Fascinația ambiguității

Dana Jalobeanu

Până la urmă, ne place misterul. Teoriile conspirației „prind” pentru că apelează la această latură a noastră. Cea iubitoare de umbre. Cea care speră că dincolo de întuneric se găsește o poveste (mai) frumoasă. Și de multe ori, așa și e. Doar că asta se numește literatură. Care este mecanismul mental care încurcă literatura cu știința și ficțiunea cu realitatea? Nu mi-e foarte clar. S-ar putea să fie vorba despre un deficit de antrenament de lectură, de o abordare literală a unui text. Cam ca în obsesia celor care vor să găsească într-o operă „urmele” vieții autorului. Shakespeare era catolic, iar Hamlet este despre asta. Shakespeare descrie lumea curților nobiliare ca un nobil, și furtuna ca un marinar; trebuie să fi fost la curte și pe mare. Unele dintre personajele lui Shakespeare – suspect de multe, pentru secolul al XVI-lea, sunt filosofi. Trebuie că cineva cu studii filosofice a scris Hamlet. Francis Bacon, de pildă.

Cred că așa merge o parte a raționamentului care duce, apoi, la construirea unor noi teorii ale conspirației – de fapt, vechi și ele, căci de multe ori e vorba despre pattern-uri care se repetă. Dacă nu Francis Bacon, poate Walter Ralegh as scris Hamlet. Marinar și nobil și puțin filosof (a scris imensa Historie of the World). Și mai avea și timp, fiind închis în Turnul Londrei. Detaliile cu privire la modul în care ajung piesele semnate Shakespeare să fie jucate sunt, mereu, mai puțin importante. Ceea ce ne aprinde imaginația este povestea.

Însă tocmai la asta se pricepea William Shakespeare, actorul. La toarcerea unei povești – reciclată, de multe ori, din povești mai vechi, și încă din cele populare, cele pe care le știa toată lumea. Din „răzbunarea lui Hieronimo” se naște Hamlet, Prințul Danemarcei. Doar că vechea poveste a devenit un mister. Ni se pare cunoscută și familiară, însă ne pune întrebări. De ce nu se răzbună Hamlet? Ce-l împiedică? Ce vrea, de fapt? Ce simte? Nu e ca și cum Hamlet nu ne-ar spune, în mod repetat, ce simte. În cel puțin trei monologuri celebre, personajul vine la rampă și ne spune ce simte. Doar că o face într-un mod care reușește să prezerve ambiguitatea și să ne țină, ca-ntr-un roman polițist, cu sufletul la gură. Pentru că nu știm – deși știm ce urmează, deși știm deznodământul, de fapt nu știm care este resortul ascuns al acțiunii care se petrece în fața noastră. Și atunci începem să inventăm.

În sfârșit, vedeți mai multe aici, într-o discuție extrem de incitantă a Cafenelei filosofice despre Umbrele lui Shakespeare.

One thought on “Fascinația ambiguității

  1. Am distribuit deja emisiunea Dvs. de pe youtube deopotriva pe Fb si prin e-mail. Absolut fascinanta si de inata tinuta (mereu e asa!), am urmarit-o cu sufletul la gura. Desigur, aportul D-lui Volceanov, invitatul Dvs. a fost emblematic de instructiv – a cazut zgura de pe cele uitate, altele, nebanuit dezvaluite. Per total, o bucurie!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s