Cum mor democrațiile?

Dana Jalobeanu

Valorile libertății n-au făcut parte din educația generației mele. La școală am fost educați să fim conformiști. Acasă ni se spunea adesea să nu ieșim în evidență, să nu vorbim cu străinii, în general, să avem grijă ce și cum vorbim. Foarte devreme am învățat că trăim într-o mare închisoare în care nu ai decât două soluții de supraviețuire. Prima era „să te pui bine” cu gardienii, să cooperezi, să-ți trădezi prieteni, să torni. A doua era să îți construiești o cochilie de supraviețuire, eventual într-un grup cu foarte puțini prieteni, pe modelul unor societăți secrete: cu coduri de acces și ritualuri de admitere și excludere.

Libertatea a venit peste noi ca un val. Mai întâi ne-am dus cu toții la fund; după care am descoperit că știm să înotăm. Că suntem făcuți să fim liberi. Generația revoluției din 1989 a trăit la prima mână eliberarea din închisoare: ziua aceea de intensă fericire în care ieși la lumină și totul pare incredibil de colorat, de proaspăt și de nou. Nu cred că am depășit încă acel moment. Mulți am rămas cu nostalgia lui și cu credința că nimic din ce ne va oferi viața de aici înainte nu va mai avea intensitatea și bucuria acelei trăiri. Și am avut dreptate.

Ce n-am crezut, însă, a fost că în treizeci de ani, în doar treizeci de ani, o altă generație va descoperi tentația autoritarismului. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă n-ar fi învățat nimic. Va redescoperi tentația conformismului, colectivismele, mitul vieții „sigure”.

Veți spune că asta s-a întâmplat pentru că, de fapt, n-am prea avut de ales. Ultimii treizeci de ani au fost adesea deplorabili și caricaturali. Libertatea a venit la pachet cu mult circ, cu eroi de mucava, fără prea multă educație, cu enorm de multă impostură. Cu închiderea tot mai accentuată a „cercului puterii”, cu senzația că jocurile se fac, mereu, deasupra capetelor noastre. Ca urmare, sătui, oamenii au început să uite să trăiască. Au început să aștepte. Salvatorul. Eroul mitic care răpune balaurul, taie capetele hidrei și se înstăpânește peste țară. Partea asta cu stăpânirea m-a îmbolnăvit mereu. Cum zicea Caragiale? ”Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia!”

Dar așteptarea liderului autoritar e doar unul dintre drumurile către autoritarism. Mai sunt și altele. Mai este drumul lehamitei. Cel în care cetățenii, deziluzionați, sătui de spectacolul jalnic al demagogiei, se retrag. Refuză să mai fie cetățeni. Pleacă într-un exil real sau interior, ale soluții escapiste, își construiesc bule. Lumea va merge de acum fără ei, și va merge într-o singură direcție.

De ce mor democrațiile? Cum mor democrațiile? Sufocate de tendințele autoritariste ale liderilor „providențiali”, ca-n Ungaria? Deșirate în spectacolul de operetă al demagogiei și imposturii, ca-n România? În numele unor idealuri mai înalte? Dar ce poate fi mai „înalt” decât libertatea?

Veniți să vorbim despre toate acestea vineri, 29 aprilie, de la ora 20, la Cafeneaua filosofică.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s