Fascinația subversivității

Dana Jalobeanu

Educația mea, câtă a fost, a fost făcută pe canale alternative. Underground. Cât și cum se putea în acei ani, cei mai oribili, ai ceaușismului național-socialist. Mă întreb uneori cum am supraviețuit întregi la minte unui deceniu (cel puțin) de spălare pe creier. Și știu, din păcate, că n-am supraviețuit toți.

Școala era, în acei ani, spațiul paradoxal în care elanul entuziast și un anumit tip de eroism fără speranță se împleteau cu disperarea dublei măsuri și a nou-vorbei (ca să citez din Orwell). Plecai la drum cu așteptări minime. Nu știu cum am aflat că școala e un loc în care te duci să fii îndoctrinat, că nu cred că mi-a spus nimeni asta în mod explicit. Doar că știam. Așa cum știam că nu e bine să vorbești în public, că nu vorbești niciodată cu străinii, că omul de lângă tine e mai degrabă dușman decât prieten. Așa cum știam că „acasă se vorbește în șoaptă” – și că la școală nu se vorbește deloc. Doar că pe acest fond paranoid (pe care eu credeam, atunci, că-l avem cu toții) se întâmpla să dai, la școală, pentru profesori care erau altfel. Dizidenții ne-numărați ai regimului; cei care nu se pliau pe cerințele partidului, cei care nu funcționau după reguli. Cei care, la clasă, se însuflețeau – și prindeau aripi, atunci când erau ascultați – conștienți că discursul lor despre bine, frumos și adevăr este profund subversiv.

În anii 80, o lecție bună era o declarație de război împotriva regimului. Îmi aduc aminte orele de desen ale profesorului Buda. Mult mai târziu aveam să aflu că era un pictor remarcabil, exilat printre noi cine știe după câte înfruntări cu regimul, găsindu-și o clipă de răgaz în orele noastre de desen. În clasa a V-a am învățat să pictez – și să văd lumea – sub îndrumarea lui. Ajungând să îndrăgesc o materie pe care o urâsem ani la rând, ajungând să înțeleg un lucru esențial: că pictezi nu ceea „ce este”, ci lumea așa cum o vezi tu. Că numai tu vezi lucrurile așa, și că exact în aceste diferențe de viziune stă creativitatea și talentul. Domnul Buda ne desena cu creta, pe tablă superbe măști maramureșene care prindeau viață sub ochii noștri. Pe urmă ne încuraja să le colorăm „așa cum le vedem” (pe tablă erau alb-negru). Erau geniale orele lui și abia mult mai târziu am realizat că învățam acolo mult mai mult decât desen. Că erau despre altceva: despre libertate, creativitate, despre a gândi cu capul tău.

Sau doamna Tripa, profesoara noastră de biologie. Cea de la care am învățat să fac ierbare și să altoiesc copaci. Cea care făcuse o grădină botanică în curtea liceului: o grădină care creștea de la an la an cu specimenele pe care elevii le recoltau în vacanță. Tot ce făceam la orele de biologie era profund subversiv în raport cu regimul comunist. Și noi știam asta. Fără să ne fi spus cineva, fără să fi vorbit despre ideologie sau politică. Pur și simplu lucram pe bune, citeam cărți și cred că n-am deschis manualul doi ani de zile, cât ne-a fost doamna Tripa profesoară (mereu „doamna Tripa”, niciodată „tovarășa”. Era o doamnă de școală veche, mereu elegantă, mereu în negru. Mi se părea foarte bătrână și foarte distinsă. Venea dintr-o altă lume, o lume plină de farmec și nostalgie).

Mai era apoi doamna de franceză, care ne proiecta diapozitive de la Paris. Am învățat în clasa a șaptea geografia Parisului, împărțirea pe arodismente, și harta, pe dinafară – cât de bine aveam să aflu abia un sfert de veac după aceea, când am ajuns la Paris și am descoperit că-mi aduc aminte și că mă pot orienta. Ce să vă mai spun de doamna de engleză, tânără, elegantă, cu accent american. Cred că niciunul dintre noi nu știa cum arată manualul de engleză între coperte. În schimb citeam pe rupte Henry James și John Fowles, conversam (în engleză) pe marginea cărților citite ba chiar — forma supremă de dizidență — ne-am strâns de vreo două ori la „doamna” acasă să ne uităm la filme (i.e., casete video). Nici romanele pe care ni le recomanda, nici poeziile pe care ni le citea în clasă, nici filmele la care ne-am uitat (până s-a prins cineva de întâlnirile astea și le-a interzis) nu erau în vreun fel „împotriva regimului”. Însă vă jur că ne simțeam dizidenți făcând toate aceste activități pe care azi le considerați normale dar care, atunci, aveau farmecul (sau fascinația) subversivității.

Și chiar erau subversive. Îmi aduc aminte că am încercat să fac un cerc de literatură universală, când eram într-a XI-a. A fost interzis la a doua întâlnire – deși romanul pe care-l discutam era „Război și pace”. De altfel, pe măsură ce timpurile deveneau tot mai întunecate, se interzicea tot. În clasa a XII-a ni s-a interzis să mergem la profesori acasă să cântâm Gaudeamus igitur – o activitate tradițională în liceul nostru de ani buni de zile (toată clasa a XII-a am repetat corurile pentru finalul de an, am învățat Gaudeamus și alte cântece tradiționale studențești. Am reușit să conving o prietenă a mamei, muzician și dirijoare de cor, să vină o dată pe săptămână la noi la liceu și să ne învețe. Muncisem luni de zile pentru momentul pe care cineva, acolo sus, l-a interzis). Forurile de partid se temeau de orice adunare de tineri – chiar și când ei nu erau mai mult de 10-12, tot se chema că poate ieși de acolo o manifestație împotriva regimului.

Se temeau și de profesorii buni. Pe care nici nu-i prindeam mai mult de unul, hai două-trei semestre. Apăreau și dispăreau, ca niște comete – așa a fost minunatul nostru profesor de matematică, Dorian Popa – în scurtul semestru cât a făcut cu noi geometrie, orele de matematică se transformaseră într-un atelier de dezvoltare a creativității. Îl aud și acum „hai să vedem cine știe să rezolve problema asta și prin alte metode…”. Sau Constantin Predescu, profesor de fizică, maestru și (mai târziu) prieten de cursă lungă. Și el a stat un singur semestru, însă lecțiile acelea mi le amintesc și acum. Am învățat despre începuturile mecanicii cuantice – și a fost prima dată când am auzit de Salvador Dali și spectaculoasa lui „Răstignire”. Cu o notă pentru cei mai tineri: nu aveam google & internet, dacă voiai să le exemplifici elevilor ceva, căutai albumul și veneau cu el la școală (și nu se găseau albume…).

Mă gândesc acum că niciodată, atunci, nu mi-am pus problema acestor apariții și dispariții. Mi se părea oarecum în ordinea lucrurilor că de profesorii buni nu te poți bucura prea multă vreme. Era atât de clar că ei vin din altă lume, o lume în care se poate vorbi despre artă și literatură, despre frumos și bine în moduri care, în lumea mohorâtă și cenușie a dictaturii ceaușiste nu puteau fi decât profund subversive. În „ordinea lucrurilor” erau profesorii ceilalți: profesorul care făcea ceea ce am numi acum „propagandă legionară”, glorificând regimul Antonescu (poate nu știți, dar regimul Antonescu era foarte iubit în ultimii ani ai ceaușismului), profesorii care predau cu manualul pe masă în timp ce noi citeam romane sub bancă; profesorii în mod evident trimiși acolo pentru că aveau rude importante în altă parte. Ei erau „ordinea lucrurilor” și printre ei trebuia să te strecori pentru a ajunge la ceea ce se putea învăța cu ceilalți, în mod subversiv.

Învățarea, educația însăși avea farmecul subversivității. Mi-aduc aminte una dintre cele mai aspre lecții de morală primită în clasa a noua de la mama care aflase, cumva, că toată clasa a chiulit de la ora de fizică. Nu mai știu exact care au fost cuvintele ei, însă m-a convins în cinci minute că „asta așteaptă regimul de la voi” – să chiuliți de la școală, să nu învățați nimic, să ieșiți din liceu la fel de ignoranți ca la intrare. A învăța înseamnă să mergi împotriva valului, a învăța înseamnă, de fapt, dizidență. Am repetat lecția asta a doua zi la școală cu toți prietenele mele clasă (în șoaptă, la colțuri). Am format un grup care refuza să chiulească. În schimb citea și punea întrebări incomode la lecție. Când venea câte-un val de conformism – ne obligau să purtăm uniforme reglementare, să ne coasem pe sarafan numărul (o etichetă cu numărul nostru personal, nu glumesc…), țin minte că împreună cu Naya și Mirela am inițiat mișcarea „uniforma perfectă”. În care am depășit cerințele. Aveam bluză albastră, sarafan la lungimea cerută (sub genunchi), codițe cu funde albe (eu aveam părul scurt, așa că îmi aduc aminte că mi-am pus o fundă albă pe vârful capului….) și „cordeluță” (panglica albă din elastic pe care o purtau, în păr, fetele din clasele mici). Protestam prin exces – dar țin minte că nimeni nu putea face nimic, căci nu încălcam nicio regulă.

Și am aplicat metoda asta tot liceul: ni se cerea să facem cercuri uteciste, făceam, și discutam literatură (v-am spus, de la a doua întâlnire a fost interzis). Ni se cerea să participăm la festivalul Cântarea României (obligatoriu), participam recitând poeme de Eminescu sau Arghezi (așa am învățat eu Luceafărul de dinafară și l-am spus pe scenă, în delirul colegilor, care stăteau cu cartea în față să vadă când mă poticnesc). Tot pentru Cântarea României am făcut o mică formație de muzică folk în care, însă, în loc de cântecele iubite de regim (i.e. Cenaclul Flacăra) cântam The Gambler (Kenny Rogers) și The Boxer (Simon & Garfunkel). Nu cântam decât o dată – după care mergeam să ne vedem de ale noastre. Cred că o dată, când o profesoară a fost mai insistentă și a impus condiția: poezie patriotică pentru Cântarea României, m-am prezentat cu Coșbuc, Moartea lui Gelu.

De ce vă povestesc aici de vremuri demult uitate? Pentru că am senzația că ne întoarcem acolo. Nou-vorba oficială e la fel de în contradicție cu realitatea de la clasă cum era în secolul trecut. Obiectivele și indicatorii, și tabelele și evaluările standardizate încep să semene cu poveștile despre cincinal, și educația prin muncă, și educarea „omului nou” și toate celelalte orori pe care le-am trăit, și încă încerc să le uit. Așa că poate că ar fi timpul ca elevii de azi să descopere și ei farmecul ascuns al subversivității. Cel în care a învăța devine un gest de eroism și independență de spirit. Căci o faci împotriva regimului. A regimului — oricum s-ar numi el — care te vrea prost.

Căci nu doar regimurile totalitare ci și oligarhiile – mai ales acelea fundamentate pe impostură – pot rezista doar dacă își aservesc școala și o transformă în mijloc de îndoctrinare și „meșteșug de tâmpenie”. Doar dacă găsesc mijloace de a descuraja sau interzice curiozitatea, gândirea liberă, originalitatea, spiritul critic, capacitatea de evaluare și comparație a cetățeanului. Adică acele calități native pe care le are orice copil. Acel bagaj minunat cu care intră în școală aproape fiecare dintre elevii de clasa I.

Și tare mi se pare că școala românească face asta. Că elevul curios, critic, entuziast și doritor să știe mai multe are școala ca dușman, și nu ca aliat, în procesul de maturizare. Asta dacă n-are șansa să găsească un profesor din cei de care vă povesteam mai sus, un profesor dizident, capabil să-și ghideze elevii prin interstițiile și meandrele cunoașterii subversive, într-o „bulă” în care învățarea binelui, adevărului și frumosului să mai fie încă posibilă. Azi ar trebui să fie mai ușor decât ieri. Astăzi, elevii pot găsi mii de astfel de profesori – și zeci de mii de astfel de lecții. Doar să le știe căuta prin marea ladă de gunoi care este internetul (și în care, așa cum știm, se ascund diamante).

Și pentru profesori ar trebui să fie mai ușor – căci trăim într-o lume în care informația este mult mai accesibilă. E nevoie doar de inteligență și creativitate pentru a ști ce să faci cu ea. Indiferent dacă te găsești într-un liceu de elită sau într-o școală dintr-o regiune defavorizată. Laurențiu Buda, profesorul meu de desen, ar fi fost același profesor extraordinar și într-o școală dintr-un sat, frecventată de copii care nu știu să citească și se odihnesc, în clasă, după muncile făcute în gospodărie. Tare mi-e că a și fost, la viața lui, profesor în astfel de școli. Pot să-mi imaginez că a lăsat în urmă, în fiecare dintre ele, măcar câțiva elevi care au avut, ca mine, revelația că poți picta lumea „așa cum o vezi”; că nu toți o vedem la fel și că frumusețea stă tocmai în această nemaipomenită diversitate care ne ajută, până la urmă, să înțelegem și să vedem mai bine.