Traducerea filosofică: câteva paradoxuri

În scrierile lui Cicero apare de mai multe ori un paradox legat de traducerea filosofică – el, marele traducător, trebuie că a reflectat mult asupra acestei activități – care ar putea fi formulat astfel: cine e interesat de filosofie îi va citi pe filosofi în greacă, nu în traducere latină; cine nu e interesat de filosofie nu-i va citi oricum; așadar, la ce bun o traducere? (vezi, de pildă, Academica,I.ii.4). Sigur, ca mai toate paradoxurile, nici acesta nu ia în seamă gradele intermediare, așa încât cineva e ori filosof, ori non-filosof; dar poți foarte bine să fii începător sau amator în filosofie și să nu știi greaca – deci, până la stăpânirea ei, o traducere e binevenită.

Trecut însă printr-un aggiornamento, paradoxul lui Cicero e încă valabil și, de altfel, l-am auzit de multe ori în diferite forme, dintre care cea simplă sună astfel: există traduceri foarte bune în engleză din marii filosofi, așadar, de ce aș citi o traducere în română? Și-apoi, o traducere, în oricare limbă, doar amână întâlnirea cu originalul, nu-l poate înlocui. Cumva stăruie problema utilității și a publicului căruia i se adresează o traducere filosofică.

Firește că răspunsul dintâi trebuie să vizeze importanța creării unui limbaj filosofic. În cazul lui Cicero, echivalările pe care le-a dat în latină termenilor grecești au avut o posteritate fantastică și cu neputință de subestimat. E vorba totuși de latină; în cazul românei, poate avea crearea unei teminologii filosofice o semnificație care să treacă dincolo de spațiul nostru cultural? Mai întâi, să luăm drept cert ceea ce e cuprins în întrebare și să spunem că o traducere are negreșit o importanță culturală; ea e atât de la sine înțeleasă, încât e puțin probabil ca un traducător să o problematizeze înainte de a trece – eu unul, de pildă, n-am făcut-o. Să adăugăm atunci și avantajele mai „lumești“ pe care le implică citirea în limba nativă (rapiditatea lecturii, să zicem) și să spunem că orice nouă traducere (reușită, desigur) e un câștig.

Dar e și un câștig filosofic? Asta e întrebarea care mi se pare importantă. Și cum „filosofic“ poate însemna multe, vor fi multe răspunsuri. În măsura în care cititorul, nu mai puțin decât traducătorul, va înțelege mai bine un text dintr-o traducere, se poate vorbi de un câștig filosofic. Dar poate că e un câștig prea legat de indivizi. Încerc atunci să țintesc spre un sens mai general și formulez astfel: o traducere vine cu un câștig filosofic atunci când cuvintele pe care le folosește redau înțelesurile din textul originar, dar adaugă și înțelesuri noi, uneori prezente doar în limba în care este făcută traducerea. Un plus de semnificații, adică. Dar acest adaos nu e oare o „trădare“ prea mare din partea traducătorului? Depinde de tipul de filosofie. Cazul extrem ar fi o lucrare de logică: acolo, calcul ar putea să fie perfect. Dar și mai general, există filosofi pentru care limba e doar un vehicol și e totuna dacă e aceasta sau alta: ce-i păsa lui Leibniz (afară de audiență) dacă scria în latină sau în franceză? Gândul era același. Descartes, de asemenea, evită pe cât posibil cuvintele care ar putea lăsa loc unor echivocuri, iar dacă uneori preferă latina, e tot pentru un plus de precizie, nu pentru înțelesuri specifice acestei limbi. La capătul celălalt sunt filosofii care mizează mult pe limbă: Heidegger și Noica vin automat în minte. „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă sa-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată“, scrie Noica. Aveam de-a face, de fapt, cu o problemă filosofică: este limba doar un veșmânt pentru gânduri, unul care poate fi schimbat cu altul fără a se pierde ceva esențial, sau forma determină conținutul (și nu doar forma în sens de limbaj: aici ne putem întreba, de pildă, dacă faptul că Lucrețiu scrie în versuri influențează conținutul doctrinei sale; sau ne putem gândi la dialogurile lui Platon, din care Leibniz visa să fie extras „sistemul“ acestuia).

A-i traduce pe filosofii din prima categorie folosind cuvinte care aduc un spor de înțelesuri îmi pare a fi o „trădare“ prea mare a filosofiei lor; nu însă și în cazul celorlalți. Închei atunci cu un paradox: traducerea filosofilor care nu mizează pe limbă nu aduce un câștig filosofic în sensul de care am vorbit; traducerea celor care joacă totul pe limbă ar aduce un câștig filosofic, dar ei sunt intraductibili.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s