Femeile care duc lumea în spate

Dana Jalobeanu

Aș vrea să încep prin a spune că titlul nu e nici o luare de poziție, nici o declarație de război. Nu e despre femei; și, cu siguranță, nu mă recunosc printre aceste făpturi despre care vreau să vă vorbesc, cu totul speciale prin eroismul lor în același timp solid și terifiant. Un spirit de sacrificiu care nu se manifestă la scara familiei sau a neamului, ci la cea a speciei umane – și, prin asta, iese din determinările noastre biologice. Făpturile despre care vreau să vă vorbesc sunt cele cărora le datorăm mai mult decât viețile noastre obișnuite pot plăti. Grație lor, lumea e mai obiectiv mai bogată, mai frumoasă și, parcă, are o speranță de salvare în plus.

Nadejda Mandelștam: o tânără născută la Kiev care se îndrăgostește de un poet. Sau poate e invers: poate că poetul este cel care o remarcă și vede în ea îngerul ce-i va însoți destinul. Căci Nadejda (nădejdea) îi va fi mereu alături. În visele cu privire la revoluție și lumea „mai dreaptă” care-i va urma; apoi (după surparea tuturor viselor) în sărăcia sordidă a anilor 20-30, când cuplul traduce pentru a putea trăi – romane, eseistică, filosofie. Târziu, la bătrânețe, când era întrebată dacă a tradus X, Nadejda răspundea: Cine mai știe? Ce n-am tradus? Apoi în exil: după ce Osip Mandelștam este arestat (și torturat) și deportat, Nadejda îl însoțește benevol. Îi învață poeziile pe de rost, îl salvează de la sinucidere, îl ține în viață. Când, în final, Osip este din nou arestat, în 1938, Nadejda rămâne să ducă mai departe viața postumă a poetului (care moare într-un lagăr de tranzit, probabil de tifos exantematic. Corpul lui rămâne abandonat peste iarnă într-o grămadă de cadavre… îngropate primăvara, într-o groapă comună).

Ce face această văduvă? Are 39 de ani când află de moartea soțului. E pe drumuri, nu se poate întoarce la Moscova (unde avea o casă) și e mereu sub urmărire. Se mută dintr-un loc în altul și dă lecții de engleză. Scrie. Dar, mai ales, își exersează memoria. Foarte multe dintre poeziile lui Osip Mandelștam nu sunt niciodată scrise în mod convențional. Așternute pe hârtie. Sunt, pur și simplu, „prea periculoase”. Ele sunt învățate pe dinafară. De prieteni, detractori și dușmani. Nadejda le știe pe toate, și le repetă, ani de-a rândul. Până când ajunge să le poată scrie și difuza.

În epoca Hrusciov, Poetul este exonerat. Însă Memoriile Nadejdei Mandelștam intitulate semnificativ Hope beyond hope apar abia în 1970… și în limba engleză. Nadejda, cu energia și determinarea ei formidabile trăiește până în 1980. Cimentând, definitiv, reputația soțului ei care devine (deși nu încetase niciodată a fi) unul dintre cei mai formidabili, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ruși.

Dar e una să fii cunoscut ca poet dizident într-o epocă de teroare; una e să se vorbească despre tine, să circule poeziile tale din gură în gură, eventual să-ți facă prietenii sau soția o ediție samizdat. Și e cu totul altceva să ajungi să fii publicat în Rusia și în America, să devii un fenomen, la peste 40 de ani după moarte, purtat de gândul, de energia și sacrificiul unei femei formidabile.

Și nu e singura…

Elena Sergheevna Bulgakov: o femeie frumoasă și talentată, cu un soț și doi copii care, la un moment dat, se îndrăgostește de Mihai Bulgakov. Sau poate e invers, scriitorul recunoaște în străina întâlnită pe stradă un aliat pe viață și dincolo de ea. Cert e că Elena își părăsește familia și devine… e greu de spus ce. Oficial, a treia nevastă a unui scriitor talentat și puțin cabotin, iubitor de operă, cu un remarcabil simț al umorului, dar și al tragicului. În fapt, aliata, colaboratoarea și sprijinul unui bărbat genial dar neurotic și deja bolnav care mai și intrase, demult, „în vizorul autorităților” (Mihail Bulgakov încetează să țină un jurnal în 1926, când hârtiile îi sunt confiscate, pentru prima oară, de NKVD. O întâlnește pe Elena în 1929). Elena bate la mașină tot ce scrie Mihail. Memorează, corectează și, probabil colaborează la capodopera acestuia Maestrul și Margareta. Un roman care se naște ca „roman de sertar”. Nici autorul, nici soția lui nu speră ca acest roman să poată fi vreodată publicat. Și totuși, romanul se scrie – Mihail scrie, Elena dactilografiază sau memorează… sau, poate, scrie și ea? Manuscrisul este confiscat. Cei doi îl rescriu. Mihail Bulgakov moare în 1940 de un cancer la ficat. În ultimele zile încă dictează scene din roman… Iar Elena memorează și scrie.

Mihail Bulgakov more în 1940. Elena îi supraviețuiește pentru a duce mai departe romanul interzis. În 1966 reușește să publice o versiune cenzurată a romanului Maestrul și Margareta. Dar asta nu e destul. Elena trăiește până în 1970 – până când romanul e publicat integral, mai întâi la Paris, în 1967, și apoi în 1969 la Frankfurt (între astea, o ediție samizdat completă apare în Rusia). Dacă te uiți la date e greu de imaginat altceva decât că Elena a trăit până când reputația lui Mihail a fost definitiv stabilită. Sau până când romanul – romanul lor – a fost, în sfârșit, publicat.

Te uiți la destinul acestor femei și nu poți să nu te întrebi din ce material sunt făcute. Ele, cele care nu pot fi învinse odată ce și-au asumat o cauză. Cauza iubirii, sau măcar a memoriei. Femeile care duc lumea în spate.