In ziua de astazi, putini au auzit de Theophrastus Bombastus von Hohenheim, numit Paracelsus (1493-1541), medic, filosof si teolog elvetian. Si totusi, in perioada moderna timpurie a fost una din cele mai notorii personalitati; faima lui polemica chiar a dat nastere un nou cuvant popularizat in multe limbi – cel de ‚bombastic’.
A doua bibliotecă-refugiu pe care am descoperit-o când eram studentă nu era chiar așa de ușor de accesat. Prima oară când am ajuns acolo a fost la capătul unei lungi călătorii de noapte cu trenul, la clasa a II-a, într-o friguroasă noapte de februarie (pe vremea când grănicerii te dădeau jos din tren, la 3 am, să-ți controleze pașaportul). Era biblioteca Central European University, de la Budapesta.
Cât de mult vă lipsesc bibliotecile? O parte din noi trebuie să admitem că de mult n-am mai răsfoit cărți, n-am mai explorat printre rafturi și nici n-am mai dat search-uri prin baze de date livrești. Cafeneaua filosofică vă propune o vizită virtuală în una din cele mai notabile biblioteci britanice. Alături de profesorul Scott Mandelbrote (Ward & Perne Librarian), vom intra în biblioteca de carte veche a colegiului Peterhouse din Cambridge.
Prima mea bibliotecă-refugiu a fost, fără discuție, Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Mai era biblioteca de la Fizică, dar acolo era mai degrabă prilej de socializare; era și biblioteca de la Filosofie, unde se discutau multe. Dar cărți nu prea erau nici în una, nici în cealaltă. În biblioteca de la Fizică, numerele de reviste bune se opreau, brusc, la sfârșitul anilor 70 (când cercetarea românească se închidea definitiv și începea să producă exclusiv „pentru interior”). La Filosofie, în anii 90, mai găseai câte ceva, din întâmplare - cărți aduse de profesori din primele „stagii de cercetare” de după Revoluție. Dar adevărata comoară era la BCU. Acolo, într-un fișier separat (dulapuri întregi de sertare și cartonașe) se găsea „arhiva secretă” - cărțile care, înainte de 1989 erau interzise, și deci inexistente.
Istoria filosofiei sau a științelor poate fi văzută drept ocupându-se cu idei. Cumva surpinzător, uneori ideile astea sunt ”divorțate”, rupte de orice materialitate. Uneori ele există în mințile gânditorilor, alteori nici acolo, ci pe un tărâm de dincolo (poate numit chiar tărâm ”logic”). De pildă, în Originile filosofiei analitice, Michael Dummett ne spune că principalul său precept metodologic e că ”ideile sunt, cum ar veni, în aer”. Se conturează astfel o ”istorie a gândirii”, prin opoziție cu ”istoria gânditorilor” particulari. Pentru cea dintâi, cauzalitatea istorică e doar de importanță secundară. E o istorie privită de sus.
Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).
În scrierile lui Cicero apare de mai multe ori un paradox legat de traducerea filosofică – el, marele traducător, trebuie că a reflectat mult asupra acestei activități – care ar putea fi formulat astfel: cine e interesat de filosofie îi va citi pe filosofi în greacă, nu în traducere latină; cine nu e interesat de … Continue reading Traducerea filosofică: câteva paradoxuri
Undeva în secolul al treilea al erei noastre, în Alexandria, a început un mare proiect de colectare, editare și traducere a unor manuscrise; un proiect care punea la lucru tehnicile filologiei grecești, ceva din rigoarea școlilor de filosofie, tehnici vechi și noi de transcriere și copiere, noi materiale de lucru, și metode de colaborare. Cel care a pus în mișcare acest proiect e un e un personaj greu de caracterizat: filosof și filolog imersat în cultura greacă, dar interesat în folosirea acesteia ca instrument pentru a înțelege și traduce adevărul aflat în afara spațiului cultural grecesc sau roman; pedagog și îndrumător spiritual, erudit, dar și polemist pasionat; căutător de manuscrise dar, poate, mai ales și înainte de toate, întemeietor de biblioteci. Căci asta s-a născut la capătul proiectului de care vorbeam. Hexapla: o biblie-bibliotecă.
În scurta prezentare a lui Origen (a omului, despre care nu știm atît cît am dori, și a operei, despre care știm mai puțin decît am fi putut dacă scrierile sale ar fi fost tratate cu o mai bună înțelegere a valorii lor patrimoniale), voi accentua cea ce mi se pare o evidență, anume că tocmai cel care a articulat decisiv sistematica/dogmatica teologică, pedagogia catehetică, filologia scripturală și exegeza biblică, a sfîrșit prin a ocupa o poziție neobișnuită în memoria europeană. Origen este acel om indispensabil dar în plus; nu tocmai indezirabil dar amintit mereu cu o anumită perplexitate. Deși în toate disciplinele fundate sau articulate de el Origen se cuvine tratat drept o somitate, el a sfîrșit ca neînregimentat și, foarte probabil, neînregimentabil.
In 1975, the first book-length treatment of Newton and alchemy appeared in print: Betty Jo Teeter Dobbs’ The Foundations of Newton’s Alchemy, or “The Hunting of the Greene Lyon” (Cambridge University Press). Dobbs (1930-1994), a historian of science from the Deep American South, certainly deserves more than a dry Wikipedia stub, for her work marked a new era in the study of Newton and alchemy. The Hunting of the Greene Lyon firmly established the topic as a valid field of scholarly inquiry.
Let's talk about books 