Sorin Șerb
Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828) Portretul Doñei Isabel de Porcel (ulei pe pânză, circa 1805).
O femeie tânără de o frumusețe tulburătoare a cărei carnație de un roz de Carrara e în contrast cu mantila neagră îmbrăcată peste o camizolă albă, de mătase, pasămite. Are ochi pătrunzători, îndreptați către stânga privitorului, cumva neașteptat pentru portretele lui Goya (National Gallery mai are și un portret al lui Wellington care te privește direct în ochi, ca toate celelalte portrete ale pictorului). Cocul impunător este acoperit parțial cu un voal. Mâinile sunt în poziție akimbo (puse în șolduri, cu coatele în exterior), ca o dansatoare de flamenco gata de acțiune. Este îmbrăcată ca o maja, adică popular, însă la acea vreme era un obicei ca nobilii să adopte obiceiuri și vestimentație populară. Cu mantia neagră brodată suntem obișnuiți deja, nu numai pentru că o poartă „las majas” prin tablourile de epocă (inclusiv ale lui Goya) ci și pentru că, în câteva dintre portretele ducesei de Alba semnate de Goya, iubita secretă (și nu prea) a pictorului poartă o costumație identică.
În ultima vreme, atribuirea este contestată iar la National Gallery, unde a fost expusă în ultimul secol și mai bine, a fost exilată printre alte opere cu atribuire incertă, într-o sală din underground pentru ca, în cele din urmă să nu mai fie deloc accesibilă. Stranie soartă într-o galerie/istorie a artei unde multe alte opere cu atribuire incertă (acoperită de formulări evazive: Atelierul lui cutare, Discipol al lui X sau Maestru portretului lui y) sunt expuse, intrepretate și adulate fără crampe. Problema atribuirii este delicată: la investigații s-a dovedit că pânza (adică materia fizică) pe care este expusă frumoasa enigmatică provenea din atelierul lui Goya și că, mai mult, actualul portret a acoperit un altul, masculin (al soțului, se pare) semnat de Goya.
Portretul Isabelei a preluat chiar parte din tematica cromatică a portretului plasat cumva în jumătatea inferioară a pânzei, de parcă acesta din urmă ar fi fost decupat dintr-o pânză de mai mari dimensiuni (pentru rezultatele analizelor cu raze X recomand cu tărie Mixed X-Ray Image Separation for Artworks with Concealed Designs, un draft de studiu care poate fi citit la adresa https://arxiv.org/pdf/2201.09167.pdf, articol care îl prezintă, de fapt, pe Goya drept autorul portretului. Ceva mă face să cred că portretul este retras din circuit pentru că analiza cere un peer review iar studiile de genul acesta sunt mari dătătoare de status și prestigiu științific… bruhahaha, chiar dacă nu sunt prea concludente) Așadar, ca să nu mă mai întind și să omor sentimentele cu peltele semiștiințifico-fantastice, vorba locotenentului Columbo, avem ocazia și motivul. Chiar dacă, deși există probe circumstanțiale (o pânză care la analiză s-a dovedit a proveni din rezervele atelierului lui Goya, culori care sunt asemănătoare celor folosite de Goya, chiar și elemente de expresie/stilistică artistică tipice pictorului), i s-ar putea pune la îndoială paternitatea, ne aflăm, fără putință de tăgadă, în fața unei capodopere și nu contează cine a creat-o, ea ar trebui expusă la loc de cinste în sala/sălile cu pictori spanioli, alături de Velasquez, Zurbaran și Murillo.
Există și alte probe circumstanțiale de paternitate, de astă dată mundane. Isabel Lobo de Porcel era soția cu 25 de ani mai tânără a lui Antonio de Porcel care ajunsese la Goya prin Manuel Godoy, prinț al Păcii, prieten la rându-i cu Jovellanos, unul dintre cei mai luminoși oameni de stat de la El Escorial. Goya i-a făcut un portret lui Antonio, adică soțului doamnei, dar pânza care a ajuns în Argentina, în Jockey Club-ul din Buenos Aires, a fost distrusă irecuperabil de un incendiu în 1953. Ca notă personală, Antonio (există fotografii) privea către stânga privitorului, în vreme ce Isabel provea spre dreapta (să fi fost genul de portrete-gemene pe care oamenii mai înstăriți le dădeau? Cine știe) Portretul Isabelei a fost pictat mai devreme cu un an față de portretul argentinian al soțului și are dimensiuni mai mici. Chipul Isabelei a intrat în patrimoniul National Gallery la sfârșitul secolului XIX, cumpărat de la urmașii familiei. Descoperirea palimpsestului pictural a fost făcut de experți prin anii 1980 și s-a crezut că portretul acoperit de cel al Isabelei este aproape sigur al lui Antonio, soțul Isabelei. Cum spuneam, mai exista un portret al lui Antonio de Porcel, dispărut într-un incendiu care a avut loc în 1953 în Jockey Club, în Buenos Aires, astfel că s-a putut face comparația între radiografie și fotografiile acelui tablou. Mai mult, în 2015, tabloul care fost considerat mereu una dintre cele mai prețioase bijuterii ale galeriei londoneză a fost cercetat îndeaproape și unii specialiști au afirmat că este foarte probabil să nu-i aparțină lui Goya. Urma să fie organizată o expoziție cu portretele lui Goya și au putut fi cercetate astfel concomitent zeci de picturi care-i aparțineau cu certitudine pictorului spaniol.
Isabel s-a remarcat nu prin frumusețe ci pentru că-i lipsea solemnitatea celorlalte portrete ale lui Goya, după cum spunea Xavier Bray, comisarul expoziției dedicate lui Goya la National Gallery în 2015 și nemesis al Isabelei de Porcel. Mai mult, tabloul nici nu este semnat, ceea ce-l face și mai dubios. Iar privirea, ochii aceia castanii privind către stânga, o fac și mai enigmatică și îndepărtată de personajele lui Goya care, indiferent încotro au chipul îndreptat, te privesc în ochi. E suficient pentru a dezonora și dezmoșteni una dintre cele mai frumoase pânze ale muzeului? Cine știe? Și, oare, contează? Nu știm dacă întâmplarea sau doar fatalitatea organizatorică face ca tablourile maestrului să stea astăzi sub lacăt, în subsolul muzeului. Însă indiferent cine a pictat-o (chiar și astăzi notele explicative ale tabloului din cataloage și istoriile picturii ne spun, fără niciun semn de întrebare, că este pictat de Goya), privirea Isabelei este magică și ochiul și mâna care au conceput-o sunt de maestru.
Let's talk about books 