Bibliotecile mele (2)

Dana Jalobeanu

A doua bibliotecă-refugiu pe care am descoperit-o când eram studentă nu era chiar așa de ușor de accesat. Prima oară când am ajuns acolo a fost la capătul unei lungi călătorii de noapte cu trenul, la clasa a II-a, într-o friguroasă noapte de februarie (pe vremea când grănicerii te dădeau jos din tren, la 3 am, să-ți controleze pașaportul). Era biblioteca Central European University, de la Budapesta.

Frumoasa cădire de pe Nador utca, fostă închisoare comunistă (!) fusese reconstruită și transformată într-un monument al cunoașterii. Câteva etaje cu rafturi „la liber”, computere (în epoca în care tocmai se inventase world-wide-web), și – lucru mare pe atunci – mașini de copiat pe lângă care călătorii ca mine își petreceau cea mai mare parte a timpului.

Între mine și biblioteca CEU a fost dragoste la prima vedere – și ani la rând căutam ocazia să ajung din nou la Budapesta pentru un workshop, pentru o conferință, mai mult ca pretext să petrec ore îndelungate în sala frumos luminată de la etaj, citind cărți de filosofia științei.

În anii 2000, și nu pentru multă vreme, CEU a găzduit arhiva Popper. Iar Mark Notturno, profesorul de filosofie și gardianul arhivei organiza workshopuri de două-trei ori pe an – și toate aveau, în coadă, timp de stat în bibliotecă.

Nu știu dacă vă puteți imagina lumea de dinainte de „invenția” google – lumea în care dacă voiai să construiești o bibliografie mergeai la dulapul cu fișe – sau, dacă biblioteca era ceva mai pusă la punct, la computerul cu circuit intern (și, eventual, cu intranet). Descrierile electronice ale cărților erau încă aproximative, dar era amuzant să comanzi un teanc mare de cărți, să le pui pe pupitrul bine luminat, și să stai toată ziua să citești. Luam notițe de mână (da, era în epoca dinainte de inventarea laptopului….). După lungi ore de bibliotecă ieșeam să caut o cafea sau un ceai pe culoarele elegante ale clădirii (jumătate cu reminiscețe austro-ungare, jumătate zgârie-nori cu pereți de sticlă). Stăteam până aproape de ora închiderii, cu ochii pe ceas să nu pierd „ultimul metrou”.

Biblioteca CEU nu avea un fond de carte foarte bogat: era, în fond, o bibliotecă nouă. Dar era impresionant cum creștea, de la un an la altul. Cum putea comanda cărți; cum se găseau mereu bani pentru noi achiziții. Și cum te simțeai bine acolo – până la nivelul în care locul ajungea să-ți devină un fel de „acasă” (una dintre multele case-cochilii în care trăim noi, specia academicilor itineranți).

N-am stat niciodată destul de mult la CEU cât să ajung să cunosc biblioteca așa cum trebuie. Am fost mereu un musafir acolo – un musafir de câteva zile sau de câteva săptămâni. Dar n-a fost ocazie în care să nu mă simt binevenită – locul te lua în primire ca într-o îmbrățișare. Caldă, confortabilă, ușor nostalgică….

Când anul trecut guvernul ungar a decis să expulzeze CEU primul meu gând a fost la sala aceea frumos luminată de la etajul I al bibliotecii. Era un loc cu atmosferă; un loc pașnic și în același timp, plin de energie. Sunt sigură că CEU e bine la Viena. Dar sper că judecata istoriei nu-i va ierta pe cei care mi-au închis biblioteca-refugiu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s