Produsul școlii

Dana Jalobeanu

Cu ceva ani în urmă, prietena mea, profesoară la o prestigioasă universitate americană, mi-a trimis patru studenți de anul întâi la școala de vară pe care o organizam în fiecare an, la Bran. Un fel de jumătate seminar, jumătate tabără de vacanță, cu profesori și cercetători din toată lumea și doctoranzii lor. Rar aveam studenți, de obicei veneau mai degrabă masteranzi, uneori câte unul-doi de anul trei, aduși de profesorii participanți, cu recomandare specială. Recunosc că ideea celor patru tineri americani de 18 ani venind singuri în România și petrecând nesupravegheați în tabăra noastră de vară mi-a pus mult pe gânduri în vara aceea. Îi judecam după studenții mei. Nu văzusem încă produsul unor colegii americane de prestigiu. A fost o experiență pentru toată viața.

Cei patru tineri erau o apariție remarcabilă: aveau ceva luminos și naiv, erau de o politețe dezarmantă și de o mare disponibilitate. Erau extrem de bine pregătiți. Serile, când lumea se aduna la un pahar pe terasa cabanei, ei stăteau în sala de seminar, fiecare în colțul lui, cu textele pentru a doua zi în față, lucrând. Erau cei mai bine pregătiți, nu întârziau niciun minut, nici măcar la sesiunea de dimineață la care colegii lor mai mari, din România, veneau cu un sfert de oră întârziere și cu ochii scoși de somn.

Dar poate cea mai interesantă caracteristică a tinerilor colegi americani era că aveau opinii ferme și știau să le argumenteze. Opinii despre filosofia modernă timpurie, opinii despre politică, opinii despre ce avem de făcut pentru ca lumea să fie mai bună. Doi erau vegetarieni, unul vegan – și îți explicau cu răbdare și pasiune de ce e important să ne comportăm în orice împrejurare cu responsabilitate pentru a salva cât mai multe din resursele planetei. Una dintre studentele grupului era în mod special pasionată și convingătoare. A fost atât de neconsolată văzând câtă mâncare se aruncă în România încât în acel an am făcut mereu picnicuri cu mâncarea rămasă de la masa de seară. Am plecat de la restaurant cu caserole, le-am pus în frigider, le-am refolosit. Ultimul prânz împreună a fost câmpenesc, cu snack-uri pregătite din hrana pentru ziua precedentă. Din câte țin minte, am fost bine cu toții, nimeni nu s-a îmbolnăvit. Iar studenta de atunci se pregătește acum pentru cariera de judecător la Înalta Curte. După un doctorat în drept la Yale și unul în filosofie la Princeton.

A fost prima mea ciocnire cu „produsul școlilor de elită”. Și mi-a corectat profund atitudinea care, până atunci, era una de tipul: studenți buni sunt peste tot, talentul nativ iese la suprafață, cei care vor să învețe, învață oriunde etc. Atitudinea profesorului dintr-o țară săracă și fără resurse, unde educația se face din vocație și pasiune – cu multe și frecvente improvizații. Am avut, atunci, viziunea școlii de calitate, contemplând produsele ei de elită. Și mi-am dat seama ce ne lipsește.

Nu talentul, nu vocația, nu entuziasmul, nici măcar banii. Ne lipsesc disciplina, răbdarea, buna administrație, perseverența, buna colaborare între diferitele persoane sau instituții implicate în actul educațional. Ne lipsesc respectul pentru educație și pentru produsele ei. Respectul fundamental pentru celălalt, pentru opiniile și argumentele studenților noștri. Și din nou: disciplina, punctualitatea, seriozitatea, munca asiduă, respectul.

Știți vreo lege care să poată să le producă?