Fascinația arheologiei

Dana Jalobeanu

Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019

Introducere pentru cunoscători

Când colegii mei visau să se facă corsari și exploratori iar fetele se visau Nadia Comăneci (deh, România anilor 80), eu visam să mă fac arheolog. Nu cunoșteam niciun arheolog. Referințele mele erau strict literare. Citisem cu entuziasm un fel de poveste romanțată, jumătate ficțiune, jumătate carte de popularizare: C.W. Ceram, Zei, mormite, cărturari. Entuziasmul meu a fost imediat, iar devoțiunea, un fenomen de durată. Pentru că tot arheolog visam să mă fac și când toți colegii mei, băieți sau fete, cam fără excepție, ajunseseră să își dorească să dea la medicină. Tot nu ajunsesem să cunosc vreun arheolog. Văzusem niște muzee; discutasem cu niște profesori de istorie. Conversațiile, mai curând plicticoase, nu aveau însă nici în clin nici în mânecă cu visul meu care, din nou, era pur livresc. Citeam în fiecare vară cartea lui Ceram, căreia îi adăugasem cam tot ce se găsea prin biblioteca părinților mei, a prietenilor și vecinilor, precum și în mica bibliotecă a școlii: povestea lui Schliemann spusă de el și de alții, cărțile lui Thor Heyerdal, plus o grămadă de maculatură. După cum vedeți, mă pasiona mai degrabă povestea de aventuri a arheologiei. Nu era o pasiune complet nereflectată, totuși. Când prietena mea mai mare mi-a pus în mână cartea lui Erik von Daniken, am citit-o, politicos, mi-a chiar plăcut, pe alocuri, dar am știut imediat că nu e ceea ce caut. Cumva, elucubrațiile lui Daniken răpeau jocului exact ceea ce avea el mai spectaculos: nemaipomenita creativitate și imaginație umană, dublată de curajul și inventivitatea arheologului-detectiv. Extratereștrii nu aveau ce să caute în povestea asta, îmi spuneam eu.

Nu m-am făcut arheolog, până la urmă. Dar am rămas cu ceva din aceste lecturi ale copilăriei: recunosc pasiunea pentru descoperire, iubesc reconstrucțiile, ipotezele riscante, demonstrațiile aventuroase. Și cărțile care-mi aduc aminte de această primă iubire. Precum cartea lui Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal. O carte pe care am citit-o într-o noapte, amintindu-mi, cumva, de entuziasmul acelor prime lecturi din copilărie.

 

Prezentare pentru toată lumea

Cătălin Pavel ne-a demonstrat demult, prin serialul lui în Dilema, că poate să vorbească de arheologie nu doar cu pasiune ci și cu acel talent special care stimulează curiozitatea intelectuală. De altfel, într-unele dintre capitolele Arheologiei iubirii, cititorii Dilemei vechi vor recunoaște teme și texte. A fost și motivul pentru care am luat volumul în mână cu o oarecare reținere. Oare nu voi găsi aici textele pe care deja le știu? Ei bine, nu. Arheologia iubirii este o carte închegată, o simfonie de povești, una mai interesantă și mai entuziasmantă decât alta, și fiecare, în felul ei, un posibil punct de plecare pentru cei care vor să devină, la rândul lor, exploratori ai trecutului. O parte din frumusețea cărții stă tocmai în diversitatea acestor teme care ilustrează, în culori bine alese, diversitatea metodelor arheologului. Cititorul este invitat să-l însoțească pe autor într-o călătorie fascinantă de la un sit la altul, dintr-un laborator în altul, și de acolo în bibliotecă, apoi în peșterile preistorice, înapoi în bibliotecă, sau în muzeu… și tot așa, în timp ce povestea ne spune nu doar ce au găsit cercetătorii pe ici și colo ci, mai ales – și mult mai entuziasmant – cum au asamblat, cum au reconstruit, cum au identificat, unde au căutat, ce probe de laborator au analizat și așa mai departe.

Ce ține împreună toate aceste povești este o provocare: putem vorbi despre iubire pornind de la probele arheologice? Putem, citind ADN-ul omului preistoric, să reconstruim povești de dragoste între homo sapiens și omul din Neanderthal? Cum altfel ni s-au transmis genele celui din urmă? Dar cum ar fi arătat o astfel de poveste de iubire și unde trebuie să ne uităm? Ce indicii ne spun ceva despre asta? Într-un alt capitol, antropologul lasă deoparte probele de AND și se uită la oase și la mormintele unde scheletele au fost găsite îmbrățișate (sau „amestecate”). Sunt câteva astfel de morminte celebre; și s-a scris mult despre ele. Poate cel mai cunoscut este cel al iubiților din Valdaro (vezi foto). Dar e interesant să vedeți aceste povești, care mai răzbat ici-colo în presă, din perspectiva arheologului.lovers Valdaro

 

Cartea lui Cătălin Pavel reia subiectul mormintelor duble, trece în revistă dovezile, problematizează și aruncă dubii asupra modului în care se comportă oasele noastre după moarte, discută, pe rând, problemele și întâmpinările pe care le poate formula un spirit critic care citește articolele despre înmormântările duble în neolitic și în epoca bronzului… pe scurt, reconstruiește o poveste pe marginea căreia se poate discuta mult și bine. O poveste care, în sine, poate convinge pe cineva să vrea să devină arheolog.(1)

Și tot așa: scrisori pe cioburi de lut, în Egiptul antic, rune nordice, sau inscripții porcoase pe pereții lupanarelor din Pompei. Ce ne spun ele despre viața omului obișnuit din toate aceste culturi? Există puncte de intersecție între toți acești oameni, din epoci atât de diferite? Pentru mine, cele mai spectaculoase dovezi arheologice discutate în carte sunt cele în care versuri din Ovidiu sau Virgiliu se găsesc pe oase sculptate de vikingi sau, împreună cu desene ale vikingilor, pe pereții peșterilor dobrogene. E cumva comfortabil să vezi că lumea era un spațiu relativ îngust și bine integrat chiar dinainte de invenția world wide web-ului.

O mențiune specială merită capitolul despre mitologia greacă, cel în care Cătălin Pavel ne povestește cum iubeau zeii și eroii olimpieni, plecând însă nu de la textele clasice, ci de la reprezentările picturale sau sculpturale atipice, eventual târzii (eleniste) care răsucesc adesea povestea cunoscută adăugându-i, cum spune englezul „a sting in the tail”.

Dar fiecare capitol al cărții merită citit, pentru că fiecare cititor va avea, cu siguranță, povestea lui preferată. Iubirea este până la urmă doar un pretext. Fascinantă este arheologia. Cu o interesantă răsucire de frază, Cătălin Pavel ne spune, pe final, că a avut intenția de a recupera „din gastronomia fină a erudiților ceva material pentru o pâine zilnică”, „o știință are nu delectează, nici nu face o reclamă inutilă unor feluri scumpe – ci hrănește.” Exprimându-și speranța că cititorul, ar putea fi astfel convins „să petreacă timp în vecinătatea unei teme importante. Uneori, asta e suficient să te facă mai bun, ca statul la soare” (p. 312).

 

Încheiere în cheie nostalgică

Nu știu dacă sunt, la încheierea acestei cărți, mai bună (mai bronzată la soarele binelui). Știu însă că am încheiat-o cu nostalgie. Mi-aș fi dorit să am din nou 13 ani și să pot visa să mă fac arheolog. Așa că tot ce pot să sper este că această carte va cădea în mâinile cât mai multor copii (de la 13 la 80 de ani).

 

Note

(1) Merită menționat că fiecare capitol al cărții are o bibliografie destul de consistentă de la care, cel care vrea să știe mai multe, poate pleca în investigații suplimentare. Sunt niște note bibliografice foarte bine făcute și foarte utile atât pentru cei doritori de informație, cât și pentru scepticul de serviciu căruia nu-i place arheologia și care ar putea spune că „toate astea sunt povești”.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s