Vaguitatea practicilor științifice

Ultima carte a lui Nancy Cartwright este o contribuție filosofică periculoasă. O recenzie care și-ar propune să facă dreptate acestei cărți ar trebui nu să propună în mod coercitiv o interpretare unică, ci mai degrabă să arate cum această carte nu ar trebui citită. Volumul ar putea fi lecturat, de pildă, ca o abordare pragmatistă a conceptului de model, ca o valorificare ambițioasă a metafizicii dispozițiilor, sau ca un melangé subtil de istoriea științei, metafizică a științei și metode formale prin care autoarea oferă o sinteză a numeroaselor idei pe care le-a susținut de-a lungul timpului și cu care a modelat, în ultimele decenii, filosofia generală a științei. Însă așa cum există perspective multiple prin care acest proiect poate fi înțeles, în mod similar există diverse căi prin care proiectul lui Cartwright nu ar merita să fie citit.

De la o istorie wiggish a timpului la filosofia fizicii

Dacă cineva ar compara paragraf cu paragraf cartea lui Rovelli cu articolul ,,On what there is” a lui Quine, ar observa că cel dintâi nu face decât să urmeze cu meticulozitate criteriile de angajament ontologic propuse de cel de-al doilea pentru a răspunde întrebărilor ,,Există timp? Este timpul real?”[1]. Strategia globală a lui Rovelli este de a revizui conceptul de timp naiv fenomologic și antropologic în lumina celor mai simple și explicative teorii științifice contemporane. Ce va rămâne în urma revizuirii este perspectiva unui timp înțeles ca relații de ordine parțială între diferite evenimente fizice, care devine indisolubil legat de lumea fizică (,,structura” sau ,,gramatica lumii”)[2]. Sau, cum ar spune Rovelli însuși, o serie de ecuații din care timpul pare să fie exclus.

Metaphysics of science, a toolbox or a bestiary of contemporary scientific inquiry?

Quine used to say the boundaries between various natural sciences and metaphysics are more likely useful labels for librarians. Contemporary working philosophers and scientists are sharing, according to him, a sprawling system of knowledge (Quine 1966, p.56). The questions concerning these slippery boundaries are puzzling the philosophical enterprise since at least the 19th century, due to the work of scientific philosophers as Duhem, Mach or Boltzmann. Duhem pioneered in his seminal treaties “The Aim and Structure of Physical Theory” the idea that metaphysical reasoning is parasitical upon scientific account, thus science should abandon the metaphysical kind of explanation (Duhem 1991, pp.3-5).