Despre reziliență

Ciprian Mihali

Trăim fără îndoială un moment de răscruce în istoria omenirii, a Europei și, poate, și a României. După COVID19 multe lucruri nu vor mai fi la fel. Societățile noastre vor fi puse la încercare în numeroase dintre certitudinile, obișnuințele și dimensiunile confortului câștigat în ultimele decenii. O parte din trecutul nostru se va închide definitiv. Iar o parte din viitorul nostru se va deschide inevitabil. Nu este deloc sigur că acestea sunt amândouă vești bune.

Ceea ce se măsoară și se decide acum este ceea ce mulți experți numesc reziliență, altfel spus capacitatea unui sistem (social sau instituțional) de a-și reveni în urma unei perturbări grave, a unei catastrofe naturale, tehnice sau sanitare. Continue reading Despre reziliență

De la omul-zeu înapoi la trestia gânditoare

Grigore Vida

Reluăm Cafeneaua filozofică într-un moment când este poate cea mai mare nevoie de filozofie. Trăim vremuri care vor schimba viziunea asupra lumii și în care vor repuse toate marile întrebări filozofice și teologice, de la „Ce este omul?“ și până la problema lui Dumnezeu și a originii răului.

Epidemia ne-a reamintit de fragilitatea și tragismul vieții. Ne obișnuisem cu un optimism cam naiv cu privire la puterile nelimitate ale omului. Iată că virusul ne-a readus cu picioarele pe pământ și ne-a pus brutal în față cât de perisabil este suportul nostru biologic, de care ne-a plăcut, poate, să credem că nu depindem atât de mult. Am redevenit „trestiile“ lui Pascal. Și cine știe dacă n-a venit vremea filozofilor care n-au pariat pe om. (În paranteză fie spus, marea opozițir nu e, așa cum s-a crezut, între Pascal și Descartes, ci între Pascal și Voltaire. Să-i recitim pe toți trei și să vedem de care ne simțim mai aproape în aceste timpuri de restriște.)

Să ne gândim că, totuși, perioadele de criză sunt mai benefice pentru spirit – dacă nu e un cuvânt prea mare – decât cele de bunăstare. Iar izolarea poate fi un bun moment de a urma îndemnul dintotdeauna al filozofilor, acela de a ne cunoaște pe noi înșine. „Sapă înăuntrul sinelui tău; acolo se află izvorul binelui, mereu gata să țâșnească, dacă sapi mereu“, cum spunea anticul acela. Poate Cafeneaua noastră, care a fost mereu o întâlnire relaxată, să contribuie la imersiunea în niște ape atât de adânci? Dar avantajul ei e tocmai apropierea prietenoasă de marile teme, străină de patetismul rândurilor de mai sus, pentru a înțelege că filozofia îl privește pe fiecare dintre noi.

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Gabriel Istrate

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Pentru cei grăbiți (sau care preferă vizualul) o conferință a lui Michael Weisberg la Munich Center for Mathematical Philosophy bazată pe ideile cărții este disponibilă aici. V-o recomand cu căldură, cu speranța că veți citi și restul rândurilor care urmează.

Înainte de orice, pentru a adăuga credibilitate diagnosticului meu, o paranteză de ordin biografic: nu am pregătire filosofică. Sunt informatician, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Mare parte din activitatea mea științifică se petrece nu (doar) programând ci demonstrând teoreme – s-ar putea spune că sunt un matematician, dar unul care nu tratează subiecte proprii unui matematician “pur”, ci (și) unele care au legătură cu înțelegerea științifică a dinamicii societății în care trăim. Mi-am petrecut aproape opt ani din viață ca cercetător la Los Alamos National Laboratory, într-un grup (intre timp mutat la University of Virginia, și care oferă informații interesante despre pandemia curentă) care dezvolta unele din cele mai mari simulări multiagent existente la acel moment, cu scopul de a înțelege fenomene sociale precum traficul auto, comunicațiile mobile. Și da, pentru transmiterea bolilor: pentru grupul din care am făcut parte simularea unei pandemii era parte a preocupărilor de zi cu zi încă de prin anii 2002-2003.

Putem înțelege societatea cu modele matematice și simulări multiagent ? Suntem aproape de a rescrie, științific, “psihoistoria” lui Asimov ? Un răspuns onest la aceste întrebări ar trebui să fie, în momentul de față, fără îndoială negativ. Da, înțelegem infinit mai mult despre funcționarea societății decât o făceam acum 20 de ani. Putem “recrea” la nivel macro și cu scop limitat unele fenomene sociale: avem modele destul de interesante (și bune) pentru fenomene precum mișcările mulțimilor în situații de panică sau circulația auto. O armată interdisciplinară de fizicieni, informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni s-a aruncat cu furie asupra “minei de aur” pe care o reprezentată datele experimentale despre comportamentul uman, în primul rând “urmele” pe care le lasă fiecare dintre noi pe internet. Au apărut zeci de mii de articole, conferințe și jurnale, noi sinergii și colaborări între disciplinele implicate, aplicații, de exemplu la subiecte de interes istoric, de la dinamica formării și dizolvării statelor (la un Peter Turchin sau Lars-Erik Cederman) la generarea unor explicații posibile pentru dispariția tribului anasazi (Robert Axtell și coautorii) și multe altele.

Și cu toate astea nu suntem mai aproape de a putea prezice și diagnostica societatea. Multitudinea de studii a condus la o cacofonie de formalisme și idealizări, de modele cu ontologii incompatibile și concluzii care deseori se contrazic, cu rezultate dependente într-un mod necontrolat de varietatea de parametri și cu o lipsă de robustețe și predictibilitate care le face la drept vorbind improprii aplicării în lumea reală. O ilustrare perfectă a acestui fenomen este controversa de dată recentă legată de modelul epidemiologic folosit de National Health Service din Marea Britanie, model care părea să recomande o strategie de dobândire a imunității prin infectare de masă (așa numita herd immunity), și care a fost abandonat după proteste, între altele și ale comunității științifice, înarmată cu modele cu concluzii contrare.

Cum putem avea încredere în calitatea recomandărilor pe care ni le oferă uneltele analitice pe care le dezvoltăm? Iată o întrebare cu evidente conotații filosofice, și care a făcut pe un informatician ca mine, exasperat de fragilitatea instrumentelor pe care colegii mei (cu o minusculă contribuție personală) le dezvoltau voios și “inginerește” (citește relativ fără discernământ) cândva la Los Alamos, să caute lumina în scrierile unor filosofi precum Peter Machamer, Carl Craver, Uskali Mäki, N. Emrah Aydinonat, Till Grüne-Yanoff, Nancy Cartwright sau autorul cărții de față, Michael Weisberg, sociologi precum Peter Hedström, Gianluca Manzo sau Petri Ylikoski, economiști precum Robert Sugden sau Itzhak Gilboa.

În acest context intelectual trebuie situată cartea lui Weisberg pe care v-o propun. Ea încearcă să formuleze începuturi de răspunsuri la întrebarea de mai sus, fără a oferi, la drept vorbind, practicianului o soluție direct aplicabilă. Nu cred că e o lectură ușor accesibilă amatorului casual de filosofie continentală. Unui astfel de cititor (presupunând că nu s-ar speria de prezența unor ecuații diferențiale precum cele ale modelului Lotka-Volterra de pe pagina 12-13, șau a codului sursă al unor programe, precum cele de la pagina 38) cartea lui Weisberg s-ar putea să i se pară lipsită de “fior metafizic” și plină de idei simpliste. Eu am găsit însă în ea destule lucruri care mi-au dat de gândit.

Care ar fi acestea ? Pe scurt: Taxonomia modelelor științifice pe care o prezintă Weisberg (modele concret-fizice, matematice, respectiv computaționale); rolul pe care îl joacă descrierea modelelor (spre deosebire de modelele propriu-zise); taxonomia din capitolul 6, a unor diferite tipuri de idealizare și scopurilor lor distincte: idealizarea ‘galileană’ având ca scop simplificarea, ‘idealizarea minimalistă’, orientată spre identificarea principalilor factori cauzali, respectiv ‘idealizarea prin modele multiple’, practică științifică având drept caracterizare studiul unor modele multiple ale aceluiași fenomen, fiecare cu predicții diferite despre natura și structura cauzală a fenomenului. Capitolul 8, care discută diverse accepțiuni ale conceptului de similaritate, de la scurta prezentare a argumentelor lui Quine și Goodman la secțiunea 8.5, care prezintă o schiță de model matematic bazată pe “weighted feature matching” pentru cuantificarea similaritatății a două modele.

În sfârșit, capitolul 9, cel mai interesant pentru mine, analizează comparativ diferitele sensuri ale conceptului de robustețe a unui model (robustețe a parametrilor, structurală, respectiv reprezentațională). Aceasta e problema cea mai mare a modelelor existente: sunt de multe ori afectate de presupuneri introduse implicit în formalismul matematic sau în specificarea lor computațională și sensibile la schimbări aparent mici în regulile lor.  Nu există încă o metodă sistematică de a forța modelele, de a le sili să mărturisească legăturile cauzale între componente și presupozițiile implicite care stau la baza validității concluziilor lor. Weisberg dă un exemplu (dezvoltat mai pe larg într-o lucrare publicată într-un articol publicat în 2008 în revista Philosophy of Science), discutând robustețea principiului Volterra, care descrie efectul aplicării unor biocide în modele predator-prey de tipul Lotka-Volterra. Împărtășesc, mărturisesc, cu Weisberg preocuparea pentru robustețea teoremelor și simulărilor, pentru testarea robusteții acestor concluzii în condiții adversariale. E o problemă importantă, și nu una rezervată oamenilor de știință.

Există teme care nu mi s-au părut abordate (satisfăcător) în carte ? Evident, era inevitabil pentru un volum de sub două sute de pagini. Doar două exemple: mi-aș fi dorit să găsesc o discuție a problemei extragerii de informație cauzală din simulări multiagent (în genul abordărilor promovate în ultimii ani de Judea Pearl), respectiv a rolului distribuțiilor de simulări (rulări repetate ale aceluiași scenariu, urmat de o interpretare probabilistă a distribuției scenariilor) în fundamentarea deciziilor; o carte de pionierat în această privință mi se pare un volum cu un ecou nemeritat de mic în literatură, “Shaping the Next One Hundred Years: New Methods for Quantitative Policy Analysis”, al lui R. Lempert, S. Popper și S. Bankes.

Cu ce am rămas, în concluzie, în urma lecturii cărții ? Cu sentimentul vag că există destul “adevăr” ascuns în scrierile filosofilor pe această temă, ale lui Weisberg în particular. Dar și cu impresia că eforturile de clarificare conceptuală (în acest fel înțeleg eu filosofia) ar avea mai mult succes dacă s-ar desfășura în colaborare directă cu practicieni ai modelării sociale: meritele, respectiv limitele unor abordări precum cele din secțiunea 8.5 ar fi, poate, mai evidente în contextul unei operaționalizări într-o simulare reală.

Nu în ultimul rând, mi-aș dori să simt că astfel de probleme și preocupări au mai mult ecou în rândul comunității filosofice din România și, prin iradiere, în societate: Nu cred că suntem pregătiți să înțelegem corect, ca societate, complexitatea și interconectarea lumii contemporane, nu avem modele mentale corecte pentru a putea reacționa în mod adecvat. O lume întreagă descoperă zilele acestea un adevăr tulburător, pe care nu l-a interiorizat din cărțile de matematică (deși era acolo): funcțiile exponențiale cresc foarte rapid. Filosofii comunică mai bine cu societatea românească decât o fac oamenii de știință – e un fapt obiectiv, datorat probabil formației lor umaniste, dificultății tehnice a subiectelor științifice, și terorii pe care o stârnesc disciplinele științifice tari (matematica, fizica, chimia în primul rând) în mentalul colectiv românesc. Filosofia nu stârnește astfel de frici. Cred că ei (filosofii) ar putea avea un rol de mediere între știință și societate.

Pe de altă parte chiar cred că există destule probleme actuale în știință în care aportul filosofilor s-ar putea dovedi important: de la probleme de interes pentru Inteligența Artificială (precum încercările de analiză logică a noțiunii de concepte vagi în cărțile recente ale unor filosofi precum Timothy Williamson  sau Dominic Hyde) la probleme, după cum se vede, de viață și de moarte în cel mai literal sens al cuvântului, precum transformarea modelelor matematice și computaționale ale dinamicii sociale dintr-o joacă pentru copii mari într-o tehnologie, una care să nu ne știrbească libertățile individuale și drepturile democratice.

Cantonarea în clasici și refuzul modernității nu mi se pare o atitudine productivă. Mi-aș dori ca filosofii români să își depășească barierele de pregătire și de deschidere intelectuală și să converseze mai mult cu oamenii de știință. Dacă o fac bine s-ar putea să găsească parteneri dispuși să-i asculte.

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa? Continue reading Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Dana Jalobeanu

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supra-naturalul.

Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și tratat îndoielile, Hamlet recurge la un… experiment științific. Continue reading Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Raluca Bujor

O poveste

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Narațiunea propriu-zisă începe cu o întrebare adresată în chip „naiv” preotesei lui Apollo de către Chairephon: este cineva mai înțelept decât Socrate?, se întreba acesta nerăbdător în incinta templului, 21a. Privită critic, afirmația lui Chairephon ascunde în faldurile ei un înțeles cât se poate de serios, întrucât se referă în mod esențial la noțiunea de „înțelepciune”, sophia în textul grec. Într-adevăr, identificarea celui mai înțelept om presupune vehicularea implicită a unui anume sens al înțelepciunii ca atare, o poziție prealabilă cu privire la întrebarea „ce este sophia?”. Trebuie să știm ce este cea din urmă pentru a putea ulterior identifica persoana ce întrupează respectiva cunoaștere, înțelepciune, știință.

trial socrates

Continue reading Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Socrate în căutarea adevărului despre Socrate

Cătălin Cioabă

„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.

socratesDar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?

Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.

Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:

Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.

Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.

Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.

Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.

Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.

Timpul filosofiei (un manifest)

Dana Jalobeanu

(Anul trecut, cam la vremea asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat  aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)

Motto: Obiceiul din vechime – păstrat până în vremea mea – era să se pună în capul scrisorii cuvintele: “dacă eşti sănătos, e bine; eu unul, sunt sănătos”. Noi avem însă dreptate să spunem: “dacă te dedici filosofiei, e bine”. Căci, în cele din urmă, a fi sănătos, asta înseamnă; fără filosofie, spiritul este bolnav: ba chiar şi trupul, oricât de viguros ar fi, nu poate avea parte decât de sănătatea unuia cuprinsde furii sau de delir.“ (Seneca, Scrisori către Lucilius, 15, 1)

 

Când spațiul public răsună de vacarmul zvonurilor, când vă asurzesc discursuri găunoase și vă amețesc știrile false… e timpul filosofiei. Filosofia nu a fost niciodată o activitate pentru momentele de răgaz. Chiar dacă filosofii și-au imaginat uneori societăți utopice, pace universală, insule izolate, sau măcar o cabană la munte, prea puțini au avut parte de ele. Socrate și-a îmbărbătat concetățenii pe câmpul de luptă, Wittgenstein a scris în tranșee. Continue reading Timpul filosofiei (un manifest)

Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)