Lecții despre artă, literatură și… conexiuni neașteptate

Hari Bucur-Marcu

(Arta care dă lecții)

Cunoscută cu titlul ”The Lady of Shalott looking at Lancelot” (Doamna din Shalott uitându-se la Lancelot) și înregistrată în catalogul muzeului Leeds Art Gallery (unde se află din 1895) cu numele de The Lady of Shalott, această pictură în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 142,2 cm x 86,3 cm, datând din 1894, este a doua dintr-o serie de trei (1888, 1894 și 1915) despre același personaj, Doamna din Shalott, toate ale pictorului englez John William Waterhouse (1849 – 1917). De fapt, ar fi vorba despe patru picturi cu același personaj, doar că una dintre ele a fost inițial doar un studiu realizat tot în ulei pe pânză, pentru tabloul despre care vorbim noi aici.

Lecția pe care această pictură mi-o dă mie, iar eu v-o povestesc și dumneavoastră, că poate vă interesează, este despre cum să spui, într-o singură imagine și dintr-o dată, că iubirea în afară de măsură este un blestem.

Este vorba despre iubirea aceea care îți ia mințile, chiar și numai pentru o secundă-două. Sau poate pentru restul vieții? Mai cu seamă dacă nu e împărtășită. Mai ales dacă ajungi să simți că nu mai poți trăi fără ca iubirea ta să primească un răspuns, o acceptare, ca formă de confirmare a valorii ei extraordinare.

Mai întâi, Alfred, Lord Tennyson (1809 – 1892) a creat o balada lirică, intitulată „The Lady of Shalott” și publicată în două versiuni, prima în 1833, de 20 de strofe și a doua în 1843, de 19 strofe. Baladă ce este și astăzi una dintre cele mai cunoscute creații tennysoniene și face parte neîndoilenică din cultura oricărui trăitor în civilizația de limbă engleză.

Lady of Shalott este personajul din legendele medievale ale Regelui Arthur și Cavalerilor Mesei Rotunde prin care se echilibrează, se pune în balanță, cum ar veni, iubirea aceea cavalerească a faimosului și curajosului sir Lancelot pentru regina sa Guinevere, soția Regelui Arthur, cu iubirea pe care el o stârnește prin simpla lui existență în sufletul unei domnițe, locuitoare a castelului Shalott, de dinsus de Camelot.

Ambele sunt iubiri neîmpărtășite. Numai că sir Lancelot se împacă cu gândul că iubirea sa nu va avea răspuns din partea reginei și decide să o iubească oricum, punându-se în serviciul ei și al soțului, regele, fără să caute vreodată alinarea în brațele vreunei alte femei, pe când domnița din Shalott ajunge în legendă să moară efectiv din dragoste neîmpărtășită, lăsând în urma ei instrucțiuni ca să fie așezată într-o ambarcațiune ornată cu tot ce avea ea, domnița, mai de preț, ambarcațiune care să fie lăsată la apă, pe râul care o va duce la vale, de la Shalott la Camelot.

Așa aflăm dintr-o versiune italiană, de secolul al XIII-lea, a legendei, în capitolul LXXXII din Il Novellino: Le ciento novelle antike (o colecție de o sută scurte povești din vechime), capitol cu subtitlul QUI CONTA COME LA DAMIGELLA DI SCALOT MORÌ, PER AMORE DI LANCIALOTTO DEL LAC (adică, În care se povestește cum domnița din Scalot moare, din dragoste pentru Lancelot din Lac).

Două sute de ani mai târziu, sir Thomas Malroy (c. 1415 – 1471) include această povestire în compilația sa privind legendele Regelui Arthur (Le Morte d’Arthur). El ne spune, într-o formă extinsă, cu multe detalii de poveste cavalerească, pe parcursul a 11 capitole (de la pag. 205 la pag. 235, în ediția din 1865, îngrijită de Thomas Wright și pusă la dispoziție în copie digitală de Google books) că domnița Elaine era fiica nobilului din castelul Ascolat și că sir Lancelot a venit la ei, s-a împrietenit cu frații mai mari ai domniței, împreună cu care au participat la un turnir. Prilej cu care Elaine of Ascolat se îndrăgostește de sir Lancelot, îi mărturisește lui asta, iar el îi răspunde că nu o poate iubi înapoi, nici măcar nu o poate lua de amantă (de soție nici atât, pentru că jurase să nu se căsătorească vreodată), dar îi poate da o dotă și o rentă anuală, ca să se mărite cu ce alt cavaler ar dori ea. La care domnița preferă să moară din dragoste și să ajungă sub forma de pasager neînsuflețit al bărcii ornate opulent sub zidurile faimosului Camelot. Ocazie cu care Regina Guinevere îi reproșează lui Lancelot că nu a făcut nimic pentru a salva de la moarte domnița din Ascolat, justificarea bietului cavaler fiind că nu din vina lui a murit ea, ci din iubire în afară de măsură. Iubire dusă la paroxism.

Cum ziceam, lecția pe care ne-o dă pictura lui Waterhouse este că o dramă existențială, provocată de iubirea neîmpărtășită, poate fi ilustrată într-o ipostază de un singur moment, dacă pictorul își ia inspirația dintr-un text potrivit pentru asta.

Așa s-ar explica și de ce a ales pictorul balada tennysoniană și nu una dintre sursele medievală sau renascentistă ale poveștii despre dragostea peste măsură.

În baladă, fata asta din Sharlott își petrece vremea țesând la război. Cavalerii ieșeau din palatul de dinvale și o luau agale, la deal, pe sub geamul ei, printre ei aflându-se și sir Lancelot, desigur. Așa că domnița și-a instalat o oglindă pe rama războiului de țesut, astfel încât să poată vedea pe geam cine trece pe cale, fără să trebuiască să meargă la fereastră.

Așa ajungem la pasajul în care ni se povestește cum călărea el, Lancelot, dinspre Camelot, dinspre malul râului și dinspre râu, imaginea lui a fulgerat pe cristalul oglinzii domniței din castelul Shalott, ca un meteorit, în timp ce aerul era umplut de suntele provenind de la clopoțeii cu care era ornat hamul calului de război al cavalerului, iar sir Lancelot cânta „Tirra lirra, tirra lirra”.

Și domnița,  cum țesea, nici n-a știut cum a sărit și s-a zbătut să iasă de la războiul de țesut. A făcut trei pași prin cameră, a apucat să vadă nufărul înflorit și coiful cu panaș, pe când se uita înspre Camelot. Doar că, în graba mare, atâta tort a încâlcit (s-a încurcat în fire), încât a dărâmat războiul de țesut, și a spart oglinda, dintr-o parte în alta! Blestemul s-a abătut asupra mea, a mai apucat să strige Domnița din Shalott.

Exact aceste versuri sunt pictate de Waterhouse în tabloul care ne dă această lecție. Aici, domnița tocmai a făcut cei trei pași (mai mulți nu a mai putut, că nu au lăsat-o ițele și fuiorul), în spatele ei războiul de țesut e vraiște, iar oglinda atât de mare, încât să vadă bine domnița cum trece pe drum lumea spre și dinspre Camelot, este crăpată dintr-o parte în cealaltă. Cu alte cuvinte, avem o reprezentare vizuală a blestemului dragostei neîmpărtășite, care s-a abătut asupra frumoasei fecioare, de i-a luat mințile.

Sunt de făcut aici două divagații obligatorii, de la lecția noastră.

Prima ne duce la Agatha Christie, care, în 1962, publică romanul ”The Mirror Crack’d from Side to Side”, adică exact versul din strofa tennysoniană ce l-a inspirat pe pictorul Waterhouse, la 1894.

Titlul romanului este și cheia misterului dezvoltat de autoare, personajul principal, Miss Marple, folosind misterul privirii în gol a frumoasei femei (Marina Gregg) în jurul căreia se întâmplă acțiunea pentru a deduce că ea este de fapt ucigașa.

Ce este amuzant pentru cititorul romanului, cel care știe și despre The Lady of Shalott a lui Alfred, Lord Tennyson, dar și despre The Lady of Shalott a lui John William Waterhouse, este licența romanescă a Aghatei Christie de a evoca doar balada tennysoniană, în maniera specific britanică (aceea când e evident că toată lumea știe despre ce e vorba), fără să menționeze tabloul lui Waterhouse, dar apoi descrie expresia feței femeii cu privirea în gol, ca și când ar pune în cuvinte ceea ce a văzut ea, autoarea, în pictura The Lady of Shalott.

”Marina Gregg was not looking at the woman. Her eyes stared not quite into the camera but slightly obliquely to the left. The interesting thing to Dermot Craddock was that the face expressed nothing whatever. There was no fear on it, no pain. The woman portrayed there was staring at something, something she saw, and the emotion it aroused in her was so great that she was physically unable to express it by any kind of facial expression.” (Christie, Agatha. The Mirror Crack’d From Side to Side (Marple, Book 9) (Miss Marple Series) (p. 187). HarperCollins Publishers. Kindle Edition).

Adică, pe românește: Marina Gregg nu se uita la femeie. Ochii ei nu se uitau chiar în aparatul de fotografiat, ci ușor oblic spre stânga. Lucrul interesant pentru Dermot Craddock era că chipul nu exprima chiar nimic. Nu era nicio teamă pe acel chip, nici durere. Femeia înfățișată acolo se holba la ceva, ceva ce tocmai văzuse, iar emoția pe care i-a trezit-o acel ceva era atât de mare încât ea nu era fizic în stare să-l exprime prin orice fel de expresie facială.

Romanul acesta a fost ecranizat de mai multe ori, prima dată în 1980, când Elizabeth Taylor, care interpretează personajul Marina cea cu privirea pierdută, alege exact expresia din tabloul lui Waterhouse, pentru a ilustra textul Agathei. Din nou, fără ca pictorul să fie menționat vreodată în film, măcar în treacăt.

Dar asta înseamnă că lecția pe care tabloul său o dă celui care vrea să o primească este suficient de percutantă, pentru a fi reluată și în alte contexte de creație artistică, literară sau cinematografică.

A doua divagație obligatorie este despre George Coșbuc (1866 – 1918). Sunt convins că ați observat deja că am ales să spun în românește conținutul versurilor din balada Lordului Tennyson cu fragmente de versuri din micuța baladă „Pe lângă boi”, pe care George Coșbuc o include în volumul „Balade și idile”, din 1893.

Am putea spune la fel de bine că John William Waterhouse a ilustrat în 1894 secvența din balada lui Coșbuc, cea cu

„Pocnind din bici pe lângă boi
El a trecut în zori de zi
Cu plugul pe la noi.
Şi de pe bici l-am cunoscut,
Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut
Cum am sărit şi m-am zbătut
Să ies de la război.
Şi-atâta tort mi-am încâlcit
Şi-n graba mare-am spart un geam,
Ştiu eu ce mi-a venit!
Am cap, dar parcă nu-l mai am!
Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam,
Dar era-n zori, şi eu voiam
Să-ntreb cum a dormit.”

Nu avem cum să știm dacă Waterhouse a auzit vreodată de Coșbuc. Dar cu siguranță că Coșbuc știa balada lui Tennyson ”The Lady of Shalott”. Când zic cu siguranță, mă bazez pe faptul că nu numai tema este asemănătoare, românul preferând să schimbe cavalerul Mesei Rotunde pe un plugar din sat, calul de război al acelui cavaler pe boii plugarului, sunetele clopoțeilor care ornau frâiele calului cu pocnetul de bici, dar și versificația este asemenea.

Observam în altă parte cât de greu este să traduci din engleză în română sonete, de exemplu. Adică, poezii cu o structură și o sonoritate fixe, canonice. Astfel încât, în românește, ori spunem cu cuvintele din limba noastră toate ideile din sonetul englez, dar nu avem cum să respectăm versificația, cu ritmul și rimele sale, ori respectăm versificația canonică, dar atunci putem traduce doar o mică parte din ideile, figurile de stil și celelalte elemente literare ale sonetului englezesc, doar cele care pot intra în canon, renunțând la oricare altele.

Ei bine, Coșbuc reușește să păstreze intactă structura versificației tennysoniene, și să spună totodată, în românește, cam același lucru ca poetul englez. Ceea ce nu poate fi întâmplător. Ca un argument suplimentar, vă invit să căutați romanța „Pocnind din bici”, muzica Vespasian Vasilescu (1889 – 1969) și să înlocuiți versurile lui Coșbuc cu cele ale lui Tennyson. Să vedeți că sună identic. The mirror crack’d from side to side = Și-n graba mare-am spart un geam.

Nu aș putea încheia divagația asta fără să fiu gratuit malițios, la adresa lui G.Călinescu. Nu avem cum să îi negăm lui Călinescu meritele incontestabile, în materia istoriei literare românești, precum și în alte domenii ale literaturii, atunci când putem bănui că cultura sa generală nu îl cuprindea și pe Alfred, Lord Tennyson. Și desigur că nu știa despre acesta că era fixat în cultura de limbă engleză mai ales pentru balada The Lady of Shalott. Așa că bietul Călinescu (autorul romanului Bietul Ioanide) a ales să menționeze poezia „Pe lângă boi” a lui Coșbuc ca o exemplificare a observației sale că „din nefericire, rusticitatea (lui Coșbuc) degenerează cîteodată în vulgaritate. O femeie zăpăcită de dragoste (Pe lângă boi) sparge în grabă un geam și calcă cu piciorul într-un cui.” (Istoria literaturii române – de la origini și pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986, pag. 589).

De unde rezultă că lecțiile pe care le dă arta, fie ea poetică, fie ea plastică, nu sunt pentru toată lumea.

Text preluat de pe Arta care dă lecții.