Moto: Nu cred că există, cel puțin în educația umanistă, model credibil care să nu modeleze un „sentiment al lumii” și al „sinelui” oricât de neriguros ar suna asta

(Căstăian, 2018, p. 97)

Laura Pătrașcu Mancă

Deși m-am așezat la masa de scris cu intenția de a așterne pe hârtie câteva gânduri despre educație, încă nu sunt sigură cum le voi exprima: dacă-mi voi prezenta reflecțiile lipsite de autoritate, dacă o voi face sub forma unei recenzii a cărții „Cum și de ce (mai) educăm?”[1], scrisă de profesorul Doru Căstăian, ca perspectivă a unei autorități sau dacă voi realiza un melanj între cele două. De ce această nehotărâre? Ei bine, pentru că această carte, inclusiv prefața scrisă de Mihai Maci, redă în mare măsură o concepție, la care subscriu, a ceea ce este, sau ar trebui să fie, educația.

Nu voi începe acum să etalez CV-ul autorului; aș ocupa prea mult spațiu, iar expunerea formală nu ar fi suficientă să-i scoată în evidență calitatea de pedagog, dincolo de hârtiile care să-i ateste titlul; nu ar putea scoate în față faptul că el este acel profesor care pune accent pe dezvoltarea capacității elevului de a asculta „de a face liniște în ei înșiși pentru a auzi ce au alții de spus”[2].

Am avut șansa de a-l întâlni pe Doru Căstăian și în postura de autor ce-și lansa cartea (inclusiv cartea de față), și în cea de amfitrion al unor evenimente, inclusiv lansări de carte (ultima la care am fost eu prezentă fiind cea a lui Cristian Iftode), cât și în cea de profesor. Pot spune că atât descrierea pe care și-o face autorul ca profesor este una valabilă, cât și zugrăvirea făcută de Mihai Maci este una ce se potrivește experiențelor mele. Pot să confirm că în acele câteva momente, în care ne-am intersectat, am observat „disponibilitatea filosofică (…) perorând – socratic – cu prietenii și cu cei pe care viața i-i scoate în cale”. „Bonomia lui atentă invită la onestitate și are marele dar de a te face să nu te simți prost atunci când spui, în fața lui „nu știu”[3], iar el, la fel de onest, îți poate răspunde că nici el. Mi-aduc aminte, de exemplu, de prima oră de curs (Bioetică), când ne-a întrebat cum și ce simțim după anii de filosofie parcurși. Când mi-a venit rândul să răspund, fără a avea vreo reținere – deși nu-mi este caracteristic, am spus că, după toți anii, îmi dau seama că nu știu mult mai multe lucruri decât credeam că nu știu înainte de a veni la filosofie (desigur, răspunsul meu a fost mai franc).

În ceea ce privește educația, „marile școli antice de filosofie (…) vizau trans-formarea ființei umane, modelarea ei profundă și permanentă, și nu simpla in-formare”[4]. Aceasta, cred, ar trebui să fie prima linie directoare dintr-un proiect ce are scopul de a construi un învățământ sustenabil și puternic, un învățământ care să ne poziționeze mereu în timpul prezent; altfel, așa cum zice Mihai Maci, o să ajungem să nu mai fim „contemporani cu noi înșine”[5].

Un învățământ cuprins de impotență nu poate răzbi către propria-i esența, anume cunoașterea, ca înțelegere autentică și care, totodată, dă impulsul antrenării încrederii de a cerceta, de a descoperi și chiar de a greși; „travaliul susținut modelează deopotrivă cunoașterea și caracterul”[6]. Dascălul adevărat știe toate acestea, pentru că omul în esența lui este „o ființă scormonitoare”[7], și tocmai ăsta este un aspect necesar a fi valorificat și, deopotrivă dezvoltat prin educație. Acest fapt este posibil doar printr-o grijă deosebită, sau cum o denumește Doru Căstăian, „preocupare primară și fundamentală”[8] a profesorului de „a așeza constant problemele disciplinei lui în contextul general al cunoașterii și practicii umane”[9]. Astfel de abordare va aduce învățăcelul în fața relevanței înțelegerii multidimensionale a unor conținuturi disciplinare, deschizându-i, în acest fel, căi către zone ce păreau obscure și care, în același timp, să-i elibereze posibilitatea „de a face față complexității lumii în care trăiește”, înțelegând-o[10].

Autorul susține că practic „numai abordarea transdisciplinară cultivă și dezvoltă capacitatea fundamentală de a rezolva probleme (…) și stimulează în cel mai înalt grad curiozitatea naturală”[11], iar punerea accentului tocmai pe această caracteristică a omului, poate face ca educația să se poată realiza în cel mai mare grad de eficiență, imprimând astfel o dinamică de lungă durată nu numai învățăcelului, ci și dascălului, el însuși fiind antrenat în această vibrație continuă a dorinței de a ști. Mai mult, această mecanică își păstrează virtutea și dincolo de limita instituțională a educației.

Dincolo de traiectoria cunoaștere, sistemul de învățământ trebuie să mai aibă ca obiectiv și formarea de cetățeni cu „patos”, fiind, cumva, de datoria ei, și implicit a celor care furnizează actul educațional, de a „livra societății oameni conștienți, responsabili, deciși să se implice în actul de decizie democratică”[12]

Dacă este să aducem în discuție sistemul de învățământ românesc, „despre care vorbim atât de des, dar în care am schimbat atât de puțin”[13], autorul susține că este necesar să ne ferim a face generalizări, și formularea potrivită pentru el ar fi o propoziție compusă și formată din conjuncția unor propoziții elementare. Interesantă perspectivă, autorul conchizând că „nu vom avea un sistem efectiv mai bun până când nu vom renunța la generalizări, până nu ne vom asuma problemele sistemului în complexitatea lui ireductibilă, până nu vom găsi modalități de a păstra pe cei buni (…) până nu vom găsi regulile acelea atât de suple și înțelepte care să poată stăpâni haosul și aparenta neorânduială a faptelor, până când nu vom regândi profund sensul actului educativ (…)”[14].

La nivel teoretic totul este fără cusur, dar cum facem, în acest caz să aducem teoria în practică? Această formulare oferă un cadru mult prea general/abstract, fără a avea, însă prea multe indicii care să ofere direcții de rezolvare ale problemelor pe care implicit le cuprinde, cu toate că autorul propune pe parcursul cărții anumite sugestii/soluții, dar care nu intră în sfera celor concrete. De exemplu, el crede că soluția trebuie să implice „înțelepciune practică și entuziasm deopotrivă”[15] sau „ (…) trebuie să definim un ideal pedagogic la nivel de națiune, să devenim mai limpezi axiologic și mai verticali din punct de vedere moral (…)”[16], iar ceea ce înțeleg de aici că toate acestea ne lipsesc.

Oricum, păstrând tot o linie generală, și eu cred că într-un sistem firesc totul se schimbă pe parcurs, când apar alte cerințe, alte direcții, alte viziuni asupra lumii și chiar asupra societății. Totul se face cu cumpătare, cu responsabilitate și cu asumare. Dar în spațiul nostru normalul pare să fie altul, cu atât mai mult în educație. Aici este un punct în care perspectiva mea capătă tonuri ușor diferite. Dacă este să avem curajul să ne înfruntăm demonii, atunci trebuie să recunoaștem că, într-o măsură considerabilă, dezastrul este cauzat chiar de oamenii din sistem, indiscutabi, doar de unii dintre ei. Desigur, în branșă există și oameni dedicați, dar cred că au rămas mult prea puțini, cu toate că Doru Căstăian, ca om ce-și desfășoară activitatea în acest sector, mă contrazice, pe alocuri. El susține că acești oameni nu sunt atât de puțini pe cât se crede, dar oare sunt ei majoritari? Nu pun la îndoială spusele profesorului, însă, experiența mea și ca elev (deși în vremuri demult apuse, pe când începeau reformele în învățământ), și ca părinte, îmi demonstrează altceva. Nu-mi formulez opinia pe „se spune că”, ci expun ceva ce se sprijină pe experiență și observație. Desigur, criteriile de evaluare, cel mai probabil, sunt diferite. Totuși, suntem în deplin acord cu faptul că o problemă majoră a învățământului este tocmai „lipsa de modele și de relevanță a școlii pentru carierele și viitorul tinerilor, domnia imposturii, clientelismul endemic”[17]. Dar, oare, cine este de vină pentru toate acestea?

Profesorii de dorit la catedră cred că au devenit excepție, nu-s regulă, iar în spatele ușilor închise o recunosc chiar unii dintre ei care mai susțin și că reformarea sistemului ar trebui să înceapă de la primenirea materialului uman. Dincolo de faptul că în carte se susține că nu sunt puțini oamenii ce-și merită locul, autorul atinge și multe puncte problematice ale sistemului. Motivele cauzatoate sunt multiple; și de ordin subiectiv, și obiectiv, iar Doru Căstăian se oprește asupra unora dintre ele. Poate că, în acest moment în care „timpurile «și-au ieșit din țâțâni»”, este prilejul în care să se dea curs sentimentului „că lucrurile nu mai pot merge așa, că e cazul să ne oprim și să înțelegem”[18]; asta-i atitudinea unui pedagog responsabil. Dascălii înnobilați de har și stăruință nu merită ocară, ci doar recunoștință. Totuși, nici tăcerea nu-i înalță, ba, dimpotrivă, îi îngenunchează.

Pedagogii/îndrumătorii, metaforic vorbind, pot fi îngeri sau demoni. Țin în mâinile lor frâiele destinelor; le pot înălța sau dărâma. Ei rânduiesc vieți și conștiințe, de oameni și societăți. Pot crea vise sau le pot nărui.; în esență pot crea sau distruge spiritul din oameni; pot chiar înlănțui „spiritul bun al științei” singurul capabil să ne poarte „prin fascinanta poveste umană, prin prăpăstiile neputințelor noastre, prin orbitorul întuneric al opțiunii noastre pentru lumină, prin fragilitatea noastră tulburătoare și insurmontabilă”[19]. De aceea, pot spune că vorbim, vorbim de dezastrul din învățământ, dar ar trebui să deschidem discuția și despre dezastrul provocat de acesta, fie că vorbim de un sistem nepotrivit, fie că de unul bolnav. „Sistemul nostru educațional are nevoie însă să fie parte dintr-un organism social mai sănătos, mai lucid, mai responsabil ”[20]. Nu putem prelua modele de la alții, pentru că, cel mai probabil, nu ne sunt potrivite. Fiecare comunitate are particularitățile ei, elementele și modurile ei specifice de manifestare. Ne trebuie ceva adecvat modului nostru de a fi, potrivit nouă. Unele sisteme de educație par să se confrunte cu probleme asemănătoare între ele, dar asta pentru că ele au ajuns aproximativ la același nivel. Totuși, noi nu avem aceleași probleme cu ei, așa că „înainte să ne luptăm cu ceea ce se luptă toată lumea, trebuie să ajungem întâi în rând cu lumea”[21].

Doru Căstăian consideră că o viziune realistă asupra educației „trebuie să vină din aproximarea unui model complex, multinivelar, care să ia în considerare și să înțeleagă pe deplin ce este nou și ce anume este vechi în ecuația complexă a educației”[22], mai mult, orice proiect de învățământ, de re-formare a lui, nu trebuie să scape din vedere faptul că „sensibilitatea față de umanitatea celuilalt”[23] este ceea ce face ca educarea și civilizarea (ca scopuri esențiale ale educației) să atingă adevărata miză, adică construirea unei societăți onorabile.

Cred că încropelile ce s-au voit a fi reforme ne-au adus în punctul critic de astăzi. Dar, poate, mai avem o șansă de redresare, poate ultima. Nu cred că răul produs poate fi reparat, dar măcar să nu-l perpetuăm. Nici măcar dușul rece nu ne mai trezește acum, pentru că suntem în comă profundă. Doar niște oameni cu adevărat competenți și asumați mai pot face o resuscitare, iar dacă se reușește o revenire la viață, clar va fi una dureroasă. Travaliul revenirii este unul necesar și ar trebui să fie și asumat, pentru că starea în care ne aflăm este produsul propriei complaceri, indolențe și ignoranțe. Vinovați, până la urmă, suntem cu toții: și educația ca instituție, și acțiunile politice, și societatea. ele sunt interconectate, se află într-un circuit, într-un raport de interdependență. Cine știe, poate că totuși vom reuși cumva să ne așezăm pe o traiectorie care să ne îndrepte către o cale bună, sau, poate, mai bună. Poate că vom reuși să primim impulsul adecvat care să stârnească acea pulsație adecvată normalității. Poate, cine știe? Dar, oricum, de noi depinde…

[1] Care este de fapt o reuniune de texte publicate anterior în diverse publicații

[2] Doru Căstăian, Cum și de ce (mai) educăm? : 11 texte despre școală, creștere și formare, 2018, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, p.103.

[3] Ibidem, p. 18.

[4] Ibidem, p.22.

[5] Ibidem p.14

[6] Ibidem, p.15.

[7] Ibidem, p.23.

[8] Ibidem. p.25.

[9] Ibidem

[10] Ibidem, p.92.

[11] Ibidem, pp.27-28.

[12] Ibidem, p.37.