„Doar copiii, proștii și vrăjitorii știu cum se întâmplă toate cu adevărat. (...) Marchizul considera că un mod de cunoaștere a semnificației îl reprezintă Magia și Inițierea. Era pe aproape. Veronica credea că semnificațiile care conferă rost tuturor lucrurilor sunt Dragostea și Visele. Nici ea nu era departe. Gauche credea în Cuvânt, pe care niciodată nu izbutise să-l rostească, și nici el nu era departe. De Berle intuia însă că semnificația se afla în însăși esența lucrurilor, că lucrurile înseamnă ceea ce sunt de fapt. Nu era o filosofie prea complicată, dar și el era pe aproape.” (p. 54)
Christopher Clavius – un copernican deghizat?
Aveați idee că, printre cele mai masive cratere de pe sufrața lunii (cu un diametru de aproximativ 374km), se numără unul care poartă numele ‘Clavius’? Mai sunt și altele, cu numele de ‘Copernic’, ‘Tycho’, sau ‘Galileo’, însă niciunul dintre ele nu se apropie de dimensiunile lui ‘Clavius’. Și totuși simțim ceva paradoxal la mijloc. Cu toții am auzit o grămadă de povești despre Copernic. La fel și cu Galileo. Cine este, însă, acest Clavius, și de ce popularitatea sa pare să fie invers proporțională cu dimensiunile craterului care a fost denumit după el?
Vaguitatea practicilor științifice
Ultima carte a lui Nancy Cartwright este o contribuție filosofică periculoasă. O recenzie care și-ar propune să facă dreptate acestei cărți ar trebui nu să propună în mod coercitiv o interpretare unică, ci mai degrabă să arate cum această carte nu ar trebui citită. Volumul ar putea fi lecturat, de pildă, ca o abordare pragmatistă a conceptului de model, ca o valorificare ambițioasă a metafizicii dispozițiilor, sau ca un melangé subtil de istoriea științei, metafizică a științei și metode formale prin care autoarea oferă o sinteză a numeroaselor idei pe care le-a susținut de-a lungul timpului și cu care a modelat, în ultimele decenii, filosofia generală a științei. Însă așa cum există perspective multiple prin care acest proiect poate fi înțeles, în mod similar există diverse căi prin care proiectul lui Cartwright nu ar merita să fie citit.
Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”
În ultimii ani am avut de răspuns adesea la o întrebare tot mai presantă. Ea vine dinspre studenți, de cele mai multe ori. Sau dinspre cei care ar vrea să (re)devină studenți. Sau dinspre cei care, pur și simplu, au, uneori, nostalgia celui ce învață. Întrebarea e formulată în mod diferit, însă substanța ei este aceeași: Ne puteți recomanda o carte introductivă? O carte care să ne explice cum e cu marile întrebări? Să ne deschidă puțin ușa spre filosofie, sau spre marea cultură? O carte care să nu fie un tratat, să nu fie complicată, să nu fie plicticoasă? Obișnuiam să răspund zâmbind la această întrebare, spunând că sunt multe astfel de cărți. Că cea mai mare parte a cărților bine scrise (și bine citite) fac asta. Că te poți apropia de filosofie citind Dostoievski sau Thomas Mann, așa cum te poți apropia la fel de bine citind cărțile lui Pierre Duhem și Alexandre Koyre. Că nu există intrări privilegiate și nici scurtături. Dai într-o zi peste o carte care-ți vorbește, o carte care-ți deschide ferestrele sufletului și-ți trezește dorința de a afla ce este dincolo de ușa care pare să țină ferecată gândirea, marea cultură... răspunsurile la întrebările pe care, până acum, nici nu știai că le ai. Pentru unii a fost Jurnalul Fericirii; pentru alții, Jurnalul de la Păltiniș; sau Moartea lui Ivan Ilici; sau Frații Karamazov.
Maria Tănase – nostalgia unui timp pierdut
Cum poți simți nostalgie față de ceva ce nu ai trăit? Față de ceva ce nu face parte, în mod direct, din propria ta biografie.... Sau chiar mai mult: cum poate să-ți fie dor de o persoană pe care nu ai cunoscut-o? Cum se produce și cum se manifestă dorul de ceva sau de cineva recuperat exclusiv prin intermediul lecturii? Și ce ne face să fim, în același timp, aproape și foarte departe, prin dorul pe care îl simțim?
Îmblânzirea singurătății. Școala și cărțile ei
O dezbatere cu Mihai Maci și Dana Jalobeanu despre rostul lecturii, al scrisului și, în general, al muncii intelectuale în viața noastră, mai ales atunci când suntem tineri; despre cărțile care ne formează (Bildung, παιδεία) și intră în alcătuirea noastră adesea fără s-o știm. Ce rol joacă școala într-o primă vârstă a descoperirii de sine? … Continue reading Îmblânzirea singurătății. Școala și cărțile ei
Fascinația arheologiei
Când colegii mei visau să se facă corsari și exploratori iar fetele se visau Nadia Comăneci (deh, România anilor 80), eu visam să mă fac arheolog. Nu cunoșteam niciun arheolog. Referințele mele erau strict literare. Citisem cu entuziasm un fel de poveste romanțată, jumătate ficțiune, jumătate carte de popularizare: C.W. Ceram, Zei, mormite, cărturari. Entuziasmul meu a fost imediat, iar devoțiunea, un fenomen de durată. Pentru că tot arheolog visam să mă fac și când toți colegii mei, băieți sau fete, cam fără excepție, ajunseseră să își dorească să dea la medicină. Tot nu ajunsesem să cunosc vreun arheolog. Văzusem niște muzee; discutasem cu niște profesori de istorie. Conversațiile, mai curând plicticoase, nu aveau însă nici în clin nici în mânecă cu visul meu care, din nou, era pur livresc.
Epoca ciclopilor?
O carte pasionantă și controversată, premiată, tradusă și mai ales foarte vândută, Epoca întunecării e ceva ce trebuie să citiți neapărat. Se poate citi în metrou sau în autobuz, în avion sau în parc, seara înainte de culcare sau dacă nu puteți dormi (atenție, însă, nu te adoarme. E scrisă bine... sau, mai curând, e scrisă așa cum se scriu acum cărțile fabricate pe o rețetă de succes, în stilul pe care-l dictează un bun editor în echipă cu un bun redactor de carte, special conceput pentru ca cititorul să poate citi în autobuz, metrou etc.)
Pot face roboții dragoste? – despre nemurire, roboți și oamenii viitorului
Iată o carte care abordează teme de interes pentru oamenii interesați de filosofie, inteligență artificială, neuroștiințe și science fiction. Pentru mulți dintre aceștia nu este o surpriză că tot mai multe cărți de filosofie au titluri provocatoare. Voi da doar câteva exemple care îmi vin în minte în acest moment: Every thing must go a lui James Ladyman și Don Ross, care este un proiect de naturalizare a metafizicii contemporane, sau The joy of sets a lui Keith Devlin, care este o carte introductivă în teoria mulțimilor, sunt inspirate din titluri de filme, titlul celei de-a doua având chiar conotații mai puțin pudice. În unele cazuri, astfel de titluri sunt alese pentru a oferi cititorului un conținut tehnic și dificil într-o manieră mai prietenoasă, sau pentru a contrabalansa cumva ariditatea conținutului. Dintr-o a doua categorie de cărți cu titluri provocatoare fac parte cele cu conținut non-științific sau pseudoștiințific, ale căror autori urmăresc să obțină popularitate în mod facil, și au titluri precum „De ce bărbații...iar femeile...”, în care spațiul punctat poate fi umplut cu ceva care atrage curiozitatea cititorilor care vor să se instruiască repede și fără mult efort într-un domeniu pe care nu îl cunosc. Niciunul dintre cele discutate mai sus nu este însă cazul cărții despre care voi vorbi. Pot face roboții dragoste nu este o carte pseudoștiințifică sau cu pretenții dincolo de ceea ce oferă de fapt, și nu este cu siguranță o carte dificilă, care să necesite cunoașterea unui aparat formal sau a unui limbaj foarte tehnic.
Cafeneaua filozofică de vineri seara. Adevărul ca pericol: cazul Socrate
O discuție între Cătălin Cioabă și Raluca Bujor, moderată de Dana Jalobeanu; la dezbatere au mai participat Gabriel Liiceanu, Iovan Drehe și Grigore Vida. Printre temele abordate s-au numărat: statutul atopic („fără de loc”) al lui Socrate, relația sa filozofii naturii (φυσιολόγοι) și înțelesurile formulei „știu că nu știu”, îndreptățirea acuzațiilor ce i s-au adus … Continue reading Cafeneaua filozofică de vineri seara. Adevărul ca pericol: cazul Socrate
Let's talk about books 