Laura Pătrașcu
Gogol și „Suflete moarte”. Despre ce este vorba? Oare ce a vrut să transmită autorul? Încruntarea aglomerării zilnice m-a făcut să caut, în încercarea de a găsi răspunsuri, o cale mai rapidă, astfel că am audiat teatrul radiofonic „Suflete moarte”, distribuție impresionantă, dar nu mi s-a părut suficient, ceva parcă lipsea; simțeam că îmi scapă ceva, intuiam că ironia fină a autorului nu transpare suficient, așa că am trecut la citirea cărții, ceea ce recomand tuturor.
Cultura din care se naște și personalitatea lui Gogol, a dat lumii o pleiadă de autori care au avut o aplecare deosebită față de om, umanitate, mizerie umană; mai mult, aceștia au redat atât de profund aceste trăiri, fără a le cosmetiza, fără a le denatura, minimaliza sau potența, încât, astăzi, nu poți să nu te întrebi ce anume poate concentra într-o conștiință atâta duritate; ce anume, și în ce doze, formează această mixtură care dă naștere unei lucidități atât de clare încât, prin erudiția, tăria și fidelitatea descrierii autorilor, să o transforme într-o oglindă a umanului și a societății.
Dacă la Cehov am întâlnit abilitatea, ce purta și un anumit ton cinic, de a prezenta ipocrizia umană și adaptabilitatea ființei umane chiar la condițiile vitrege (chiar inumane) pe care viața le poate crea, la Gogol am întâlnit iscusința de a expune meschinăria umană, de a face cunoscută josnicia unor personaje aparent învăluite de un aer de neutralitate. Practic, ceea ce ne prezintă el, este ca o oglindă care ne arată ceea ce se ascunde vederii, o oglindă care poate să reflecte, chiar putreziciunea unor suflete; dacă unele suflete pot trăi și după moartea trupului, există și posibilitatea existenței sufletelor moarte în trupuri vii, astfel încât existența unui trup viu nu garantează și vitalitatea sufletului. De altfel, „tainica simpatie” dintre suflete, poate fi o realitate doar a unor suflete vii, iar sufletele vii se regăsesc pe ele însele în singurătate.
Cam așa îl văd și pe Gogol, un suflet viu care nu se sfiește să se însingureze și să se regăsească pe el însuși în gânduri. Totuși, rămâne întrebarea: de ce a destinat flăcărilor de două ori, partea a două a scrierii „Suflete moarte”? De ce credea că în acele manuscrise erau gânduri transmise de „demoni”? Oare urâțenia și numărul mare al oamenilor cu suflete putrede l-au îngrozit într-atât, încât să-și pună propria gândire sub semnul îndoielii sau să considere că nu poate reflecta întocmai realitatea?
Let's talk about books 
Analogii fara voie. Intr-una dintre ultimele clase de liceu, am fost dusi in cadrul lectiilor de anatimie la clinica de Anatomie patologica, unde priveam cadavre – segregate pe gen – in lazi/ cade umplute cu formol. M-am deprins, de atunci, sa privesc si separ oamenii in functie de ablatiunea lor in formolul din respectivele recipiente. Cei mai elevati, nu incapeau in viziune, altii…da. Multi, da. Lafel mi s-a intamplat dupa lectura lui Gogol: privesti ochii semenilor: unii sunt vii, dincolo de cearcanele epuizarii, altii sunt stinsi, cu irisi incetosati de somn si plictiseala ori nepasare, lunecosi in derizorii smecherii drept palpaire a unui spirit muribund. Profund intuitivi, complementari acesti autori: Cehov si Gogol.
LikeLike
Cred că pentru a merge atât de departe în abordarea care vede în personaje reflexe ale interiorității autorului, suflet viu care se indoiește de sine, dacă a ajuns să creeze niște suflete noarte, mai este necesară pe lângă analiza personajelor sale, care sunt, intr-adevăr, cum spuneți, meschine, chiar moarte, să aducem în discuție, coroborându-le alte texte ale autorului, mărturisiri, jurnale, scrisori, texte ale contemporanilor despre el. Fiindcă altminteri, orice autor poate fi atât de devorat de propria operă, încât să se identifice cu personajele, fără să le semene neapărat. Există o opinie care aduce în discuție imposibilitatea de a participa la viață a omului Gogol, din cauza impotenței. Un secret care nu transpare în operă, decât indirect, prin absența relațiilor, a iubirii, tandreții, nostalgiei etc etc..
LikeLike
Foarte interesanta si de notat observatia Doinei Jela (pe care o salut aici!!), indeosebi daca ne raportam la interpretarea portretului clasic al lui Gogol – cu fizionomie usor androgina. Ceea ce ma duce mai degraba la asocierea cu inclinatia binecunoscuta a lui Ceikovski…Dar, in ultima instanta, ce importanta au toate acestea fata de opera fiecaruia??! Spirite lucide si creatoare, intrupate intr-o forma sau alta…”who cares”…A propos de cotropirea autorului de catre personaje: s-a spus/ scris ca Dickens traversa strada de cate ori era urmarit de imaginea (inchipuita) a d-lui Mackawber cel vesnic indatorat. In aceeasi ordine de odei, prefer desfatarea literei lui Shakespeare informatiilor/ dezinformatiilor despre ambiguitatea persoanei auctoriale.
LikeLike