Vaguitatea practicilor științifice

Bica Daian

  • Nancy Cartwright, Nature, the Artful Modeler, ed. Open Court, Chicago, 2019

            Ultima carte a lui Nancy Cartwright este o contribuție filosofică periculoasă. O recenzie care și-ar propune să facă dreptate acestei cărți ar trebui nu să propună în mod coercitiv o interpretare unică, ci mai degrabă să arate cum această carte nu ar trebui citită. Volumul ar putea fi lecturat, de pildă, ca o abordare pragmatistă a conceptului de model, ca o valorificare ambițioasă a metafizicii dispozițiilor, sau ca un melangé subtil de istoriea științei, metafizică a științei și metode formale prin care autoarea oferă o sinteză a numeroaselor idei pe care le-a susținut de-a lungul timpului și cu care a modelat, în ultimele decenii, filosofia generală a științei. Însă așa cum există perspective multiple prin care acest proiect poate fi înțeles, în mod similar există diverse căi prin care proiectul lui Cartwright nu ar merita să fie citit.

             Calea cea mai puțin prolifică este acea de lua termenul-cheie de practică științifică, bolta care leagă elegant cele trei prelegeri, ca fiind  imprecis și prost definit. Calea de scăpare din această pistă de lectură înfundată ar fi ca înțelesul termenului să fie considerat drept metafizic vag. Ce legătură există, s-ar putea întreba acest sceptic, între politicile publice pentru combaterea HIV-ului și experimentul lui Milikan cu picătura de ulei? Cartwright oferă un răspuns elegant acestei provocări. Ambele situații sunt techné-uri care au success predictiv și explicativ, și care intervin asupra unor aranjamente de cauze specifice cu scopul de a oferi o reprezentare științifică cât mai fidelă, adică pentru a le descrie mecanismul și manifestarea (Cartwright 2019, 5). Cartwright introduce termenul de mașină nomologică pentru a descrie această ontologie (Cartwight 2019, 29).

            Vaguitatea practicilor științifice este consecința unei perspective non-unificaționiste asupra fundațiilor (sau, mai degrabă, a absenței acestora) demersului științific.[1] Cartwright (1998), alături de alți membrii ai Școlii de la Stanford, a apărat ideea că întreprinderea științifică e lipsită de fundamente  metafizice comune, și prin urmare această întreprindere se bazează pe o amestecătură de legi teoretice. Autoarea vizează modelul tradițional reducționist de tip piramidal (Fig. 1) pe care îl va înlocui cu modelul non-unificaționist (Fig.2) Cartwright (1998, 7-8).

(Fig.1) Modelul piramidal pozitivist (Cartwright 1999, 7)

            Desenul (Fig.1) redă într-un mod sugestiv idealul epistemologic fundamental al demersului reducționist. Modelul piramidal este stratificat pe mai multe nivele, fiecare corespunzând unei discipline specifice. “Regina” științelor tari este fizica, ce se află în vârful construcției arhitectonice, după care urmează chimia, căreia îi succede biologia, iar după biologie urmează științele sociale. Reducțiile inter-teoretice trebuie să înceapă de la baza piramidei, anume psihologia e reductibilă la economie și sociologie, cele din urmă sunt reductibile biologiei, care la rândul ei e reductibilă chimiei, care trebuie să se prosterneze supusă reginei din vârf. Scopul subiacent al acestui demers reducționist este de a descrie lumea drept un “un mare sistem” (Cartwright 2019, 90-91)

(Fig 1.2) Modelul non-unificaționist propus de Cartwright în (Cartwight 1999, 8)

            Cartwright înlocuiește modelul piramidal cu (Fig 1.2). Ideea de bază a noului model este de-a șterge complet distincția dintre științe sociale și științe exacte pentru a vedea demersul științific ca un ansamblu de practici care are ca deziderat descrierea mașinilor nomologice care alcătuiesc „lumea pestrință” (Cartwright 1999). Noul model non-unficiaționist descrie relația dintre diferitele întreprinderi științifice ca o colaborare permanentă în care mașinile nomologice, corespunzătoare fiecăreia dintre aceste științe, se influențează reciproc. 

            Exemplul prin care poate fi ilustrat acest model este experimentul cu picătura de ulei, prin care Milikan stabilește sarcina electronului arătând că fizica contemporană trebuie să recunoască existența unei noi forțe (Cartwright 2019, 11). Un apărător al modelului piramidal (Franklin 1997, 1) ar argumenta că Milikan se străduiește să descopere o nouă forță fundamentală (o micro-forță). Pe de altă parte, susținătorul modelului non-unificaționist (Cartwright 2019, 12) nu ar accepta acest limbaj al ,,fundamentalității”, arătând că experimentul lui Milikan descrie un ansamblu de mașini nomologice macro-și micro-scopice care se influențează, se anulează și se potențează reciproc. Cartwright numește această orechestră de mașini nomologice o ,,contribuție” de puteri cauzale.

            Un alt exemplu de techné care se bucură success științific îl constituie crearea de politici publice pentru prevenirea răspândirii HIV-ului (Cartwright 2019, 55-56), care au ca ideal teoretic înțelegerea contextului în care problemele sociale, vizate de practica politicilor publice, se manifestă. Abordarea contextualistă a politicilor publice (Cartwright 2019, 55) consideră că eficiența prevenirii răspândirii HIV-ului în Afria Sub-Sahariană trebuie să țină cont de contextul cultural, religios și social al acestei țări (mașinile nomologice din cadrul interacțiunilor umane). De pildă, homosexualitatea este considerată un tabu social, iar oamenii de acest gen vor refuza să își declare public orientarea sexuală (Cartwright 2019, 62-64) Acest lucru îi împiedică pe savanți să aplice aceleași politici publice pentru prevenirea HIV-ului ca în Anglia, date fiind diferențele de ordin cultural Rezultatele politicilor aplicate în cazul Angliei își pot pierde din eficiență atunci când sunt aplicate în primul caz, dacă nu sunt avute în vedere mașinile nomologice corespunzătoare (Cartwright 2019, 65)

            Cartwright substiuie lumea ordonată a modelului reducționist cu un concept vag, contextualist și multi-fațetat de practică științifică. Ceea ce dă unitate demersului științific nu sunt granițe metafizice clare, cât techné-uri care descriu cu success contribuțiile complexe de mașini nomologice. Acest lucru arată că ceea ce unește experimentul lui Milikan de politicile publice este cel de practică de succes. Dar asta nu revine la a spune că teza practicilor vagi ar putea fi identificată cu vreo lipsă neințenționată de claritate în argumentare. Vaguitatea practicilor științifice ar trebui descrise, mai degrabă, ca o instanțiere a unui stil particular de gândire, prezent în cultura europeană, pe care Pierre Duhem îl numea mod de gândire al ,,minții engleze” (Duhem 1990, 71-72). Acest stil desemnează un mod de gândire particularist, plin de imaginație, ,,robust” (Cartwright 2019, 90-93) care nu e interesat să obțină o imagine unificată asupra realității. Mintea engleză oferă perspective multiple și divergente asupra lucrurilor, încercând să surprindă bogăția fiecărui detaliu particular. Sau, după cum Cartwright însăși se exprimă, filosofia ei se bazează pe credința că ,,trebuie să fim atenți la detalii” (Cartwright 2019, 91).

            Referințe bibliografice

  • Nancy Cartwright, Dappled World. A Study of the Bounderies of Science, ed. Cambridge University Press, 1999
  • Nancy Cartwright, Nature, the Artful Modeler, ed. Open Court, 2019
  • Alan Franklin, “Milikan’s Oil Drop Experiment” in The Chemical Educator, April 1997, Volume 2, Issue 1, pp. 1-14
  • Pierre Duhem, The Aim and Structure of Physical Theory, (trad. Philip Wiener), ed. Princeton University Press, 1990

[1] Vizez prin ,,non-unificaționism” conceptul de ,,disunified sciences”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s