Traducerea: artă sau spectacol?

Mihai Maci

Mi se pare că mai există o problemă în ceea ce privește traducerea filosofică (și – poate – cea poetică), așa cum se practică ea la ora actuală, care o deosebește deopotrivă de felul în care era făcută în trecut și de traducerea din alte domenii (în particular cele științifice). În acestea din urmă traducerea – atunci când se mai face (dacă nu recurgem direct la universalitatea englezei ca limbă a științei contemporane) – are, la fel ca pe vremuri, un caracter artizanal. Artizanul e un lucrător secund care lucrează potrivit unei reguli a corporației lui și produce un obiect pe care îl oferă pe piață (tocmai din vandabilitatea produsului său derivă caracterul lui secund). Un tratat de anatomie tradus dintr-o limbă străină e un ”obiect”, în sensul în care (traducătorul și editura având credibilitate) el e – într-un anume sens – ”definitiv”. Generații de studenți și de medici se vor forma după el, fără a-i pune la îndoială limbajul și coerența. Probabil că așa recepta și Toma din Aquino traducerile lui Guillame de Moerbeke. Și, iarăși probabil, așa a funcționat vreme de veacuri – dacă nu de milenii – traducerea: oferind, la capătul unei discipline a muncii proprii unui individ și/sau unei corporații (disciplină ce poate fi reconstituită astăzi) un ”ceva” concret, care se integra într-un ansamblu al cunoștințelor (el însuși concret și organizat).

Atât cât pot eu să înțeleg, odată cu dezvoltarea criticii filologice, cu conectările la scară largă (care permit compararea a zeci/sute de variante ale aceluiași text), cu autonomizarea studiului transmiterii ca disciplină autonomă în cadrul domeniilor istorico-filologice (și, bineînțeles cu posibilitățile internetului și ale editării pe calculator), traducerea nu mai vizează atât punerea în circulație a unui text, cât multiplicarea palierelor interpretative în interiorul lui. Mai clar spus, ea nu mai produce un ”obiect”, ci e un happening perpetuu, pe care ”produsul final” îl întrerupe episodic. Îmi amintesc că citisem într-un interviu al lui Sergiu Celibidache (dar și Andrei Șerban spune același lucru) că, pentru el, concertul (în celălalt caz, mizanscena) nu conta decât prin caracterul unicității lui (reiterată cu fiecare reprezentație); ceea ce era cu adevărat definitoriu ținea de repetiții (și, bănuiesc, de experiența lăuntrică a asimilării partiturii/textului). Repetițiile erau modalitatea de a ”tatona” în grup înțelesul lucrării ce urma a fi prezentată; în ele se confruntau modalitatea de înțelegere a omului actual cu cea a compozitorului/autorului din trecut și cea a a fiecăruia cu înțelesul comun pe care face cu putință opera. E vorba de un proces al adecvării înțelegerii care, în fapt, nu are nici un termen. Reprezentația, la fel ca și cartea tradusă se naște mai curând dintr-o necesitate mundană: academică, financiară etc. În fapt, orice traducere se mișcă – în acest sens – într-o logică circulară: abia finalizată, poate fi iarăși începută, aprofundând înțelegerea pe care o favorizează.

În cazul traducerii artizanale era important ”obiectul” final, în cel al acribiei actuale happening-ul nesfârșit al deconstrucției și al reconstrucției textului. Și aici apare un paradox (straniu): traducerea de text filosofic contemporană poate fi asimilată mai curând ” artelor” clasice și tradiției transmiterii pe care o invocă, sau e un ”spectacol” contemporan (de același gen cu happening-urile sau improvizațiile cu care ne-a obișnuit postmodernismul)? Și ce produce ea: comunități analoage celor monastice din alte vremuri, sau band-uri recente, cu geometrii variabile?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s