Jo Hedesan
In ziua de astazi, putini au auzit de Theophrastus Bombastus von Hohenheim, numit Paracelsus (1493-1541), medic, filosof si teolog elvetian. Si totusi, in perioada moderna timpurie a fost una din cele mai notorii personalitati; faima lui polemica chiar a dat nastere un nou cuvant popularizat in multe limbi – cel de ‚bombastic’. Paracelsus si-a asumat voit o atitudine revolutionara, atat in viata sa personala cat si in scrierile lui. De altfel, se potrivea cu timpurile si locurile lui: era contemporan cu Martin Luther, intemeietorul protestantismului, si isi capatase porecla de Lutherul medicinei, o porecla pe care de altfel o ura (se credea mult mai mare decat Luther). Dupa o perioada scurta in care a fost profesor de medicina la Universitatea din Basel, Paracelsus a fost dat afara din cauza ca a ars in piata publica manualele de medicina ale vremii. Dupa aceasta isprava socanta la vremea sa si-a petrecut o viata ratacitoare pe la diferite curti princiare, in principal in zona Alpilor germani, stabilindu-se in final in orasul Salzburg. Aici s-a amestecat cu factura radicala a orasului si se pare ca a participat la atacul nereusit al acesteia asupra fortaretei Arhiepiscopului de Salzburg. A murit prematur, la doar 47 de ani, din motive inca incomplet intelese (pare-se de auto-intoxicare cu mercur, desi mult timp s-a vorbit de asasinat sau de ciuma). Paracelsus a scris foarte mult (10 volume au fost publicate la sfarsitul secolului XVI, fara sa includa tratatele sale de teologie, privite ca fiind atat de incendiare incat nu a indraznit nimeni sa le publice – si numai cateva din ele au aparut pana in ziua de azi!). Dar majoritatea scrierilor sale sunt fragmentare, neunitare, obscure si, probabil voit, nestructurate. Ca sa complice lucrurile, multe scrieri au fost prezentate ca fiind ale sale, desi erau ale unor discipoli ai sai. Si totusi, exista in paginile lui Paracelsus multa gandire radicala, surprinzatoare, si socanta poate si in zilele noastre. Paracelsus nu a cautat sa schimbe nu numai medicina timpului sau, dar insasi modul de gandire al oamenilor.
Din multele subiecte pe care le-a abordat Paracelsus, voi vorbi pe scurt de una cheie: prelungirea vietii. Problema era de altfel la moda, agitand multi intelectuali in perioada Renasterii. In 1489, filosoful si medicul florentin Marsilio Ficino (1433-1499) publica o carte celebra, numita Trei carti despre viata (De vita libri tres). Ficino era un ganditor de factura neoplatonista, care a incercat sa readuca in atentia culturala stiintele oculte, in principal magia naturala. In De vita, scopul sau este oarecum limitat: sa propuna masuri de prelungire a vietii pentru cei care se indeletnicesc cu studiul si nu traiesc o viata activa. Opera este un melanj de idei neoplatonice si medicale, incluzand retete despre ce sa mananci, cand sa te odihnesti, si cum sa devii in general mai putin melancolic (saturnian) si mai sanguin (solar).
Nu se stie daca Paracelsus a citit De vita lui Ficino, dar dupa parerea mea trebuie macar sa fi auzit de ea. Cele doua tratate ale sale despre viata lunga, Vom Langen Leben si De vita longa (unul in germana, altul in latina) par a fi un raspuns la De vita lui Ficino. Este evident ca Paracelsus este de acord cu accentul pus de Ficino pe magie, desi la ganditorul elvetian se desprinde un accent mai specific pe alchimie (ea aparand doar in trecere in De vita).
In schimb, meditatia lui Paracelsus asupra prelungirii vietii este mult mai radicala si mai vizionara decat a lui Ficino. Paracelsus s-a luat la tranta cu o intreaga disciplina medicala, mostenita in principal de la grecii antici (Aristotel si Galen). Viziunea medicala clasica a prelungirii vietii era sumbra: omul fiind la urma-urmei un animal, era sortit sa moara. Mai mult, limita vietii (terminus) era destul de mica. Existau multe pareri legate de cat poate trai omul, dar maxima intrevazuta era in general de maxim 120 de ani (de altfel acest maximum ramane si astazi un fel de standard).
Paracelsus formuleaza multe critici privitoare la teoriile medicale traditionale, care de altfel erau foarte complexe. El nu crede ca viata are o limita – de altfel, el vede viata intr-un mod pe care l-am putea denumi platonic, adica viata in sine (ca o ‚idee’) este nemuritoare. Si nu numai ca este nemuritoare, este si caracterizata de tinerete vesnica.
Avand in vedere aceasta viziune asupra vietii, nu e deci de mirare ca Paracelsus face o afirmatie socanta: omul poate trai, teoretic, pana la sfarsitul timpurilor. Este poate prima asemenea propunere emisa in spatiul occidental (in sens comparativ cu estul Asiei). Avand in vedere si mostenirea puternica a gandirii ebraico-crestine, asemenea punct de vedere ar parea complet blasfemic. Totusi, el trebuie apreciat in contextul unei perioade care astepta cu fervoare sfarsitul timpului, apocalipsa finala: Paracelsus insusi pare sa fi crezut ca lumea se va sfarsi prin 1600. In acest sens afirmatia lui Paracelsus poate nu era atat de revolutionara cum pare la prima vedere. Oricum Paracelsus avea o pasiune pentru afirmatiile socante, mizand foarte mult pe o retorica agresiva, deranjanta.
Chiar si asa, Paracelsus ofera limite imense pentru viata omului. Viata poate fi mentinuta pana la limita neverosimila de 1100 de ani. Dar, si iar apare un dar aici, nu in orice conditii. Paracelsus divide conceptual viata in viata scurta (vita brevis) si viata lunga (vita longa). Am fi tentati sa credem ca viata scurta e viata noastra, care abia in circumstante speciale poate atinge centenarul. Dar la Paracelsus e altfel. Viata scurta e de fapt viata in corpul uman, si poate atinge la maximum 600 de ani. Viata lunga este insa cea a Patriarhilor biblici, si ajunge, asa cum am vazut, la 1000-1100 ani. Dar aceasta viata lunga nu poate fi petrecuta, dupa limita de 600 de ani, in corpul uman, ci intr-un soi de lume paralela. Paracelsus vorbeste, putin cam obscur, despre o viata ‘aeriana’, unde devii indeparatat de cele lumesti si traiesti intr-o liniste sufleteasca profunda.
Pentru fiecare din aceste tipuri de viata exista o disciplina specifica dedicata extinderii vietii catre maximul posibil. Viata in corp poate fi mentinuta prin alchimia medicala, iar pentru aceasta exista o multime de tratate paracelsiene care ofera solutii practice pentru extinderea vietii. Dar viata lunga, aeriana, are nevoie de o tehnologie si mai puternica, iar aici Paracelsus vorbeste de ‚magia preternaturala’ (preternatural, adica dincolo de natura, un termen eminamente aristotelian). Aflam, astfel, ca magia aceasta functioneaza pe baza imaginilor si a pietrelor pretioase care capteaza, crede el, influentele cosmice. De altfel, Paracelsus spune ca Adam si Patriarhii au putut supravietui sute de ani pe baza acestei arte magice.
Trebuie spus, in incheierea acestei mici prezentari, ca magia preternaturala a lui Paracelsus nu a avut, ironic spus, o viata prea lunga. La sfarsitul Renasterii, magia a fost atacata puternic din sfera religioasa devenita din ce in ce mai stricta pe la inceputul secolului XVII. Magia a fost categorisita fie ca o alianta cu diavolul (deci prin prisma notiunii de vrajitorie), fie ca o forma de ateism neacceptabil. In schimb, si cel putin o perioada, alchimia s-a extins si chiar a devenit foarte populara in secolul XVII, Si ea va fie atacata si marginalizata insa in secolul XVIII, de data aceasta atacurile provenind nu din mediul religios, ci intelectual-stiintific. Ideile lui Paracelsus au suferit cam acelasi destin, desi viziunea unei prelungiri radicale a vietii s-a mentinut in diferite moduri pana in zilele noastre.
Bibliografie despre Paracelsus:
Webster, Charles. Paracelsus: Medicine, Magic & Mission at the End of Time. New Haven, CT: Yale University Press, 2008.
Pagel, Walter. Paracelsus: an Introduction to Philosophical Medicine in the Era of the Renaissance. New York: S. Karger, 1958.
Weeks, Andrew. Paracelsus: Speculative Theory and the Crisis of the Early Reformation. Albany, NY: SUNY Press, 1997
Let's talk about books 