținută și hrănită de către „iscoditoarele” şi „ascultătorii” pe care tiranul îi detaşa la diversele întruniri particulare ale elementelor duşmănoase, după cum ne spune Aristotel în Politica (VI, 11).

Străinii din Callipolis (3): În râul politicii nu trebuie să te cufunzi nici măcar odată…

     ...pentru că te poţi afunda atât de mult, încât nici o armată de scufundători din Delos nu te mai regăsesc. Acest lucru i-a fost poate familiar şi lui Heraclit (cca. 535 î.e.n. – cca. 475 î.e.n.), cunoscut în lumea greacă drept Obscurul sau „Filosoful care plânge”, fiind renumită dispoziţia sa melancolică vizavi de interacţiunile cu semenii săi concitadini. Aceştia din urmă erau locuitorii uneia dintre cele mai cunoscute oraşe-metropolă din Liga Ioniană, Efes.

Străinii din Callipolis (2): Când iubitorii de înţelepciune din Milet nu aveau răgaz pentru a se mira în stele

Heraclide din Pont, filosof platonician de secol IV î.e.n., ridiculizat de contemporani prin numele de Pompicus, după unii scriitori din antichitate autor de contrafaceri literare sub numele de Thespis, care a ameţit istoricii afirmând în tratatul său despre suflet că Roma este un oraş grecesc, ar fi fost, după Diogene Laertios, cel care a spus că Thales (cca. 624 – cca. 546 î.e.n.) a fost o persoană retrasă, fără interes de implicare în chestiuni de stat. Dar să presupunem că nu aşa ar fi stat lucrurile şi că pentru ceea ce urmărim acum am prefera să credem cele scrise în continuare de Diogene: aflăm că, de fapt, Thales s-a implicat nu numai în treburile obşteşti, ci şi în cele extra-obşteşti. Dar înainte de faptele lui Thales, câteva elemente contextuale:

Străinii din Callipolis (1)

      Platon este poate primul filosof de la care ne-a rămas dovada unui proiect politic explicit. În contrast cu el, se crede că maestrul său, Socrate, ar fi considerat că filosofii trebuie să se țină departe de chestiunile publice în general și de cele politice în particular. În textul lui Erasmus, Prostia (sau Nebunia) atinge la un moment dat și această problemă, a guvernării statelor de către înțelepții filosofi. La prima vedere, nu am avea tendința să luăm aceasta în serios, dar implicarea filosofilor în politică, fie direct prin ocuparea anumitor funcții (de exemplu, Imperiul Roman a fost la un moment dat - 161-180 e.n. - cârmuit de un filosof stoic, Marc Aureliu), fie indirect, prin influența pe care o au scrierile lor (să ne gândim doar la consecințele avute de scrierile lui Karl Marx), ar trebui să ne medităm mai mult în această privință. Este oare un lucru bun ca filosofii să se implice în viața cetății, este prudent ca actorii politici să le ofere vreo formă sau alta de autoritate prin care să influențeze mersul lucrurilor? E de la sine înțeles că mai degrabă ar trebui să vedem în prealabil de unde vine fiecare dintre acești filosofi, ce îl recomandă, ce anume dorește să facă.

Frica

    Monarhia fricii, ultima carte a Marthei Nussbaum, este despre o Americă a ultimilor ani, în special din momentul în care Donald Trump a câștigat cursa pentru prezidențiale în 2016. În acel context un val de frică a străbătut cel puțin o parte din societatea americană, frică născută din vicii societale precum rasism, segregare, sexism, discriminare pe bază de orientare sexuală și altele; frică apărută și din realități cotidiene, care afectează o majoritate a populației: venituri mici, costul ridicat al educației, lipsa de securitate socială, corupția, mass-media și manipularea, impozitarea etc. Iar această frică îi face pe toți să caute „adevărata ei cauză”, pentru a putea-o blama. Și astfel vina este aruncată asupra „celorlalți”, fie că ei sunt minorități care ar abuza de drepturi, fie că sunt imigranți care ar fura locuri de muncă, fie că sunt femeile care ar crea instabilitate socială prin revendicări considerate absurde; dar și din partea cealaltă a spectrului politic se găsesc ținte: vina este a elitelor, care ar vrea și nu ar face nimic pentru obținerea mai multor drepturi de către cei dezavantajați, care nu ar face sau nu ar vrea să facă nimic pentru o mai răspândite egalitate socială și economică, ci ar prefera, din contră, să domine cultural. America este astfel umbrită de un sentiment apocaliptic auto-indus, iar dialogul deschis și analiza rațională sunt împinse la o parte de o demonizare vehementă a adversarilor. Martha Nussbaum insistă totuși asupra nevoii de a reveni la o abordare rațională și prudentă a situației, iar pentru acest lucru istoria trebuie concepută drept ceea ce este: America după care unii au nostalgii a fost mai rea decât cea din prezent, iar America visată de alții nu este încă aici. Istoria prezentului este un proces din interiorul căruia este greu să ne privim obiectiv și rezonabil, iar sentimentul negativ conform căruia America democratică este pe cale de pieire ar trebui înlocuit cu unul mai informat și conștient după care America democratică este într-o continuă formare.

Socratici?

Jucându-ne cu sensurile acestui deziderat, am putea să ne gândim că am avea în vedere să fim mai degrabă nesatisfăcuți intelectual decât satisfăcuți trupește. Dar cum să privim referința la Socrate? Pe cât putem să-l cunoaștem din cele scrise de alții precum Platon, Xenofon sau Aristotel despre el? Posibil că pentru el mult mai rău ar fi să fim satisfăcuți din punct de vedere intelectual și, prin urmare moral? Am fi tentați să ne închipuim că, odată ce ne-am interioriza această potențială stare, nu am ajunge cu nimic mai departe de Socrate și de ceea ce ar fi crezut că îl satisface.