Laura Petrașcu-Mancă
Sunt o cititoare de memorii. Acele memorii care, deși parte din biografia cuiva, nu sunt autobiografie și nu sunt jurnal. Autobiografia vizează întreaga viață a unei persoane, pe când memoriile compun, re-compun un moment al trecutului pornind de la propriile observații, percepții, trăiri. Ele sunt o rememorare, este ceea ce Paul Ricoeur numea „reîntoarcere, în conștiința trează”[1] a unor evenimente trecute. Ele nu urmăresc un fir cronologic, de asta se ocupă jurnalul care prezintă, pe lângă succesiunea evenimentelor, și impulsul momentului. Autobiografia și jurnalul sunt despre individ ca subiect, pe când memoriile urmăresc să redea în mod coerent o amintire, un moment în care evenimentele exterioare au prins în vâltoarea lor pe autorul acestora. Narațiunea memorialistică nu este despre cel ce scrie, despre povestea vieții lui, ci este despre lumea exterioară. Autorii memoriilor sunt doar personaje care au participat sau au fost martorele unor evenimente, iar însemnătatea memoriilor lor este cu atât mai mare pentru comunitate, cu cât ele se referă la momente de importanță istorică. Astfel, ulterior perioadei comuniste, a apărut o categorie aparte de memorialistică, anume cea de detenție și prin care memoria celor în cauză devine, așa cum Paul Ricoeur susținea, o „memorie obligată” moral de a reda cât mai fidel evenimentele la care a participat în calitate dublă, atât de martor al unor evenimente istorice, cât și al unui moment din propria existență. De aceea, în multe dintre aceste relatări, sunt prezente existența, trăirile și percepțiile unei individualități cu un Eu bine ascuns în cotloanele conștiinței, luptând pentru supraviețuire într-un cadru de existență care nu mai are nimic cu „viața nromală”; consemnate adesea într-un prezent suspendat, ce se vrea știut, al unei conștiințe ce luptă pentru salvarea propriului Sine. Găsesc fascinate aceste memorii. Admir voința de a trece prin travaliul rememorării unor evenimente dramatice; dar și căile de supraviețuire găsite, și, mai ales, armele folosite de către acești oameni pe care istoria i-a prins în menghina ei. Armele celor fără de apărare.
Amintire, Memorie și Credință, acestea-s armele pe care, spre exemplu, victimele Gulagului le-au folosit. Despre memoria ca armă pentru supraviețuire ne povestește și Corneliu Coposu în dialogul său cu Varlam Arachelian, unde menționa că pe lângă o sesizată „ușurință nemaipomenită în versificație”, a constatat și „o memorie proaspătă” care-l conducea „pe firul amintirilor” până în adâncimea primei copilării. Memoria extraordinară a celor trecuți prin pușcării a fost percepută, de altfel, și de către Varlam Arachelian, dar cred că această însușire o au toți cei care trec prin experiențe tragice, experiențe ce depășesc orice putere de a accepta conștient suportabilitatea lor. Corneliu Coposu a stat în izolare 8 ani, departe de lumea exterioară, de conversații, de ziare, cărți sau simplele scrisori, iar în cartea Confesiuni, relatează că pachetul eliberării a venit și cu necesitatea de a reînvăța vorbitul, de nevoia de a reînvăța rostitul cuvintelor pentru că memoria l-a ajutat să păstreze intactă cunoașterea semnificațiilor lor[2].
Gulagul a strâns între zidurile închisorii oameni care, atunci când erau liberi în lume, mulți dintre ei intelectuali, prezentau nu numai verticalitate morală, ci și o priză deosebită la oameni, fie ei tineri sau bătrâni. Acuza adusă era aceea de „uneltire împotriva ordinii sociale” (art. 209 al Codului Penal atunci existent). Acești oameni erau considerați elemente foarte periculoase pentru societate, în special prin puterea lor de corupere. Cât de apropiată este acuza de cea pe care însuși Socrate a primit-o! însă, cucuta, în acest caz, a fost înlocuită cu întemnițarea, într-o formă sau alta. De fapt, acest mod de înstrăinare era un fel de ucidere socială prin îndepărtarea din colectivul de care acei aparțineau, practic era o metodă de izgonire, iar aceasta era văzută, în comunitățile populare, înainte vreme, ca o pedeapsă mai rea decât moartea. Și psihologic, înstrăinarea este o traumă majoră, iar lipsa unei comunități căreia să-i aparții este sursă de continuă durere, este o experiență continuu traumatizantă. Dar psihicul uman caută mereu resurse de supraviețuire; chiar și în contextul în care practicile detenției vizau până și o izgonire a Eului: de exemplu, în „Jurnalul fericirii, N. Steinhardt ne prezintă trei căi lumesc posibile, „certe și fără greș”. Acestea sunt cele găsite de: Soljenițîn, Zinoviev, Churchill și Bukovski sau, altfel spus, „Moartea consimțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea și obrăznicia; vitejia însoțită de o veselie turbată”[3]. Toate acestea au fost căi de eliberare, de eliberare a simțirii, căi care au putut fi posibile prin Credință și Memorie. Iar acestea sunt potecile prin care Sinele se regăsește pe el însuși, întărindu-se. Poate că, de aceea, în mod paradoxal au existat mărturii care afirmau o eliberare puternică și nesperată în timpul detenției. Corneliu Coposu spunea că se simțea „eliberat de tot balastul, nu din punct de vedere fizic, care era lipsit de importanta, ci din punct de vedere intelectual. Era o senzație curioasa (…)”; „după ani de zile de înfometare, deținutul politic se spiritualizează”[4], iar Decalogul celor din închisoare,găsit în Intrarea în tunel a lui Radu Ciuceanu, ne confirmă această dezrobire prin întărirea Sinelui pentru lupta continuă cu supraviețuirea și găsirea înțelepciunii pentru a reuși; ele sunt soluții găsite de care acei oameni care au trăit „senzații cu totul inedite și necunoscute”[5] de a continua să fie.:
1. În închisoare nu fă azi ce poți face mâine.
2.. Liniștea este cel mai mare rău al detenției.
3. Nu vorbi mult, dar fă multe.
4. În închisoare există numai două categorii de oameni, cei morți de afară și cei vii de dinăuntru.
5. În închisoare Dumnezeu se poate ascunde sub uniforma oricărui gardian, iar Diavolul sub cea a oricărui deținut.
6. În celulă ai numai un singur inamic, pe tine însuți.
7. Orice mâncare e bună cu singura excepție a celei care lipsește.
8. Dacă vrei să plângi nu-ți folosi toate lacrimile.
9. Nu căuta speranța pe zidurile închisorii.
10. În închisoare te eliberezi câte un pic în fiecare zi.[6]
Memoriile acestor oameni sunt cheia decriptării părții nevăzute și neștiute a istoriei, reprezintă calea integrării unor istorii individuale în cele ale comunităților, respectiv în istoria generală a umanității; este instrumentul prin care se mijlocește îmbogățirea conștiinței colective. Ele nu sunt doar amintiri individuale, ci sunt mult mai mult, sunt șansa noastră de a supraviețui ca societăți, pentru că ele ne dau lecții importante pentru viitor. Numai prin înțelegerea trecutului reușim să facilităm prezentului accesul la înțelepciunea de decizie responsabilă pe baza căreia posibilitățile de devenire ale viitorului vor fi unele benefice. Ele sunt izvoarele istorice primare ce poartă în ele adevăruri care pot fi dovedite prin coroborarea termenilor referențiali prezenți în aceste mărturii, sunt un fel de contra-memorie a istoriei oficiale ce vine să corecteze, pentru posteritate, erorile, dar, deopotrivă, vin să ofere elemente importante ce pot duce la o întregire a tabloului. Memoriile acestor oameni nu sunt doar povești rostite, ci sunt experiențe reale ce ne sunt date zălog, iar asta ne obligă și la păstrarea lor, departe de uitare, și la folosirea lor responsabilă, și la integrarea lor în înțelepciunea colectivă. Asta ne va ajuta să ținem umanitatea cât mai departe de astfel de orori consimțite, până la urmă, prin ignoranță și indiferența care, așa cum spune Elie Wiesel „(…) poate fi tentantă, ba mai mult chiar, seducătoare”, dar asta înseamnă a-i „reduce pe ceilalți oameni la o abstracție” și care „este mai periculoasă decât mânia și ura”[7].
.[1] Paul Ricoeur, Memoria, Istoria, Uitarea, trad. Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amacord, Timișoara, p. 77
[2] Cunoscut fiind faptul că, în încercarea de a nu-și pierde mințile, încerca să-și aducă aminte dicționarul în ordine alfabetică și cu definiții cât mai precise.
[3] Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 1991, Cluj-Napoca.
[4] Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Editura Anastasia, 1991, p.108.
[5] Ibidem.
[6] Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel, Editura Meridiane , București, 1991, pp.283-285.
[7] Simone Sebag Montefiore, Discursuri care au schimbat lumea, Editura Trei, 2015, București, pp.258-259.
Referințe:
Ciuceanu Radu, Intrarea în tunel, Editura Meridiane , București, 1991
Coposu Corneliu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Vremea, București, 2014
Coposu Corneliu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, Editura Anastasia, 1991.
Montefiore Simone Sebag, Discursuri care au schimbat lumea, Editura Trei, 2015, București
Ricoeur Paul, Memoria, Istoria, Uitarea, trad. Ilie Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amacord, Timișoara
Steinhardt Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 1991, Cluj-Napoca.
Let's talk about books 