Bibliotecile mele (1)

Dana Jalobeanu

Prima mea bibliotecă-refugiu a fost, fără discuție, Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Mai era biblioteca de la Fizică, dar acolo era mai degrabă prilej de socializare; era și biblioteca de la Filosofie, unde se discutau multe. Dar cărți nu prea erau nici în una, nici în cealaltă. În biblioteca de la Fizică, numerele de reviste bune se opreau, brusc, la sfârșitul anilor 70 (când cercetarea românească se închidea definitiv și începea să producă exclusiv „pentru interior”). La Filosofie, în anii 90, mai găseai câte ceva, din întâmplare – cărți aduse de profesori din primele „stagii de cercetare” de după Revoluție. Dar adevărata comoară era la BCU. Acolo, într-un fișier separat (dulapuri întregi de sertare și cartonașe) se găsea „arhiva secretă” – cărțile care, înainte de 1989 erau interzise, și deci inexistente.

Catalogul acesta de fișe acoperea un perete: 10 metri liniari de dulap cu sertare în care se găseau catalogate, alfabetic, cărțile interzise: Eliade (aproape tot), Cioran (tot), Karl Popper (aproape tot, mai puțin Logica cercetării). Până și Thomas Kuhn era fusese interzis (traducerea la Structura revoluțiilor științifice apăruse anonim, pentru că traducătorul fugise, în anii 80, din România).

În dulapurile acelea descopeream comori: Alexandre Koyre și diverși alți istorici ai ideilor din perioada de glorie, Haydn și Garin cu Contra-renașterea, Jean Delumeau cu „Frica în Occident” (puteți să vă imaginați că cineva pusese asta la index?).

La BCU comandai cărțile completând o fișă, apoi primeai un loc în sala mare de lectură (of, pupitrele acelea austro-ungare, cu spațiu suficient de scris, cu rafturi atașate unde să pui cărțile, masa ideală de lucru, una pe care n-am mai văzut-o nicăieri). După o vreme venea cineva și-ți aducea teancul de cărți. Uneori cu o privire de reproș că o făceai să care atâtea volume. La Cluj nu se inventaseră cărucioarele/trolerele de cărat cărți – aveam să le descopăr abia mai târziu, mult mai târziu, la British Library.

Îmi aduc aminte cu nostalgie mirosul acelei biblioteci: lemnul vechi, mâncat de carii. Locul avea ceva din mitologia Clujului intelectual, Clujului interbelic. Umbra lui Lucian Blaga (dat afară din Universitate și primit „de milă” pe o funcție de bibliotecar, Blaga și-a încheiat viața într-o cămăruță de la BCU).

Era apoi mirosul cărților, foșnetul paginilor, hârtia care se învechea. În mod paradoxal. cărțile secolului XX sunt cele mai perisabile. Timpul lor de viață e cu mult mai scurt decât al cărților vechi – din secolele XVI-XVII. O carte publicată în jur de 1900 mai are doar câțiva ani de trăit. O carte publicată la 1600 ar putea trăi încă câteva sute (bune) de ani.

Doar că eu nu știam în acei ani de sfârșit de mileniu, că mă întâlnesc cu ultimele supraviețuitoare ale unei epoci. Că ceea ce țin în mână, încercând să recuperez toată acea cunoaștere care ne fusese furată – și nouă, și părinților noștri – este datat, demodat și perisabil.

Aveam să aflu asta abia mult mai târziu… așa cum vom vedea în episodul următor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s