Istoria filosofiei și „regăsirea umanismului”

Dana Jalobeanu

Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filosofie pentru tânăra generație, traducere de Cristina Bîzu, Editura Curtea Veche, București, 2007

În ultimii ani am avut de răspuns adesea la o întrebare tot mai presantă. Ea vine dinspre studenți, de cele mai multe ori. Sau dinspre cei care ar vrea să (re)devină studenți. Sau dinspre cei care, pur și simplu, au, uneori, nostalgia celui ce învață. Întrebarea e formulată în mod diferit, însă substanța ei este aceeași: Ne puteți recomanda o carte introductivă? O carte care să ne explice cum e cu marile întrebări? Să ne deschidă puțin ușa spre filosofie, sau spre marea cultură? O carte care să nu fie un tratat, să nu fie complicată, să nu fie plicticoasă? Obișnuiam să răspund zâmbind la această întrebare, spunând că sunt multe astfel de cărți. Că cea mai mare parte a cărților bine scrise (și bine citite) fac asta. Că te poți apropia de filosofie citind Dostoievski sau Thomas Mann, așa cum te poți apropia la fel de bine citind cărțile lui Pierre Duhem și Alexandre Koyre. Că nu există intrări privilegiate și nici scurtături. Dai într-o zi peste o carte care-ți vorbește, o carte care-ți deschide ferestrele sufletului și-ți trezește dorința de a afla ce este dincolo de ușa care pare să țină ferecată gândirea, marea cultură… răspunsurile la întrebările pe care, până acum, nici nu știai că le ai. Pentru unii a fost Jurnalul Fericirii; pentru alții, Jurnalul de la Păltiniș; sau Moartea lui Ivan Ilici; sau Frații Karamazov.

Pe de altă parte, cărțile marilor întrebări nu fac ceea ce mulți așteaptă de la ele. Nu-ți dau nimic pe tavă. Rămâi tot tu, cel care acum are a se lupta cu textele unor biblioteci întregi pentru a afla răspunsurile la întrebările pe care le știe acum formula. Există, oare, cărți mediatori? Introductive nu în sensul în care deschid o ușă, ci în cel în care își oferă proptele – bastoane și cârje – pentru a nu te poticni când urci pieptiș prin bibliotecile lumii? De obicei le spun studenților să se ferească de cărțile care pretind că fac asta. Rareori găsim o introducere bună în acest al doilea sens. Iată însă și o excepție. Cartea lui Luc Ferry, Învață să trăiești. Tratat de filosofie pentru tânăra generație.

E o carte scrisă cu scopul explicit de a oferi deschideri și proptele pentru primii pași ai celui care se aventurează pe tărâmul filosofiei și al marii culturi. O carte adresată liceenilor – și în spirit, și în limbaj – de care putem însă beneficia cu toții. Pentru că e fascinant să urmărești cu câtă grație se mișcă autorul prin istoria filosofiei. De la Socrate la Nietzsche, de la Spinoza și Descartes la Deleuze, Învață să trăiești ne poartă, treaptă cu treaptă, pe drumul filosofiei. E o istorie orientată, angajată, idiosicratică… dar extrem de bine scrisă. Cartea lui Luc Ferry se citește ușor; dar la capătul lecturii te lasă cu o grămadă de întrebări – face, cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să facă orice introducere bună.

Interesantă e și o altă lecție a cărții: modul în care se poate folosi istoria filosofiei pentru a face filosofie; pentru a adresa întrebări care sunt, astăzi, relevante și presante. Fiecare dintre episoadele „istorice” povestite este mai întâi explicat, apoi actualizat și, în sfârșit, plasat în contextul poveștii luate ca întreg. Un fel de poveste a devenirii umanității pe drumul gândirii raționale. Ce se găsește la capătul drumului? Poate că aici este propunerea cea mai interesantă – însă n-aș vrea să vă stric plăcerea lecturii. Vă dezvălui însă doar atât: Luc Ferry are o miză în resconstrucția sa. Se numește „redescoperirea umanismului”. Un umanism pe alte coordonate, un umanism care are „curajul să-și asume transcendența” sub forma libertății și a valorilor. Pentru a-l înțelege, însă, e nevoie de întreaga poveste. Cea care începe cu Socrate.