Trupul cărților

Dana Jalobeanu

Cititorii știu câte ceva despre sufletul cărților. Textul, mesajul, cu toate reverberațiile lui. Gândiți-vă la cărțile voastre favorite. La ”După douăzeci de ani” pe care ați citit-o, poate, ca mine, sub bancă la școală, unde încăpea greu pentru că ediția cartonată se manevra dificil.

Erau două volume, care se adăugau celorlalte două, Cei trei mușchetari și celor patru volume din Vicontele de Bragelonne – și cine le avea pe toate era fericit o vară întreagă. Sunt sigură că ați recitit, la un moment dat, aceste cărți favorite. Poate în ediții mai noi. Poate ați recitit Dumas în franceză, să vedeți cum suna în original. Sau în egleză, să comparați traducerile. În ediții de buzunar. Sau pe kindle – a fost una dintre primele cărți pe care le-am cumpărat când mi-am cumpărat kindle. Sau pe computer. Sau chiar pe telefon. Ca să nu mai vorbim de varianta audio-book. Sufletul cărții lui Dumas s-a transmis pe toate aceste suporturi materiale.

Însă cum e cu trupul cărților? Colecționarii știu ceva despre asta. Sunt cei care colecționează „primele ediții”.

Prima ediție din „După douăzeci de ani”, în trei volume, se mai vinde pe la casele de licitații, și poate ajunge la câteva mii de euro. Arată cu totul altfel, desigur, chiar dacă n-a trecut atât de mult timp de când a fost publicată. La scara istoriei, secolul al XIX-lea este încă recent.

Dacă sunteți colecționari și istorici, atunci știți cât de mult contează trupul cărților. Uneori chiar pentru a le înțelege sufletul.

De câte ori iau în mână câte o carte veche nu pot să mă gândesc la toate trupurile prin care a trecut sufletul ei. Gândiți-vă la Don Quijote sau la Divina comedie… ca să nu mai vorbim de dialogurile lui Platon. Fiecare dintre acestea a trecut prin atâtea trupuri, prin atâtea înfățișări. Pergament, hârtie, ba chiar și papirus. Și, dincolo de suportul strict material, mai e și spiritul celui care a copiat, editat și tipărit, dând astfel un nou trup operei clasice. Ajutând sufletul cărții să supraviețuiască, într-o nesfârșită metempsihoză.

Și gândiți-vă cât de improbabilă, de miraculoasă, a fost această supraviețuire. Într-o bibliotecă cu cărți vechi am mereu senzația că mă aflu printre supraviețuitori. Cărți care au reușit să scape din incendii (provocate sau nu), cărți pe care cineva le-a iubit destul să le lege, să le păstreze, să le citească, să le îngrijească și să le ducă mai departe. Dar multe alte milioane de cărți n-au avut această șansă.

Când călugării copiau în scriptorium, la lumina lumânării de seu, dialogurile lui Platon – pe pergament scump, fără titluri și fără spații între cuvinte – rezultatul era, cel mai adesea, un număr foarte mic de copii. Manuscrisul original era de multe ori împrumutat și trebuia returnat, împreună cu copia comandată. Se mai făcea eventual una, pe care o reținea atelierul sau mănăstirea în care se executase lucrarea. Rareori, poate, se mai făceau una-două copii pentru seniorul local, pentru biserică sau pentru școală. Toate astea s-au schimbat când a apărut tiparul. Trupul cărților a devenit brusc altul. Nu neapărat mai rezistent, dar mult mai accesibil, mai ușor de înlocuit. A apărut cartea care se putea purta în buzunar sau în coburii șeii. Cartea pe care o puteai citi și altundeva decât în bibliotecă la mânăstire sau la castel.

Se spune despre tipar că a revoluționat cunoașterea. Dar a fost doar o primă revoluție. O a doua a avut loc în secolul al XIX-lea. A fost un fel de democratizare a cunoașterii. Și nu s-a petrecut de la sine, ci, din nou, prin efortul conștient al unor oameni luminați. Ei s-au străduit să dea trup nou cărților. În traduceri accesibile, în ediții ieftine, în cărți care să ajungă la publicul larg. Unul dintre aceste proiecte s-a numit, în Anglia victoriană, Societatea pentru difuzarea cunoașterii, respectiv produsul acesteia, biblioteca pentru difuzarea cunoașterii. Sute de opere clasice sau de rezumate ale operelor clasice au fost publicate în ediții ieftine, în limba engleză, la prețul de 35 de penny. Acestea erau cărți accesibile oricui.

Și nu doar opere clasice. Secolul al XIX-lea a fost secolul romanului foileton. Înainte de a fi legate în trei volume cartonate, Cei trei mușchetari și După douăzeci de ani au apărut în ziarele vremii. Cam ca telenovelele de azi – oamenii le cumpărau, le citeau și așteptau urmarea. Abia după ce „prindeau” la public, se găsea un editor care să le dea un trup durabil de hârtie tipărită.

Privind optimist lucrurile, am putea spune că suntem în ultima și cea mai liberală dintre epocile de democratizare a cunoașterii. Cea în care trupul cărților devine eteric, dar ubicuu, „la un click distanță”. Marile biblioteci electronice ne oferă gratis marile ediții ale filosofiei sau literaturii clasice.

În clipele de pesimism, însă, nu se poate să nu te gâdești că acest suport electronic este, în fond, mai fragil decât hârtia. Mai perisabil. Și se înlocuiește mult mai repede. Supraviețuirea acestui trup eteric al cărților depinde în continuare de cititorii care sunt dispuși să le citească și să le copieze, oferindu-le alte și alte trupuri. Mai există astfel de cititori? Vor mai exista ei?

Pare că supraviețuirea trupului cărților, și, prin acesta, a sufletului lor, depinde de existența unor cititori suficienți de pasionați cât să dea dovadă, uneori de diverse forme de eroism. În Farenheit 431 Ray Bradbury își imaginează o societate care-și arde cărțile. Și în care oamenii, pentru a le salva, le învață pe dinafară. Fiecare câte-o carte. Oamenii devin cărți. Dau cărților trupuri de carne. Mereu m-am întrebat: eu ce carte aș alege?

Însă oamenii-cărți nu aparțin doar distopiilor. E suficient să ne uităm puțin mai atent la regimurile tiranice din ultimul veac. În Rusia lui Stalin, cărțile erau nu atât scrise, cât recitate. Poezii, ba uneori și romane circulau din gură în gură, spune în șoaptă, de oameni care știau ce riscă. Nu doar literatura-manifest, nu doar protestele politice circulau astfel. În închisori, deținuții care știau povesti Idiotul sau Cei trei mușchetari aveau, uneori, șanse de supraviețuire.

Au existat însă și forme extreme de eroism. Oameni care au copiat și multiplicat – la mașina de scris, cu hârtie de indigo – ediții de buzunar ale literaturii intezise (și cam toată literatura era interzisă). Așa au apărut pentru prima oară în Rusia Arhipelagul Gulag sau Maestrul și Margareta.

Cărți care n-ar fi existat niciodată fără eroismul succesiv al celor care le-au dat trup: trup de carne, trup de spirit și trup de hârtie. Plătind, adesea, cu viața lor, pentru a salva sufletul cărților.