Christopher Clavius – un copernican deghizat?

Diana Stere

James M. Lattis, Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology, University of Chicago Press, 1994

Aveați idee că, printre cele mai masive cratere de pe sufrața lunii (cu un diametru de aproximativ 374km), se numără unul care poartă numele ‘Clavius’? Mai sunt și altele, cu numele de ‘Copernic’, ‘Tycho’, sau ‘Galileo’, însă niciunul dintre ele nu se apropie de dimensiunile lui ‘Clavius’. Și totuși simțim ceva paradoxal la mijloc. Cu toții am auzit o grămadă de povești despre Copernic. La fel și cu Galileo. Cine este, însă, acest Clavius, și de ce popularitatea sa pare să fie invers proporțională cu dimensiunile craterului care a fost denumit după el? 

Proiectul pe care și-l propune James Lattis în „Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the collapse of Ptolemaic cosmology” poate fi, atunci, văzut ca o încercare de a echilibra, într-un sens, acest raport; printr-o narațiune care se distanțează de cele tradiționale, o narațiune, mai degrabă, de tipul așa-zișilor „pierzători” din istoria științei, Lattis ne înfățișează un personaj care pare să fi avut, pur și simplu, ghinionul de a se afla în tabăra „greșită” a începuturilor revoluției științifice. Acesta este Christopher Clavius.

Clavius s-a născut în anul 1538, în Bamberg, Germania – iar acestea sunt cam toate informațiile pe care le avem despre el până în momentul în care ajunge la Roma și se înscrie, în 1555, în rândul iezuiților. La scurt timp după ce este admis, călătorește la Coimbra (unde este pentru prima dată martorul unei eclipse totale de soare), apoi la Monserrat, iar în 1561 se întoarce la Collegio Romano pentru a studia fizică, metafizică, și teologie. Abia în 1577, la 39 de ani, Clavius, acum membru deplin al Societății lui Isus, devine, în mod oficial, profesor de matematică în cadrul aceluiași Colegiu.

În anul 1570, Clavius publică prima ediție a manualului Despre sferă a lui Sacrobosco (text care va fi revizuit și republicat în mai multe ediții, până în 1611). Acest manual introductiv de astronomie  – după care au învățat generații de studenți, începând încă din secolul XIII – este cel în jurul căruia Lattis își construiește întreaga monografie. Interesant este că în cei 41 de ani care despart prima ediție a Comentariului lui Clavius de ultima, asistăm la cel puțin cinci evenimente astronomice care au schimbat cursul istoriei: aparițiile celor trei nove (1572, 1600, 1604), a cometei din 1577, și descoperirile telescopice făcute posibile de Galileo. Toate acestea joacă un rol important în modificările pe care Clavius le aduce, de la o ediție la alta, cosmologiei antice și astronomiei ptolemaice așa cum sunt ele înfățișate în Comentariu. 

Pentru a ne convinge de importanța pe care ar trebui să i-o acordăm în prezent profesorului iezuit, Lattis alege să schițeze contextul istoric în care autoritatea pe care o exercită Clavius la finele secolului 16 și început de secol 17 se manifestă cel mai pronunțat:

„Ne întânim cu numele lui Clavius și în alte contexte, bineînțeles. El este, în mod obișnuit, privit ca unul dintre arhitecții reformei calendarului gregorian și apare întotdeauna ca o figură periferică în studiile despre Galileo, Tycho, și Kepler, dar Clavius a fost de puține ori tratat în mod independent. Cu toate acestea, în zilele sale, Clavius era considerat a fi la fel de eminent și se bucura de tot atât de multă autoritate ca oricare dintre acele figuri ilustre, atât de pe larg studiate astăzi” [1].

Într-adevăr, influența sa este cel mai puternic resimțită în ceea ce privește studiul matematicii în cadrul școlilor iezuite. Clavius este primul care, militând serios pentru introducerea matematicii în programul de studiu, reușește să înființeze, la Collegio Romano, o academie, „academia lui Clavius”: un soi de seminar care urmărea pregătirea, atât a studenților, cât și a profesorilor (se pare că Școlile iezuite, răspândite în întreaga Europă, de la Roma până în Belarus, se confruntau, la acea vreme, cu o serioasă problemă în ceea ce privea numărul cadrelor didactice calificate să predea disciplinele matematice, fie ele pure, sau mixte) în studiile de matematică avansată. Mai mult decât atât, comentariul lui Clavius la Elementele lui Euclid (care, la fel ca Sphaera, începând cu 1574 se bucură de numeroase reeditări), va funcționa ca manualul primar de matematică pentru generații întregi de studenți până la sfărșitul secolului 17 atât în Europa de Vest, cât și în cea de Est (inclusiv în Transilvania). 

Cum se face, atunci, că, în ciuda tuturor acestor realizări impresionante, numele lui Clavius rămâne, totuși, cufundat într-o tot atât de impresionantă obscuritate? Răspunsul este simplu, spune Lattis: Clavius a rămas, până în ultima clipă, un apărător activ al tradiției ptolemaice; iar, după cum știm cu toții, Ptolemeu se înscrie în categoria perdanților Revoluției Științifice . Cartea lui Lattis, pare, însă, că nu urmărește numai să îndepărteze obișnuita ignoranță pe care o manifestăm față de reprezentanții „științei normale”, în termeni kuhnieni, ci și să propună o viziune diferită asupra modului în care teoria copernicană a fost recepționată la începutul secolului 17 în mediul academic iezuit. Nu numai că exista o comunicare permanentă între aceste două viziuni cosmologice (ptolemaică și copernicană; așa cum discută, însă, și Lattis, pe larg, în capitolul patru, acestea nu erau singurele alternative cosmologice din acea eră), dar, mai mult decât atât, odată cu observațiile telescopice ale lui Galileo, care au fost la scurt timp repetate și confirmate de matematicienii iezuiți, în frunte cu Clavius, Galileo vizitează Roma în 1611 și este celebrat la Collegio Romano: 

„De la începutul anului 1610 și până la mijlocul anului 1611, Clavius și Iezuiții Romani au evaluat serios, iar apoi acceptat în mod public descoperirile telescopice ale lui Galileo…prin asta, fie în mod intenționat sau nu, el (Clavius) a ajutat la formularea noii cosmologii care avea să o înlocuiască pe cea tradițioinală pe care a apărat-o toată viața” [2].

Ceea ce sugerează, așadar, Lattis este că, în virtutea unor schimburi fructuoase de idei, precum și a respectului pe care ambii reprezentanți ai taberelor îl afișau unul față de celălalt, nu numai că copernicanismul reușește să se impună, dar și că vechea cosmologie, încercând să acomodeze ultimele descoperiri, iese tot mai mult de sub autoritatea lui Aristotel și a Scripturii. Încă de la apariția primei nove (1572), de pildă, Clavius e gata să se dispenseze de doctrina aristotelică a incoruptibilității cerurilor, și renunță, la fel de ușor, în fața observațiilor lui Galileo, la teoria trepidației, atât de definitorie pentru cosmologia ptolemaică. Însă, orice teorie, sau program de cercetare, necesită și un „hard core” – acele asumpții fundamentale care nu vor fi niciodată contrazise de astfel de observații; iar Clavius a rămas, așadar, fidel universului geocentric și geostatic, precum și solidității cerurilor (contra teoriei cerurilor-fluide, pp. 94) până la finalul vieții. 

În mod cert, efortul lui Lattis de a-l scoate pe vechiul matematician iezuit din obscuritate trebuie apreciat. Cu toate acestea, nu mi se pare că proiectul lui reușește să se desprindă, până la capăt, de imaginea, într-un sens încă tradițională, sau standard, pe care o bună parte a literaturii de specialitate o propune asupra lui Clavius. Următorul pasaj care apare în concluzia cărții este, aici, sugestiv:

„Principalul rol al lui Clavius a fost acela al unui educator, iar activitățiile sale din astronomia observațională și cea teoretică erau subordonate prioritățiilor sale pedagogice. Cele mai semnificative contribuții ale sale au fost publicarea de manuale, includerea disciplinelor matematice în programul standard de studii, precum și propriile sale activități de predare și pregătire a profesorilor de la Collegio Romano. Activitățile și prioritățiile carierei lui Clavius sunt mai degrabă comparabile cu un astronom academic, precum profesorul lui Kepler, Michael Maestlin (cu care Clavius a dezbătut meritele calendarului gregorian) decât cu figuri extraordinare precum Tycho, Galileo, sau Kepler” [3]. 

Concluzia lui Lattis, așadar, apare, în comparație cu proiectul ambițios pe care și-l propune în deschiderea cărții, cel puțin dezamăgitoare. A fost Clavius, mai înainte de toate, un profesor? Și mai important, cum rămâne cu craterul „Clavius”? În ultimii ani există o tendință din ce în ce mai puternică de a încerca un răspuns negativ la prima întrebare. Un astfel de exemplu de a combate opinia comună împărtășită de istorici este cartea lui Sabine Rommevaux, Clavius une clé pour Euclide au XVIe siècle; aici Rommevaux nu se concentrează pe contribuțiile pedagogice ale lui Clavius, ci, mai degrabă, pe cele de natură epistemologică și matematică. Să nu uităm că, pe lângă faptul de a fi un bun educator, Clavius a fost primul care să folosească punctul decimal (în Astrolabium) pentru a înțelege, de pildă, 46.5 ca „46 plus cinci zecimi”; și tot el a introdus, în Italia, notația pe care o folosim astăzi pentru adunări și scăderi (în Algebra), „+” și „-” (în locul majusculelor „P” și „M”). Oricum ar sta lucrurile, și fie dacă ar fi mai corect să vorbim despre matematicianul sau profesorul de matematică Clavius, cert este că prin cartea sa, Lattis reușește, fără ajutorul niciunui telescop, să aducă craterul mai aproape de noi. Și când te gândești că bătrânul Clavius dădea vina pe densitate pentru denivelările de pe lună… . 

Note:

[1] James M. Lattis, Between Copernicus and Galileo. Christoph Clavius and the Collapse of Ptolemaic cosmology, University of Chicago Press, 1994, pp. XIII.

[2] Lattis, Between Copernicus and Galileo…, pp. 182.

[3] Lattis, Between Copernicus and Galileo…, pp. 218.

[4] Sabine Rommevaux, Clavius un clé pour Euclide au XVIe siècle, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 2005.

[5] Florian Cajori, A history of Mathematical Notation, Vol. II, Cosimo Classics, 1929, pp. 338.