Bibliotecile mele (1)

Prima mea bibliotecă-refugiu a fost, fără discuție, Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Mai era biblioteca de la Fizică, dar acolo era mai degrabă prilej de socializare; era și biblioteca de la Filosofie, unde se discutau multe. Dar cărți nu prea erau nici în una, nici în cealaltă. În biblioteca de la Fizică, numerele de reviste bune se opreau, brusc, la sfârșitul anilor 70 (când cercetarea românească se închidea definitiv și începea să producă exclusiv „pentru interior”). La Filosofie, în anii 90, mai găseai câte ceva, din întâmplare - cărți aduse de profesori din primele „stagii de cercetare” de după Revoluție. Dar adevărata comoară era la BCU. Acolo, într-un fișier separat (dulapuri întregi de sertare și cartonașe) se găsea „arhiva secretă” - cărțile care, înainte de 1989 erau interzise, și deci inexistente.

Despre materialitatea textelor. Scurt ghid ilustrat

Istoria filosofiei sau a științelor poate fi văzută drept ocupându-se cu idei. Cumva surpinzător, uneori ideile astea sunt ”divorțate”, rupte de orice materialitate. Uneori ele există în mințile gânditorilor, alteori nici acolo, ci pe un tărâm de dincolo (poate numit chiar tărâm ”logic”). De pildă, în Originile filosofiei analitice, Michael Dummett ne spune că principalul său precept metodologic e că ”ideile sunt, cum ar veni, în aer”. Se conturează astfel o ”istorie a gândirii”, prin opoziție cu ”istoria gânditorilor” particulari. Pentru cea dintâi, cauzalitatea istorică e doar de importanță secundară. E o istorie privită de sus.

Traducerea: artă sau spectacol?

Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).

Traducerea filosofică: câteva paradoxuri

În scrierile lui Cicero apare de mai multe ori un paradox legat de traducerea filosofică – el, marele traducător, trebuie că a reflectat mult asupra acestei activități – care ar putea fi formulat astfel: cine e interesat de filosofie îi va citi pe filosofi în greacă, nu în traducere latină; cine nu e interesat de … Continue reading Traducerea filosofică: câteva paradoxuri

O Biblie-bibliotecă

Undeva în secolul al treilea al erei noastre, în Alexandria, a început un mare proiect de colectare, editare și traducere a unor manuscrise; un proiect care punea la lucru tehnicile filologiei grecești, ceva din rigoarea școlilor de filosofie, tehnici vechi și noi de transcriere și copiere, noi materiale de lucru, și metode de colaborare. Cel care a pus în mișcare acest proiect e un e un personaj greu de caracterizat: filosof și filolog imersat în cultura greacă, dar interesat în folosirea acesteia ca instrument pentru a înțelege și traduce adevărul aflat în afara spațiului cultural grecesc sau roman; pedagog și îndrumător spiritual, erudit, dar și polemist pasionat; căutător de manuscrise dar, poate, mai ales și înainte de toate, întemeietor de biblioteci. Căci asta s-a născut la capătul proiectului de care vorbeam. Hexapla: o biblie-bibliotecă.

Origen: un om în plus

În scurta prezentare a lui Origen (a omului, despre care nu știm atît cît am dori, și a operei, despre care știm mai puțin decît am fi putut dacă scrierile sale ar fi fost tratate cu o mai bună înțelegere a valorii lor patrimoniale), voi accentua cea ce mi se pare o evidență, anume că tocmai cel care a articulat decisiv sistematica/dogmatica teologică, pedagogia catehetică, filologia scripturală și exegeza biblică, a sfîrșit prin a ocupa o poziție neobișnuită în memoria europeană. Origen este acel om indispensabil dar în plus; nu tocmai indezirabil dar amintit mereu cu o anumită perplexitate. Deși în toate disciplinele fundate sau articulate de el Origen se cuvine tratat drept o somitate, el a sfîrșit ca neînregimentat și, foarte probabil, neînregimentabil.

Newton and Alchemy II: B.J.T. Dobbs’ “The Hunting of the Greene Lyon” and the Jungian Interpretation of Alchemy

In 1975, the first book-length treatment of Newton and alchemy appeared in print: Betty Jo Teeter Dobbs’ The Foundations of Newton’s Alchemy, or “The Hunting of the Greene Lyon” (Cambridge University Press). Dobbs (1930-1994), a historian of science from the Deep American South, certainly deserves more than a dry Wikipedia stub, for her work marked a new era in the study of Newton and alchemy. The Hunting of the Greene Lyon firmly established the topic as a valid field of scholarly inquiry.

Impostură și tratament

Etimologic, impostura e mai curînd o poziție decît o activitate: înseamnă a ocupa locul cuvenit altuia, a trece drept altcineva. Într-o taxonomie a excrocheriei, impostorul are o statură diferită de șarlatan sau de trișor. Șarlatanul este cineva care te înșală cu cuvintele, cineva care „te face din vorbe” – o provocare pentru care există soluție: o atenție trează și un simț critic alert. Alături, trișorul este cineva care încalcă regulile jocului, cineva care îi păcălește pe ceilalți – iar aici, din nou avem un răspuns: facem regulile mai strice și angajăm un arbitru. Impostorul însă are un avantaj, el are deja un loc; el nu pledează și nu joacă, el este deja prezent în geometria discuției.

Despre impostură: întrebările filosofilor

Impostorul este o figură familiară: în literatură și filosofie, în știință sau în viața de zi cu zi. Sunt sigură că aveți fiecare dintre voi galeria voastră de impostori. Istoria filosofiei sigur are una. Gândiți-vă doar la sofiști, așa cum apar ei în dialogurile lui Platon. Sofistul care susține că se pricepe la toate, ținta predilectă a ironiilor lui Socrate. Sofistul care promite succesul. Sau la figura alchimistului așa cum apare ea în nenumăratele critici și atacuri devastatoare din scrierile filosofilor, din scrierile autorilor literari, sau chiar din scrierile alchimiștilor înșiși. Alchimia și astrologia par să fi fost, de la început, discipline atacate serios de cohorte de impostori. Până-ntr-atât încât multe scrieri de alchimie încep prin a se delimita de impostură și prin a identifica și arăta cu degetul impostori. În aceeași postură este, în Renaștere, magia (naturală). Dar și medicina. Disciplinele care fac promisiuni mari; sau în care se pot face promisiuni mari.

Impostura și ipocrizia

Fie-mi îngăduit să încep cu o constatare antropologică: nu toţi (şi probabil nu majoritatea) oamenilor care fac lucruri inavuabile sunt “ticăloşi” de la natură. Cred că cei mai mulţi se dedau la practici imorale (şi – uneori – ilegale) pur şi simplu pentru că se poate, pentru că nimeni (persoană sau instituţie) nu sancţionează abaterea de la norma corectitudinii. Cumulate, lucrurile aflate la limita bunului simţ ajung să-şi genereze propriile lor norme. Şi, astfel, ne trezim cu “filiere” în care un anumit tip de impostură tinde să se formalizeze.