Epoca ciclopilor?

Dana Jalobeanu

(Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul epoca clasică, traducere de Dionisie Constantin Pârvuloiu, Humanitas 2019)

O carte pasionantă și controversată, premiată, tradusă și mai ales foarte vândută, Epoca întunecării e ceva ce trebuie să citiți neapărat. Se poate citi în metrou sau în autobuz, în avion sau în parc, seara înainte de culcare sau dacă nu puteți dormi (atenție, însă, nu te adoarme. E scrisă bine… sau, mai curând, e scrisă așa cum se scriu acum cărțile fabricate pe o rețetă de succes, în stilul pe care-l dictează un bun editor în echipă cu un bun redactor de carte, special conceput pentru ca cititorul să poate citi în autobuz, metrou etc.)

Cartea lui Catherine Nixey pornește de la imagini familiare, imagini pe care le avem cu toții pe retină – distrugerea templului din Palmyra, demolarea ultimelor vestigii antice ale Siriei de către hoardele armatei așa numitului „stat islamic”.

Palmyra_after_freedom_(4)

Folosind aceste imagini familiare și încărcate emoțional, jurnalista Catherine Nixey ne duce într-o călătorie în trecut, evocând momentele când templul zeiței Atena din Palmyra a fost devastat pentru prima oară. Atunci, ca și acum

Nimicitorii au venit dinspre deșert. Palmyra îi aștepta: de câțiva ani, răsăritul Imperiului Roman se afla sub teroarea unor hoarde de jefuitori bărboși, zeloți înarmați doar cu pietre, cu drugi de fier și cu un simț de fier al dreptății. Atacurile lor erau primitive, brutale și foarte eficiente. Se deplasau în bande – mai târziu în roiuri de vreo 500 de persoane – și, când soseau, făceau prăpăd. Ținteau mai ales templele și se mișcau iute ca gândul. Mărețele coloane de piatră care dăinuiseră veacuri la rând se prăbușeau într-o după-amiază; chipurile statuilor care stătuseră în picioare jumătate de mileniu erau mutilate într-o clipă; templele care văzuseră înălțarea Imperiului Roman cădeau într-o singură zi.

Și tot așa, pe câteva sute de pagini încărcate de distrugeri, violență… și multe întrebări. Veți afla cum au fost mutilate frizele Parthenonului, cum a fost demolat cel mai frumos templu din lume, templul lui Serapis din Alexandria. Cum au fost arse scrierile antice, uneori împreună cu autorii lor. Cum a fost torturată și omorâtă Hypathia. Cum au fost alungați din Atena ultimii filosofi platonicieni. Cum civilizația unui imperiu s-a coborât, încet, în beznă sub atacurile repetate, concertate și necruțătoare ale dușmanului din interior, creștinismul.

V-am spus că este o carte pasionantă și contestată, da? Nixey re-construiește o imagine terifiantă a creștinismului timpuriu, văzut prin ochii victimelor sale. Chiar dacă pune la treabă serioase studii clasice (la Cambridge) și o bibliografie consistentă, cartea lui Nixey nu este o carte de istorie propriu-zisă. Este istorie angajată, sau reportaj ficțional. Dar un reportaj ficțional de bună calitate, care pornește de la întrebările de aur ale jurnalismului (ce?cine?cum? unde? de ce?) pentru a reconstrui o poveste la capătul căreia veți rămâne nu doar cu răspunsuri, ci cu suficiente întrebări pentru a pleca să căutați și să citiți mai departe (iar lista bibliografică oferită la sfârșitul volumului este generoasă și de mare ajutor. Pot să vă spun că m-am repezit la ea imediat ce am terminat ultimul capitol).

Mulți au văzut în cartea lui Nixey o simplă reluare a texei lui Gibbon (Mărirea și decăderea imperiului roman). Aș zice că, deși posibilă, o astfel de grilă de lectură nu e suficient de imaginativă. Iar atracția Epocii întunecării este tocmai modul în care e construită pe modelul reportajului ficțional. Suntem invitați să redescoperim fragmente ale civilizației clasice – multe dintre ele iremediabil pierdute – punându-ne în postura victimei; a orășenilor aflați sub asediul hoardelor de călugări care-și găsesc adăpost în pustiu și de acolo fac incursiuni de pedepsire a „idolatrilor”; a filosofilor a căror mod de viață este permanent amenințat de edictele imperiale ale „tiranului” și de violența, mereu pe punctul de a izbucni, a unor concetățeni care-i privesc cu suspiciune și cu ură.

palmyraPersonajul principal al cărții – sau cel care ar fi putut fi personajul principal dacă cartea ar fi fost o carte ceva mai structurată și mai „academică” – este Damascius, ultimul conducător al Academiei platoniciene din Atena. Nixey mărturisește în introducere că ar fi vrut să scrie o carte despre exilul lui Damascius; despre cum ultimii filosofi platonicieni trebuie să fugă din Imperiu și se refugiază în Persia. Ne spune că ar fi vrut să călătorească pe urmele lor, pe urmele filosofiei exilate care încearcă să-și găsească o casă. Damascius și colegii săi ajung la curtea regelui Persiei dar descoperă în curând că nu aceea este casa lor. După care se întorc și se așază într-o regiune de graniță, pe tărâmul nimănui, între Orient și Occident, în orașul persan Harran unde (ne spun alți istorici ai filosofie antice) neoplatonismul supraviețuiește până în secolul al X-lea.

Damascius este un filosof care a fugit toată viața din calea creștinilor. Educat în Alexandria, a trebuit să se refugieze la Atena (pe un drum mai sinuos decât cel descris de Nixey, și mult mai interesant) unde a insuflat viață și vigoare Academiei pe care o păstorește până la decretul imperial care o închide, în anul 529. A scris, a predat și a slujit vechea credință, cea pe care creștinii o numeau păgânism și idolatrie, în timp ce Damascius și prietenii săi o considerau adevăratul monoteism. E interesant cum se refereau acești ultimi filosofi la dușmanii lor. Marinus, în Viața lui Proclus le spune creștinilor titani și giganți; o specie de umanitate deviantă care se lasă pradă pasiunilor. Damascius îi numește, ne spune Nixey, ciclopi. Un alt fel de devianță, la fel de interesantă, și una care nu pare să trimită doar la regatul pasiunilor.

De ce ciclopi? Nixey ne propune doar interpretarea facilă: creștinii sunt asemenea oamenilor, însă trăiesc în afara civilizației. Nu respectă regulile conviețuirii în comun. Se lasă dominați de pasiuni – invidia, furia și cruzimea, în primul rând. Profesorul lui Damascius, Isidor, biciuit până la sânge, adună în căușul palmei sângele care-i șiroia pe coaste și-l aruncă în fața judecătorilor strigând: „Hei ciclopilor! Beți și vinul dacă tot ați sfâșiat carne omenească” (252-253).

Cred că de aici am putea porni pentru a ne întreba cum arătau cele două părți implicate în conflictul care a dus la sfârșitul lumii antice. Conflictul căruia i-au căzut victime templele, statuile, sulurile de papirus… și foarte multe vieți omenești. De o parte, casta aleșilor. Filosofii neoplatonicieni nu erau întruchipări ale lui Socrate. Nu umblau desculți prin cetate, îndemnându-i pe oameni să se îngrijească de suflet. Erau o castă atent selecționată – prin alianțe matrimoniale, avere și educație – o castă care păstra, preda și trecea mai departe un mod de viață atent construit, tradițional și foarte sofisticat; un mod de viață care avea, paradoxal, destul de multe în comun cu creștinismul. Proclus, Isidor, Damascius practicau ascetismul (abstinența sexuală, vegetarianismul, îmbrăcămintea aspră, simplă și asemănătoare cu a călugărilor), rugăciunea și meditația, trăiau în comunități strict reglementate, o viață de muncă grea închinată cunoașterii și modelării sufletului. Trăiau în vile luminoase, înconjurați de cărți, statui și obiecte de artă, dar niciuna dintre aceste bogății nu le aparținea. Ele nu erau altceva decât semnul exterior al tradiției, „lanțul de aur” al filosofiei care cobora de la Platon sau chiar dinainte de el și care unea pe fiecare membru al comunității cu toți cei de dinaintea lui și cu toți cei care urmau să vie. Ca și adversarii lor, ultimii neoplatonicieni se simțeau de multă vreme în pericol și credeau că se apără de acesta multiplicând entitățile lumii vizibile și invizibile. Cartea lui Nixey are un întreg capitol despre diavoli și fanteziile bolnave ale călugărilor deșertului. Ar fi fost interesant de văzut cum ar arăta un capitol despre prezențele demonice pe care ultimii filosofi încercau să le țină la distanță cu ajutorul magiei, teurgiei, formulelor ritualice, întregului conglomerat sintetic care a primit numele de „teologie platonică”.

De cealaltă parte a baricadei, lumea creștină, cu spaimele și angoasele ei. O lume căreia, ne explică Nixey, tocmai i se refuzase ceea ce constituise, pentru mai multe secole, principalul ei mod de existență. Odată cu convertirea lui Constantin, în secolul IV, creștinismul încetează să mai fie persecutat și martiriul nu mai e posibil. Ceea ce fusese timp de trei sute de ani însăși temelia creștinismului – care era, nu-i așa, o continuă pregătire pentru momentul mărturisirii finale, un continuu antrenament pentru moarte – trebuie, cumva, înlocuit. Nixey ne sugerează că aici am putea găsi explicația pentru numeroșii devianți de care ne vorbește cartea ei: parabalanii, cei care aveau grijă de bolnavi și transportau cadavrele în Alexandria, în timpul liber deveniți miliție para-militară pentru episcopul locului și ucigași de ocazie (sunt cei care o torturează și o ucid pe Hypathia), călugării pustiei care-și construiesc propriul lor martiriu; predicatorii „extremi” ce transformă cuvintele în arme de tortură, chinuind conștiințele așa cum biciul sau hainele de păr de capră chinuiau trupurile. Toți aceștia își caută un mod de a fi care să le permită să fie în continuare mărturisitori ai noii credințe. Se simt amenințați de ceea ce pare o întoarcere la lumea cea veche, lumea de ale cărei convenții și ierarhii se eliberaseră.

Dar lumea cea nouă nu avea să fie nici a filosofilor, nici a călugărilor pustiei – două tabere ireconciliabile care aveau, în fond, mai multe în comun decât ar fi vrut cineva să recunoască. În fond, și unii și alții trăiau într-o continuă pregătire pentru moarte. Și unii și alții credeau că trupul e rău și trebuie pedepsit, că instinctele trebuie ținute în frâu pentru a da posibilitate minții să contemple adevărul. În căutarea cunoașterii, filosofii puneau la treabă tot ceea ce reușise umanitatea să adune, întreaga tradiție a „lanțului de aur” (pe care creștinismul avea s-o recupereze, încet, încet, în câteva secole). Din perspectiva lor, creștinii erau niște fanatici cu un singur ochi care „vedea monstruos” realitatea lumii de aici; niște sălbatici care refuzau însăși esența civilizației pe care se construiește cunoașterea. Însă, așa cum spuneam, lumea cea nouă nu avea să fie, cum sugerează Nixey, o epocă a ciclopilor. Devianții creștini sunt domesticiți, manipulați, exterminați sau pur și simplu reduși la tăcere și refolosiți în elaborarea doctrinară a creștinismului și în construcția politică a lumii medievale. Ca și filosofii.

 

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s