Socrate în căutarea adevărului despre Socrate

Cătălin Cioabă

„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.

socratesDar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?

Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.

Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:

Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.

Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.

Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.

Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.

Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.

Timpul filosofiei (un manifest)

Dana Jalobeanu

(Anul trecut, cam la vremea asta, scriam acest text-manifest în speranța de a vă convinge, măcar pe unii dintre voi, să devenți studenții mei 🙂 L-am recitit azi și mi s-a părut mai actual ca niciodată. Drept care l-am reluat  aici. Textul a apărut într-o primă versiune pe platforma Marginalia.etc.)

Motto: Obiceiul din vechime – păstrat până în vremea mea – era să se pună în capul scrisorii cuvintele: “dacă eşti sănătos, e bine; eu unul, sunt sănătos”. Noi avem însă dreptate să spunem: “dacă te dedici filosofiei, e bine”. Căci, în cele din urmă, a fi sănătos, asta înseamnă; fără filosofie, spiritul este bolnav: ba chiar şi trupul, oricât de viguros ar fi, nu poate avea parte decât de sănătatea unuia cuprinsde furii sau de delir.“ (Seneca, Scrisori către Lucilius, 15, 1)

 

Când spațiul public răsună de vacarmul zvonurilor, când vă asurzesc discursuri găunoase și vă amețesc știrile false… e timpul filosofiei. Filosofia nu a fost niciodată o activitate pentru momentele de răgaz. Chiar dacă filosofii și-au imaginat uneori societăți utopice, pace universală, insule izolate, sau măcar o cabană la munte, prea puțini au avut parte de ele. Socrate și-a îmbărbătat concetățenii pe câmpul de luptă, Wittgenstein a scris în tranșee. Continue reading Timpul filosofiei (un manifest)

Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Dana Jalobeanu

Imităm zborul păsărilor şi putem zbura în aer; avem corăbii şi bărci pentru mers sub apă, în adâncul mărilor şi, de asemenea, costume speciale pentru înnotat sub apă. (Francis Bacon, Noua Atlantidă)

Despre cunoașterea care s-a pierdut

Când Francis Bacon citează, printre minunile pe care este capabilă să le producă noua știință, corăbiile care pot merge sub apă sau costumele de scafandru, nu se lansează într-un discurs de tip science-fiction avant la lettre ci enumeră, pur și simplu, unele dintre preocupările științifice (tehnologice) ale secolului al XVII-lea. Bacon e fascinat de posibilitatea de a îmbutelia aer; și de metode de a construi clopote de scafandru suficient de mari încât să permită mersul sub apă. Dar vorbește despre toate acestea ca și când le-ar fi văzut (și încercat) personal. E interesat de propagarea sunetului sub apă și sugerează un experiment în care cineva intră într-un butoi răsturnat pe care-l coboară apoi pe fundul apei și vorbește de acolo. Sunetul, ne spune Bacon, se aude înfundat dar relativ aproape. Și experimentul nu poate dura prea mult. După o vreme, operatorul din butoi va avea dificultăți la respirat.

Ne e greu, azi, să înțelegem amestecul de ingeniozitate și naivitate, seriozitate și joc implicat în aceste experimente. Istoria științei ne învață că abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la mulți ani după Bacon, Robert Boyle și prietenii săi de la Societatea Regală au stabilit o corelație între prezența aerului și respirație. Și tot Societatea Regală patronează experimente cu diverse tipuri de clopot de scafandru sub Tamisa. De unde știe Bacon, în prima parte a secolului al XVII-lea, că se poate respira sub apă dacă „îmbuteliem” destul aer? Sau de mașina de circulat sub apă? Continue reading Pneumatice: transformările aerului, magie naturală și submersibile

Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Iovan Drehe

Alexander_and_Aristotle

Secolul al IV-lea dinaintea erei noastre a fost scena pe care s-a petrecut un eveniment, probabil, singular în istorie – o întâlnire directă între doi titani: primul, unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei și științei, celălalt, unul dintre cei mai mari cuceritori din toate timpurile – Aristotel și Alexandru Macedon. Înrâurirea a fost cât se poate de directă, Aristotel fiind responsabil cu educarea tânărului Alexandru. Cu toate acestea, conținutul exact al acestei cauzări paideice s-a pierdut sau s-a distorsionat prin neajunsurile transmiterii de informație istorică de-a lungul veacurilor. Dar să începem relatarea cu Aristotel, căci el este de fapt personajul principal al rândurilor ce urmează.

Continue reading Străinii din Callipolis (13): La răscruce de căi regale (I)

Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Iovan Drehe

Cândva prin 360 î.e.n. Archytas al Tarentului, strateg al propriei cetăți și filosof de școală pitagoreică, primea o veste îngrijorătoare: prietenul său atenian Aristocles, cunoscut mai ales ca Platon, era ținut ostatic de către tiranul Siracuzei, Dionisios cel Tânăr. Era într-o anumită măsură responsabil față de prietenul său, Archytas fiind și el părtaș la persuadarea lui Platon în direcția unei reînnoite încercări de a aduce la lumină din tânărul tiran mult-căutatul filosof-rege. Nici chiar figura pitagoreului tarentin nu a hrănit speranța că, prin jocurile imitației și emulației, forma acestui ideal va coborî într-un final pe pământ. Toate acestea au fost în zadar, iar tânărul tiran siracuzan se dovedea a fi un pericol mai mare ca oricând. Drept consecință și datorită influenței tarentinilor în Sicilia acelor vremuri, Archytas îl trimite cu o navă pe un anume Lamiscos pentru a salva ce a mai rămas din acel vis: visătorul (Platon, Scrisoarea a VII-a, 350b).

Archytas_in_Thomas_Stanley_History_of_Philosophy.jpg

Continue reading Străinii din Callipolis (12): Himera filosofului-rege (III)

Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Iovan Drehe

Platon bei Dionys / aus Göll - Plato and Dionysius / Engraving -Platon a întemeiat Academia după ce s-a înapoiat la Atena în urma eșecului din Siracuza. Nu se cunosc detalii despre viața sa în cele aproape două decenii după înapoiere. S-a speculat îndelung asupra naturii problemelor care-i preocupau pe cei din interior, asupra metodelor prin care aceste probleme erau abordate, una dintre ipotezele cele mai plauzibile aparținând celor ce spun că Platon și discipolii săi studiau matematică și discutau chestiunile dialectic. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu toată lumea este convinsă că principala funcție a Academiei era să-i pregătească pe învățăcei pentru viața publică, deși în celebra-i Republică Platon insistă asupra importanței studiilor matematice ca propedeutice pentru dialectică, iar toate acestea pregătitoare pentru cei care urmau să cârmuiască cetatea. Toate aceste etape în educație era necesare, iar candidații cu șansele cele mai mari de reușită în direcție conducerii trebuiau să înceapă de tineri. După cum Platon și-a dat seama după întâlnirea cu Dionisios cel Bătrân, oameni vicioși trecuți de vârsta maturității nu mai pot fi schimbați în direcția bună.

Continue reading Străinii din Callipolis (11): Himera filosofului-rege (II)

Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)

Iovan Drehe

Plato_by_RaphaelAristocles, fiu al lui Ariston și al Perictionei, a devenit prizonierul unui trup material cândva în timpul celei de-a 88 olimpiade, 428/427 î.e.n., cel mai probabil la Egina, într-o familie aristocratică ateniană. De partea tatălui putea să-și urmărească o descendență până în labirintul mitului, unde-l găsim pe regele mitic Codrus al Atenei, iar de partea mamei până la Solon, legiuitorul (Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, III, 1-3). Însă familia mamei era mult mai influentă politic în acele zile. Fratele acesteia, Charmides, și vărul ei, Critias, s-au numărat printre „Cei treizeci”, despre care am mai amintit în episodul anterior, dedicat lui Socrate. Ariston a murit pe când Aristocles era încă foarte tânăr, iar, după obiceiurile vremii, mama sa, Perictione, s-a căsătorit cu unchiul ei, Pirilampes. Acesta din urmă a fost trimis al grecilor la curtea regală a Imperiului Persan, fiind probabil un apropiat al lui Pericle (Platon, Charmides, 157e-158c).

Continue reading Străinii din Callipolis (10): Himera filosofului-rege (I)